Mă aflu într-una dintre taberele de refugiați din Cisiordania, Aida Refugee Camp din Betleem, care în 2014 adăpostea 5 498 refugiați. Pereții sunt plini de graffiti-uri, de celebrele desene ale lui Banksy și portrete cu palestinieni morți în timpul Intifadelor.

„Toți sunt rudele mele, verișori sau unchi”, mi-a spus Mohammed Abu Srour, un tânăr activist de 28 de ani.

La trei ani de când am pus piciorul pentru prima dată în Palestina, m-am întors cu un alt grup de jurnaliști, într-un context mai tensionat. Mutarea ambasadei SUA din Tel Aviv în Ierusalim a creat un val de reacții internaționale. Dacă-ți amintești, și Liviu Dragnea, fostul lider PSD, voia să facă același pas, dar președintele Iohannis a blocat această mutare. Conflictul israeliano-palestinian continuă însă, iar societatea pare că s-a radicalizat și mai tare.

Mohammed este de profesie medic și a făcut studiile în Cuba. Pe pagina sa de Facebook, distribuie poze în care reiese că este un admirator al lui Fidel Castro. Pentru că face parte dintr-o familie numeroasă, îi găsesc ușor pe internet numele implicat într-un scandal uriaș. Acum trei ani, Abd al-Hamid Abu Srour, un tânăr de 19 ani care locuia în Aida Camp, a murit într-un atac sinucigaș cu bombă, în urma căruia au fost răniți 20 de israelieni. Serviciile secrete israeliene au susținut atunci că tânărul era simpatizant al organizației fundamentaliste Hamas.

De altfel, Hamas încă mai are putere de atracție asupra unei părți din populația palestiniană. Un negustor limbut din Betleem îmi spune că vede formațiunea moderată Fatah ca pe un trădător care lucrează pe ascuns cu israelienii. Fundamentaliștii de la Hamas reprezintă, pentru el, esența tare a cauzei de rezistență.

Mohammed ne vorbește pătimaș despre locul în care trăiește și, după ce ne poartă prin tabără, ne duce în casa bunicii sale, pe pereții căreia sunt expuse portretele tuturor fiilor decedați în atacuri. Un altul se află în detenție. Atmosfera îmi aduce aminte de scenele de filmul Fauda. Îl întreb dacă are măcar un prieten israelian și îmi răspunde iritat că poate fi prieten cu evrei care trăiesc în diaspora, dar nu cu cei care locuiesc în Israel.

În timp ce vorbește despre rezistența lui, remarc o prăpastie între cele două lumi: dacă în Israel, Intifadele sunt catalogate drept atacuri teroriste, în spatele zidului, în zona palestiniană, ele nu au nicio conotație negativă. Reprezintă doar revolte sociale legitime împotriva ocupantului. Nu există o versiune comună a istoriei lor nici măcar pe evenimentele majore ale conflictului.

Tabăra Aida are o istorie lungă de demonstrații și revolte împotriva Israelului, care se termină în conflicte cu armata israeliană. De cele mai multe ori, tinerii cad victimă armatei, care îi gazează sau îi trimite în arest, pentru că legile israeliene nu le permit palestinienilor să organizeze demonstrații sociale împotriva Israelului.

Mulți dintre ei sunt copii și adolescenți care îi atacă pe militari cu pietre, sticle sau cocktailuri Molotov. Spiritul ăsta de frondă se cultivă încă din copilărie în familiile palestiniene. Deseori, conflictele se lasă cu sânge vărsat de ambele părți.

Și dacă nu e sânge, atunci sunt gazele. Un grup de cercetători de la Berkeley a atras atenția, într-un raport, asupra riscurilor medicale la care este supusă populația din tabără.

Nu mulți știu că, imediat după semnarea Acordurilor de la Oslo în 1993, israelienii și palestinienii, după o sută de ani de conflicte sângeroase, au avut o scurtă perioadă de timp în care s-au bucurat de mici semne de reconciliere și speranță.

Un grup din Fâșia Gaza a inițiat o întâlnire cu israelienii din Nahal Oz, un chibuț aflat în apropiere, căzut des victimă atacurilor arabe, pentru a discuta crearea unei grădinițe comune în care copiii să poată învăța cultura păcii. Un alt grup israeliano-palestinian de femei activiste pentru pace a format Jerusalem Link, pentru a organiza discuții comune. Au mai fost și alte mici încercări timide de pacifism pentru a trece mai ușor peste rănile dureroase ale trecutului.

Atmosfera în note optimiste nu a durat însă mult, iar izbucnirea celei de-a doua Intifada palestiniană, în toamna lui 2000, a spulberat orice speranță pentru definitivarea mult așteptatului acord permanent pentru pace.

În timp ce palestinienii recunoșteau în 1993, pentru prima dată, într-un act oficial, existența statului Israel, ei au obținut mai puține la schimb: înființarea unor instituții cu rol executiv și legislativ care urmau să gestioneze tranziția spre autonomie pentru cinci ani, când era preconizat un acord permanent pentru pace. Israel nu a recunoscut Cisiordania și Fâșia Gaza, care formează ceea ce noi numim popular Palestina, drept un stat cu drepturi depline.

