transplant
Cei care nu tac

Asistentul social care s-a făcut deputat ca să lupte cu mafia transplanturilor din România

„Cei care nu tac” este o serie de articole despre românii care și-au asumat riscuri pentru a demasca abuzuri și nedreptăți, realizată de VICE împreună cu Fundația Friedrich Naumann.
29 Iulie 2019, 9:03am

În 2002, la 24 de ani, Emanuel Ungureanu se angaja ca asistent social clinician la Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj. În 2019, la 41 de ani, el este deputat în Parlamentul României. Cei 17 ani dintre cele două momente au fost marcați de o luptă pe care a dus-o aproape de unul singur cu mafia transplanturilor.

Denunțurile lui au dus la deschiderea unui dosar pe numele medicului Mihai Lucan, cercetat în prezent pentru delapidarea instituției medicale.

Emanuel e bucovinean, dar locuiește în Cluj-Napoca din perioada facultății, unde a studiat asistență socială: „Se potrivea naturii mele mai sensibile”.

Era student când a intrat pentru prima dată, ca pacient, în incinta institutului condus de Lucan. Avea o colică renală și dureri îngrozitoare. Printre doctorii care l-au văzut atunci a fost și profesorul Mihai Lucan, o somitate a lumii medicale. Conducea una dintre cele mai importante instituții de transplant din țară, era membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, fondator al Societăţii Române de Transplant. Peste ani, a devenit pentru o perioadă consilier pe probleme de sănătate a premierului Emil Boc, operase primari și președinți, a fost decorat cu ordinul „Steaua României”.

„Nu auzisem de el. Eu conduceam o asociație de studenți, se numea Amicus, iar el era președintele APR Cluj, acel partid fondat de Teodor Meleșcanu. I-am spus că mă preocupă asistența socială și mi-a cerut un proiect pentru pacienții cu insuficiență renală cronică. După două luni, am venit cu proiectul (...). A creat un post pentru mine”, povestește Ungureanu.

Părea jobul perfect. „Eram în al nouălea cer, aveam sentimentul că mă bag într-o poveste foarte frumoasă, că salvam vieți. Mergeam cu anestezistul sau cu un medic rezident oriunde apărea un potențial donator. Trebuia să-i convingem pe aparținătorii celor intrați în moarte cerebrală să fie de acord cu prelevarea.”

În primele șase luni, lucrurile au mers bine. A aflat din prima că în institut se dă mită, „dar, cumva, în 2002, coabitam cu ideea de plic”. Dar și-a dat seama repede care era adevăratul motiv al angajării sale:

„El voia, îl citez, «să pescuiesc» cazuri sociale și să le transform în știri de presă. Voia să pozeze în salvator, în cel care ajută oameni necăjiți”.

Ungureanu era, pe atunci, primul asistent social specializat pe transplant renal din România.

„Am făcut un ghid numit «Transplantul renal pentru tineri». Lucan se lăuda pe la conferințe cu departamentul de Asistență Socială. Eram o bună acoperire pentru afacerea care se numea transplantul de rinichi.”

„M-am simțit așa, cum să spun, murdărit”

Rutina părea să se instaleze pentru Emanuel Ungureanu. Mergea prin țară să convingă familiile să doneze rinichii celor aflați în moarte cerebrală. Uneori reușea, și atunci intra în sala de operații: „Voiai să vezi cum merge rinichiul implantat la noua persoană”.

Apoi a apărut cazul Adina Bleotu. Era o fetiță din Timișoara, „foarte sensibilă, scria poezii ca Blaga”, a cărei mamă, medic pediatru, era donatorul compatibil. Dar medicul Lucan amâna, fără motiv, operația.

„M-am dus la Lucan, să-l rog să facă transplantul, și el mi-a sugerat că e nevoie de un material în presă. Am vorbit la Pro TV Cluj, și am făcut un material, îl am și acum pe o casetă VHS. Am pus-o pe Adina să-l deseneze pe profesor, să-i scrie o poezie…”

Dar operația tot nu avea loc. Într-o zi, Ungureanu a asistat la o scenă și a înțeles motivul întârzierii.

„Am văzut, printre ușile întredeschise ale cabinetului lui Lucan, cum mama Adinei s-a pus în genunchi și a zis: «Domnule profesor, atâția bani am», – nu știu câți bani avea în mână – «dar promit să vă fiu datoare tot restul vieții mele». M-am simțit așa, cum să spun… murdărit. Și am murdărit-o și pe Adina.”

Ungureanu a apelat din nou la presă. De data asta, nu pentru a-i ridica statuie lui Lucan, ci pentru a o dărâma.

