Mi-am testat fecalele în laborator ca să văd dacă pot salva oameni

Mă aflu într-o cameră fără ferestre și mă uit cum un necunoscut îmi omogenizează căcatul cu ajutorul unui shaker. Înainte să plec de acasă, am depozitat mostra într-un recipient de plastic de doi litri, am pus capacul și apoi am luat metroul spre Westminster, trecând în grabă pe lângă turiștii de pe pod. Aveam două ore să ajung la spitalul Guy's and St Thomas, înainte să moară bacteriile din fecale. Iar aceste bacterii sunt esențiale ca să aflu dacă am un „super” caca.

Transplantul de materii fecale (TMF) – prin care fecalele unei persoane sănătoase sunt transferate în corpul uneia mai puțin sănătoase, pentru a îmbunătăți starea intestinelor – a fost efectuat prima oară în China în 300 A.D. Recent, TMF a primit un nume elegant și a fost aprobat pentru uz medical de anumite țări occidentale.

În 2014, Institutul Britanic al Sănătății a emis niște principii orientative despre TMF. În Statele Unite, FDA a lucrat șase ani la reglementarea acestui procedeu medical. Dar TMF chiar funcționează, conform spuselor doctorului Simon Goldberg, consultant microbiolog la unitatea Viapath a spitalului, unde am ajuns cu recipientul meu plin de caca.

„Clostridium dificile e o bacterie care se dezvoltă în corpul bătrânilor care au luat multe antibiotice”, a zis el. „Antibioticele elimină bacteriile bune din intestine și fac loc celor rele. Pacienții fac diaree severă și pierd mult în greutate. De obicei, antibioticele îi ajută să se facă mai bine, dar câțiva pacienți își distrug de tot microbiomul. Singurul lucru care îi ajută e transplantul de fecale.”

În orice caz, nu vreau să am doar caca bun. Vreau să aflu dacă am un „super caca”, termen pe care l-am auzit prima oară în ianuarie, când microbiologii de la Universitatea Auckland au scris într-un jurnal de sănătate că, la un moment dat, cineva, undeva, va fi capabil să producă fecale cu o diversitate atât de mare de microbi încât pacienții care vor face transplantul vor avea o rată de recuperare dublă decât media.

Dacă pentru super caca e nevoie să mănânci multe mese variate, atunci ar trebui să fiu candidatul ideal, nu? Nu neapărat. Antibioticele pe care le-am luat la începutul anului din cauza unei amigdalite urâte mi-au eliminat o parte din bacteriile intestinale, ceea ce înseamnă că în cele trei luni care au urmat după cura cu antibiotice, n-avea niciun sens să îmi donez fecalele. Așa că am așteptat, am mâncat diversificat și am sperat ca bacteriile să se înmulțească în intestinele mele ca iedera pe casă.

După trei luni, am intrat din nou în joc. Pentru procesul de selecție am avut nevoie de mostre de scaun, un chestionar și un test de sânge. Doctorul Goldberg mi-a trimis niște formulare de consimțământ pentru fecale, un hamac din hârtie pentru veceu în care să-mi fac treaba și trei recipiente mici. După ce am depus fecale în toate recipientele, am tras apa și le-am pus la frigider peste noapte. Evident, într-un plic sigilat.

În dimineața următoare, am mers cu plicul la doctorul Goldberg. Nu conta că bacteriile din recipiente muriseră, pentru că aceste mostre erau necesare doar pentru testele de HIV, hepatită, norovirus și niște paraziți precum campylobacter și strongyloides.

Mi-a luat niște sânge din braț, după care mi-a pus niște întrebări care, în retrospectivă, nu mi se par atât de personale pe cât mi s-a părut faptul că a umblat prin căcatul meu. Cât beau? Am tatuaje? Am făcut acupunctură? Am fost la închisoare? Am călătorit în țări exotice? Doctorul Goldberg mi-a explicat că acest proces e foarte important, pentru că, dacă TMF funcționează, dar pacientul se infectează cu hepatită, ar ieși un scandal monstru.

Am trecut procesul de selecție și am plecat. Două săptămâni mai târziu au venit și rezultatele testului: totul era ok, așa că am stabilit împreună cu doctorul Goldberg o dată în care să revin cu donația. Are aproape zece donatori, a zis el, care vin de obicei dimineața, în drum spre muncă.