Au trecut 26 de ani de când activiști din ambele tabere deschideau o sticlă de șampanie în timp ce priveau scenele memorabile în care premierul israelian Yitzhak Rabin și președintele Autorității Palestiniene, Yasser Arafat, semnau pe peluza Casei Albe, în fața președintelui american, Bill Clinton, celebrul acord. Azi acesta pare mai îngropat ca niciodată.

Construit din cauza atacurilor palestiniene din timpul celei de-a doua Intifada, zidul de securitate din Cisiordania se întinde pe 708 kilometri și reprezintă umilința supremă pentru palestinieni. Din cauza lui și a faptului că există zone în regiune controlate de armata israeliană, palestinienii au acumulat de-a lungul timpului frustrări și sentimente de nedreptate.

rezist s-a născut pe zidurile palestiniene, locul frecvent de ciocniri între activiștii arabi și armata israeliană. Problema nerezolvată a refugiaților a căror situație nu s-a îmbunătățit deloc din perioada în care au fost expulzați din Israel, odată cu declarația de independență a statului (care în narativul de dincolo de zid reprezintă Nabka sau Catastrofa), este o altă sursă de tensiune în zonă.

Iar peste toate astea, politica israeliană de încurajare a coloniilor ilegale în teritorii, locuite de evreii ultra-religioși, le-a potențat și mai mult sentimentele de frustrare pe care le trăiesc.

Sondajele de opinie în rândul palestinienilor sunt pesimiste. Două treimi dintre ei consideră soluția celor două state drept imposibil de a mai fi pusă în practică din cauza așezărilor evreiești din Cisiordania care se înmulțesc. 62 la sută dintre ei cred că ar trebui abandonate principiile trasate în acordurile de la Oslo.

În vreme ce societatea israeliană, sub mandatele premierului Benjamin Netanyahu, s-a orientat spre viziunile politice de dreapta, palestinienii, sub încremenita Autoritate Națională Palestiniană, par a se adânci în același mindset revoluționar din trecut, care nu le mai aduce niciun beneficiu în materie de negociere. Din cauza pericolului fundamentalist Hamas, care controlează Fâșia Gaza, în Cisiordania nu au mai existat alegeri generale din 2006, când Hamas a ieșit învingător.

Așa cum stau lucrurile, nimeni nu îi vede în viitorul apropiat pe cei doi actori ai conflictului la aceeași masă.

Sub mandatul actualului președinte Donald Trump, situația este și mai departe de acest deziderat, după ce americanii au anunțat că recunosc Ierusalim drept capitala Israelului. Au anulat speranța palestinienilor de a avea propriul stat recunoscut internațional cu capitala în Ierusalimul de Est.

De altfel, dacă faci un exercițiu și stai de vorbă cu un palestinian, iar mâine cu un israelian evreu, nu va fi nicio surpriză să auzi apăsat aceeași dorință: „Ierusalimul este capitala eternă a Israelului” sau „Ierusalim este capitala eternă a Palestinei”. Nimeni nu vrea să renunțe la acest oraș, esența tare a celor trei mari religii monoteiste ale lumii.

În orașele palestiniene, vitrinele magazinelor sunt pline de suveniruri pe care este imprimat Ierusalim drept capitală. Dovada care demonstrează cât de sensibilă este chestiunea în mentalitatea palestinienilor.

Că societatea israeliană a virat-o spre dreapta o arată, în primul rând, sondajele de opinie și faptul că majoritatea parlamentară din Knesset a fost formată, în mandatele lui Netanyahu, din partide mici de dreapta, religioase. Un alt semn este și ultimul Index pentru pace al Institutului pentru democrație din Israel, care arată că 72% din israelienii evrei nu cataloghează drept „ocupație” controlul exercitat de către Israel asupra Teritoriilor palestiniene. Sau faptul că o organizație non-guvernamentală sionistă (Im Tirtzu), din Israel, i-a catalogat pe îndrăgiții scriitori Amos Oz și David Grossman drept „agenți străini”.

„Nu cred că acesta este spiritul care există în Israel. Și la noi acești scriitori sunt îndrăgiți la fel cum sunt în România”, mi-a răspuns ambasadorul Israelului în România, David Saranga, întrebat de ce au ajuns lucrurile atât de departe.

În disputa românească internă privind mutarea sau nu a ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, orașul a fost prezentat în presa românească mai mult din perspectiva mizelor politice, religioase și istorice. Ce se știe mai puțin în România este că Ierusalim este împărțit după criterii segregaționiste în două: Ierusalimul de Vest, locuit preponderent de cetățeni israelieni, și Ierusalimul de Est, compus din palestinieni rezidenți care refuză cetățenia israeliană și boicotează constant alegerile municipale.

Boicotul lor reprezintă o formă de rezistență pentru a nu legitima administrarea israeliană a orașului, obținută în urma războiului din 1967, când Israel a repurtat o victorie împotriva alianței formată din statele arabe: Egipt, Iordania și Siria. Faptul că nu au reprezentanți politici care să le susțină cauzele în interiorul primăriei le afectează calitatea vieții.