„Am luat legătura cu un jurnalist de la Evenimentul Zilei, cam dubios, s-a dovedit, și cu cineva de la ProTV. Atunci a fost prima mea reacție, să-i zicem, publică.” Dar denunțul său nu a ajuns la public, au rămas în sertarele jurnaliștilor.

Adina Bleotu s-a operat și totul a fost bine pentru vreo șapte ani. Tânăra dăduse admitere la medicină, în Timișoara, intrase prima, când rinichiul i-a cedat. „A vrut să îi doneze fratele ei un rinichi, au mers la clinica privată a lui Lucan, care i-a spus: «Știu cine ești, nu vreau să te văd».”

Adina s-a întors la Timișoara. A murit la 19 ani, în 2012.

„Lăsați că mă ocup eu de mort”

Lucan și-a deschis și o clinică privată, unde direcționa pacienții care-i veneau de la cea de stat, o practică încetățenită în domeniul sanitar. Acolo a văzut Ungureanu o scenă pe care nu crede că o va uita vreodată. O bătrână i-a spus medicului că a trimis-o asistenta șefă de la institut. Era, însă o problemă: nu avea bani. „Și el îi spunea: «Dar vacă ai, mătușă?» «Da, am.» «Vinde-o!»”

Iluzia că Mihai Lucan e un medic interesat de binele pacienților se spulberase, dar Ungureanu spune că nu aflase încă de implicarea celebrului medic într-o poveste mult mai penală: traficul de organe.

„Era, cred, 26 martie 2003. Pe atunci, nu știam cum o cheamă pe acea tânără, am reconstituit această scenă după niște ani”, îmi povestește Ungureanu.

Hencz Kinga, de 18 ani, fusese lovită de un motociclist și ajunsese, în moarte cerebrală, la secția de chirurgie, peste drum de institutul de transplant. Ungureanu și medicul rezident Carmen Lăpuşan sunt trimiși să obțină acordul pentru prelevarea unui rinichi, singurul viabil, celălalt fusese lovit în accident. Bunicii fetei, care o aveau în grijă, nu vorbeau bine românește.

„Erau maghiari, nici nu înțelegeau cum e cu moartea cerebrală, pentru că Kinga era pe aparate, părea că respiră. Așa că am vrut să plecăm. Dar medicul cu care am mers a primit un telefon de la Lucan care i-a spus: «Am nevoie de rinichiul ăsta».”

Într-un final, patronul firmei unde lucra Kinga i-a convins pe aparținători să-și dea acordul, dar era prima dată când Ungureanu simțea o asemenea presiune pentru obținerea unui organ: „S-a insistat foarte mult ca acel rinichi să ajungă în clinică”.

Și a ajuns.

„Când am intrat în institut, Lucan, care de obicei e foarte rece și distant, ne-a primit zâmbitor: «Copilași, felicitări, ați făcut o treabă minunată, lăsați că mă ocup eu de de mort». Conform protocolului, prelevarea trebuia făcută în locul unde se declara moartea cerebrală, însă a fost chemat SMURD-ul ca să o treacă strada și s-a făcut în institut.”

La finalul zilei, Emanuel Ungureanu nu e lăsat să intre în sala de operații.

asistent social

„Hai, nu mai fi așa naiv, așa e viața”

Asistentul se aștepta ca rinichiul să ajungă la o fetiță internată la nefrologie, compatibilă ca vârstă și structură fizică cu donatoarea Hencz Kinga.

„A doua zi, am întrebat unde e Ana Maria. Medicii au dat din colț în colț. Cineva i-a zis lui Lucan și el m-a chemat: «Hai, nu mai fi naiv, așa e viața, eu trebuie să am bani ca să pot construi aici lucruri…»”

Douăzeci și patru de ore mai târziu, Ungureanu află și cine este pacientul care a primit rinichiul.

„Fusese mutat la hotelul Continental, la vreo două sute de metri de clinică, într-o încăpere cu perfuzii, amenajată de medicii din institut pentru străinii care își cumpărau un rinichi.”

A fost ultima picătură. Ungureanu a plecat din echipa lui Lucan.

„A încercat să mă racoleze în rețeaua lui de trafic, în locul unuia care tranzacționa cu potențialii donatori vii, cu beneficiile de rigoare.”

Nu numai că a refuzat, dar a adunat dovezi pentru a demonstra modul discriminatoriu în care Lucan decidea cine avea drept la viață și cine nu.