Așa că iată-mă la spital, cu rahatul în mână. După ce am discutat un pic despre cum și cât am defecat în ultima vreme, doctorul Goldberg m-a condus într-o cameră în care a început să-mi omogenizeze rahatul într-un shaker ca ăla în care barmanii fac cocktailuri.

S-a așezat la un birou, a introdus donația mea în shaker împreună cu soluție salină și a început să-l scuture.

Rezultatul e un lichid călduț și maroniu, pe care doctorul îl filtrează printr-o sită și îl toarnă într-un recipient de două sute de mililitri. Apoi adaugă glicerină, „ca să protejeze bacteriile de îngheț”.

Recipientul va fi înghețat și păstrat la -80 grade Celsius, alături de o mostră netratată, în caz că ar descoperi un nou organism pe care nu l-au mai întâlnit vreodată.

Sfârșitul procesului

Debbie Shawcross, consultant în hepatologie la Institutul de Studii despre Ficat, a zis că utilizarea TMF-ului pentru tratarea infecțiilor cu clostridium difficile are o rată de vindecare de 98 de procente. Ea este principalul investigator într-un experiment care vrea să afle dacă TMF poate îmbunătăți situația pacienților care suferă de boli de ficat cronice și care au o rată mare a mortalității. Deși studiul nu e finalizat, până acum n-au existat probleme majore.

„Ne temeam că pacienții vor fi intimidați de ideea de transplant de fecale, dar nu e cazul”, a adăugat Shawcross. „Ba chiar e primul studiu de până acum în care pacienții îmi scrie să mă întrebe dacă pot să participe.”

În următoarele șase luni, când cineva va avea nevoie de TMF, fecalele mele vor fi disponibile. Vor fi decongelate pe parcursul a trei ore, după care „vor fi inserate printr-un tub nasogastric care intră în nas și ajunge în stomac sau printr-un tub nasojejunal, care intră prin stomac în prima parte a intestinului subțire”, a zis Goldenberg.

„De ce nu poate fi introdus prin fund?”, am întrebat. „Se poate și rectal, dar ai nevoie să fii sedat pentru colonoscopie și trebuie să-ți pregătești intestinele cu multe laxative”, mi-a răspuns el. „E mult mai inconfortabil de inserat prin colon, dar mai eficient.”

În schimb, pentru inserția nazală, nu e nevoie decât să iei antiacid câteva zile, ca să te asiguri că acidul din stomac nu va ucide microbiomul.

Goldenberg a zis că acest proces e încă la început pentru că, până când oamenii de știință nu vor găsi fecalele perfecte, nici nu știu ce specii de bacterii sunt bune. „Știm doar că diversitatea bacteriilor e asociată cu sănătatea”, a adăugat el. „Fiecare donator are alt microbiom, iar el variază la fiecare persoană de la o zi la alta.”

Așadar, deși corpul meu nu conține lucruri nașpa și probabil are bacterii bune, e greu de zis dacă e vorba de „super” caca. Am aflat și că donația mea e prea mică. Are 43 de grame, iar donația minimă e de șaizeci de grame. Goldenberg mi-a zis că „unele donații cântăresc 180 de grame, ceea ce înseamnă că pot face din ele trei doze separate”.

Acum mi-e jenă și promit că data viitoare mă voi întoarce cu o donație mai generoasă. Goldenberg îmi oferă un recipient nou, iar eu încep să calculez cum aș putea introduce mai multe fibre în dietă.

În orice caz, viitorul TMF-ului e promițător. Studiile recente explorează dacă procesul ar putea ușura simptomele mai multor tulburări precum autismul, obezitatea, bolile cardiovasculare, tulburarea bipolară și anxietatea.

Poate că operațiunea mea de donator de caca ar fi avut mai mult succes dacă aș fi fost și plătită pentru mostra mea. În Statele Unite, donatorii primesc patruzeci de dolari pe donație. Dar Goldenberg a zis că asta implică un risc. „Dacă primesc bani pentru donație, oamenii tind să mintă în legătură cu factorii de risc.” Deocamdată, mă mulțumesc cu ideea că am făcut și eu ceva bun pe lume și pentru asta n-a fost nevoie decât să mă cac.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.