Palestinienii care locuiesc în Ierusalim formează 40 la sută din populația orașului și acuză constant că sunt discriminați în privința resurselor. Infrastructura, investițiile, spitalele, școlile sunt mai proaste față de partea israeliană a orașului. Dacă bați la pas orașul, este imposibil să nu observi diferențele dintre cartiere.

Mai mult, un alt punct care duce la segregarea orașului este zidul de securitate care taie orașul. Construit în anul 2002 ca urmare a atacurilor teroriste din timpul celei de-a doua Intifada, zidul este perceput de către palestinieni drept un obstacol umilitor care le îngreunează libertatea de mișcare. Dacă ar opta pentru cetățenia israeliană, ar avea mai multe șanse la o viață mai bună economic și social, dar palestinienii refuză să aplice pentru cetățenie, mânați de visul că, la un moment dat, această parte din oraș va fi capitala viitorului lor stat.

Politica de dreapta a premierului Netanyahu are însă cu totul altă viziune. El urmărește ca orașul să devină capitala statului Israel, iar minoritatea palestiniană să fie asimilată în societatea israeliană, nu să ia calea refugiaților, așa cum s-a întâmplat în anul 1948.

„Nu le putem separa cartierele, sunt prea apropiate, aici trebuie să învățăm să trăim împreună. Dacă nu facem asta, vom avea două părți ale Ierusalimului, una prosperă, în vest și una săracă, în est. Este în interesul nostru să îmbunătățim viața palestinienilor care stau în Ierusalimul de Est. Orice stat are dreptul să își aleagă capitala, noi de ce nu putem face asta?”, a declarat David Saranga.

În replică, leadershipul politic palestinian nu este dispus să renunțe la acest oraș. Premierul Mohammad Shtayyeh a mulțumit public României pentru decizia de a nu muta ambasada României la Ierusalim.

„Sperăm că această mişcare politică nu va avea loc şi fac apel la liderii români să lase acest subiect în urmă, fiind în armonie cu poziția Uniunii Europene, cu poziţia noastră şi cu cea internaţională. Dacă cineva doreşte să îi facă plăcere preşedintelui Trump, preţul să nu fie plătit cu o monedă palestiniană”, a declarat Mohammad Shtayyah.

Un alt punct sensibil al zonei este colonistul, acel evreu religios, ultra-ortodox, care, împins de rațiuni biblice, își construiește cartiere în Cisiordania, zonă pe care el o consideră Iudeea și Samaria. Întoarcerea în țara sfântă a avut, pentru evreu, și o importantă componentă religioasă. Din punct de vedere al legilor internaționale, aceste cartiere sunt considerate ilegale și reprezintă un impediment în atingerea obiectivului soluției celor două state.

În timp ce toată clasa politică palestiniană critică strategia premierului Netanyahu de a încuraja procesul de colonizare a teritoriilor, ambasadorul Israelului în România spune că aceste colonii nu reprezintă, în mod real, un pericol pentru un eventual tratat de pace.

Potrivit statisticilor, în 2019, există 449 687 de coloniști în aceste locuri (cinci la sută din populația Israelului), însă cifrele diferă pe site-urile ONG-urilor israeliene de stânga.

Ceea ce face ca orașul Hebron să fie diferit față de alte orașe palestiniene este prezența coloniilor în interiorul orașului. Colonia de aici este una aparte, trecută, de-a lungul istoriei, atât printr-un masacru comis de un grup de extremiști evrei, cât și prin crime asupra evreilor comise de palestinieni.

Mormântul Patriarhilor sau Moscheea Ibrahim este un lăcaș de cult revendicat de ambele părți, care a văzut multe morți. În prezent, pentru a evita atacurile dintre evrei și arabi, locul este păzit de armata israeliană. Colonia evreiască a produs un efect de segregare, palestinienii care trăiseră pe acele străzi au fost expulzați, iar casele lor au rămas goale. Pe unele străzi, arabii nu au voie să circule, doar turiștilor le este permis.

În Hebron te uimește însă și bazarul, întins de-a lungul străzilor, deasupra căruia este așezată o plasă la fel de lungă menită să-i ferească pe arabi de obiectele aruncate de israelieni asupra lor. Pe activiștii palestinieni îi vezi doar la intrarea în cartier. Se plâng pentru nedreptatea că li s-a confiscat locul în care ei trăiseră în trecut.

Deși legalitatea acestor așezări este în mod evident controversată, ce te frapează când vorbești cu oamenii din Cisiordania este ura față de celălalt. Colonistul este zugrăvit ca un rău absolut cu care nu trebuie să ai de-a face. Este acel evreu conturat în negru pe care îl întâlnești în scrierile din interbelic. Nicio formă de concesie și nicio relație de bună vecinătate nu s-au construit între evrei și arabi.

Ura are două ținte în Palestina: evreul îmbrăcat în soldat, deși majoritatea dintre ei sunt niște tineri cărora abia le-a dat mustața. Și colonistul.

Confictul întins pe zeci de ani le-a distrus orice formă de umanitate, iar tensiunea aceasta dintre ei se preconizează a fi, din păcate, pentru mult timp de acum încolo.