„I le dădeam unui jurnalist de la Evenimentul Zilei, dar n-a făcut nimic cu ele. Am trimis, în naivitatea mea, și o scrisoare la Cotroceni, lui Ion Iliescu.” Nu știa, la acea dată că și președintele de atunci fusese operat de Lucan.

În 2004, când s-a înființat Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată (DIICOT) Cluj, Ungureanu a depus o plângere, dar și ea a rămas fără efect: „Procuroarea Teodora Molnar a zis că mă cheamă când se mai confirmă lucruri. Nu m-a mai chemat niciodată.”

Povestea era mult mai sordidă

Ungureanu are multe astfel de cazuri de povestit. De exemplu, cel al lui Iulian Iacob, un tânăr convins de rețeaua lui Lucan să-și doneze un rinichi și să convingă și el, la rândul lui, pe alții să facă la fel.

„Acum știu despre douăsprezece cazuri de trafic. (...) Lucan nu putea să facă singur transplanturile”, acuză Ungureanu.

Deputatul spune că există dovezi că Lucan primea bani de la firmele din industria farma prin intermediul Societății Române de Boli Genito-Urinare: „Prescria medicamente, în speciale imunosupresoare, în exces, pacienților, pentru ca firmele să fie interesate să sponsorizeze această societate din care Lucan se servea ca din conturile proprii”.

Rinichiul lui Arșinel

Momentul în care Emanuel Ungureanu a fost cu adevărat luat în serios a fost în 2013, când actorul Alexandru Arșinel a fost operat de Lucan. Ungureanu conducea la acel moment Asociația pentru Solidaritate și Empatie Claudia Safta, care se ocupa de copii și tineri cu probleme renale, și i-a trimis o scrisoare deschisă actorului.

„Eu cred că dacă aveați 70 de ani și nu erați un VIP, nu ați fi primit acel rinichi”, i-a transmis public.

S-a iscat o întreagă dezbatere – după zece ani, toleranța pentru corupție scăzuse. Publicul nu-l iartă pe actor că își primise rinichiul peste rând.

Procurorii s-au arătat și ei interesați. „M-a căutat procurorul Marian Delcea, de la DIICOT, și am început o colaborare cu el, dar nici aceasta nu s-a soldat cu nimic pe traficul de organe”, îmi spune Ungureanu.

S-a soldat, în schimb, cu arestarea lui Lucan pentru delapidare. La finalul anului 2017, medicul clujean și fiul lui sunt arestați. I-au găsit șase sute de mii de euro în cont și cinci mii de euro în buzunar.

Cererea de arestare preventivă a fost însă respinsă, iar Lucan a primit dreptul să profeseze, chiar și în clinici de stat. Procurorul de caz, Marian Delcea, a anunțat recent că pleacă de la DIICOT, înainte de a finaliza ancheta și de a-i audia pe liderii mutinaționalelor care erau suspecți că i-ar fi dat bani lui Lucan.

Medicul este în continuare liber.

Legile trebuie schimbate

În cadrul asociației sale, Emanuel Ungureanu ajuta copii care fac dializă, iar de-a lungul timpului a strâns fonduri pentru ca unii să facă transplant în Spania.

Convins că sistemul nu poate fi schimbat decât din interior, el a decis să candideze pentru un loc de deputat, în 2016, pe listele USR. „Vreau să fac o lege a transplantului care să fie perfect compatibilă cu ce se întâmplă în acest domeniu în Europa”, spunea el atunci. Acum, legea e gata să intre în circuitul legislativ.

„În septembrie, voi depune o lege după modelul spaniol. Am și sprijinul președintelui comisiei de sănătate pentru acest demers.”

Tot el spune că actuala lege a avertizorilor de integritate e nefuncțională și acest lucru trebuie schimbat. Pare o misiune grea.

„Dacă deputatul Ungureanu nu reușește, fiind atât de vocal, să schimbe lucrurile din poziția în care este, ce să facă asistentele, infirmierele, personaje care se simt prea mici un război prea mare?”, spune el. „Mariana Luceanu (asistentă la Spitalul Universitar care a făcut grevă), după ce s-a înscris ca avertizor de integritate, a fost dată afară și reîncadrată abia după decizia instanței.”

Între timp, deputatul USR se pregătește, uneori cu inima strânsă, pentru o nouă sesiune parlamentară:

„De fiecare dată când urc la tribuna Parlamentului, Cătălin Rădulescu, zis Mitralieră, îmi strigă: «Turnătorule!», «Denunțătorule!». Dacă încercăm să îndreptăm lucrurile în societate, suntem niște cârtițe.”

Iar asta trebuie să se schimbe.

Editor: Andreea Pocotilă