De ce poți să înțelegi un pic limbile inventate din Game of Thrones, Avatar și Star Trek

Într-un film astăzi din păcate un pic uitat, Quest for Fire (La Guerre du feu, din 1981), al lui Jean-Jacques Annaud, oamenii din paleolitic de acolo, care își dau cu bâte în cap și țopăie să fure foc de la niște neanderthalieni care bolborosesc ceva de neînțeles, numesc focul: atra.

Deducem că e vorba de primii indo-europeni, cu atât mai mult cu cât o rădăcină * ater- pentru foc a existat în majoritatea limbilor familiei indo-europene, din Iran până la Roma (de acolo avem atrium în latină, încăperea care inițial conținea căminul, focul). Pentru a nu ne mira de asemenea cunoștințe lingvistice ajunge să spunem că limba imaginară a tribului primitiv Ulam din acel film a fost creată de scriitorul pasionat de lingvistică Anthony Burgess, autorul Portocalei mecanice.

Chiar romanul Portocala mecanică anticipează o limbă engleză masiv penetrată de vocabular rus, ca în: „What is this filthy slovo?" = „Ce e cuvântul ăsta urât?" (unde slovo este slavonismul care a dat și slova românească).

Burgess nu făcea altceva decât să-l imite pe lingvistul german August Schleicher, care în 1868 a imaginat o scurtă fabulă intitulată Oaia și caii în ceea ce dorea el să fie o limbă indo-europeană primitivă reconstituită: Avis akvāsas ka.

De la klingoniană în Star Trek până la limba naʼvi din Avatar și limba războinicilor Dothraki din Game of Thrones, lingviști emeriți câștigă onorarii uriașe pentru a construi limbi artificiale plauzibile și funcționale. Nu se mai poate imagina azi doar o magma sonoră fără sens, precum făcea Chaplin în celebrul discurs al lui Hitler din Dictatorul, sau bolboroseala lui Brad Pitt în Snatch.

Ce e interesant, însă, pentru lingvist, este că majoritatea acestor limbi inventate, precum klingoniana, sunt limbi aglutinate, precum turca, maghiara sau finlandeza.

Chiar și limbi precum basca sau georgiana au trăsături aglutinate. Lingviștii nu pot inventa totul din start, de la zero, așa că se bazează întotdeauna pe limbi existente.

De pildă, în Avatar, în limba naʼvi a celor albaștri, tatăl i se adresează în permanență fiicei rebele prin: Ma'ite. Se aude mereu, oricine vede filmul aude: -- Maite = Fata mea. Acum, lingvistul Paul Frommer, care a inventat limba naʼvi din Avatar, a jucat în mod clar acolo pe o mare ambiguitate: ma 'ite = „Fata mea" joacă limpede pe universalul „m-", sau „ma-", care este „eu", „al meu". Dar pe de altă parte Maite e un nume de fată în limba bască, unde înseamnă: iubito, iubita.

Acum, ce înseamnă o limbă aglutinată și de ce obsesia asta cu o limbă perfectă, universală? Majoritatea limbilor fino-ugriene, uralo-altaice, paleo-siberiene sunt limbi aglutinate, prezentând același model gramatical de Lego lingvistic. Limbile aglutinate sunt întotdeauna luate ca model de cei care inventează limbi artificiale, fie ele esperanto, volapük, klingoniana sau naʼvi din Avatar. Din păcate, asta întreține obsesia nefastă a unei limbi unice, universale, care ne-ar simplifica viața.

Din păcate, unul din cele mai obtuze, ignorante și agresive derapaje intelectuale (dacă termenul „intelectual" are vreun sens aici) e cel care constă în a spune, oftând cu exasperare, atunci când ești confruntat cu texte în limbi de neînțeles, sau cu francezi care stâlcesc engleza, sau insistă arogant să nazalizeze rârâind (graseind) între ei: „Of, ce bine-ar fi să putem toți vorbi aceeași limbă."

Celor care spun asta li se pare că viața ar fi mai simplă, mai ușor de trăit și că ne-am bucura mai mult de puținul timp pe care îl petrecem pe pământ dacă nu am fi nevoiți să nazalizăm, sau să învățăm tot felul de terminații în limbi cu imperiul apus.

Ce tristă ar fi însă o asemenea sărăcie planetară (pe lângă faptul că e, din fericire, irealizabilă). Ce jalnic ar fi să pierdem toate literaturile trecutului, pe care ar trebui să le citim prin filtrul traducerilor într-o limbă unică. Pentru cei mai mulți susținători ai acelei aberații, acea limbă ar trebui azi să fie engleza (naʼvi nu e o opțiune, deși esperanto și klingoniana au părut asta o vreme și sunt mii de oameni care învață asemenea gramatici absurde, în loc să se pună pe studiat chineză sau rusă, limbi reale).

Nu trebuie însă să avem prea multă complezență pentru cretinii de susținători ai unei limbi artificiale universale. De la esperanto și volapük, până la klingoniană și na'vi, creatorii limbilor artificiale au încercat să țină gramatica extrem de simplă, ceea ce, desigur, reduce posibilitățile poetice.

Cum rămâne însă cu pronunția, cu fonetica limbii universale? Marele lingvist rus Nikolai Trubetzkoy se ocupase deja de asta în anii 1930. Fonetica unei limbi universale, spunea el, ar trebui sa fie foarte simplă, ceea ce nu e deloc cazul englezei, pe care nivelatorii actuali ar dori-o limbă universală. Dacă ar deveni limbă planetară, engleza în realitate s-ar simplifica fonetic. Ar pierde, de pildă, consoanele acelea dentale din THin and THat, impronunțabile pentru majoritatea locuitorilor planetei, sunete care ar fi înlocuite prin S și Z.

La fel, dacă am dori răspândirea planetară unei limbi artificiale, acea limbă ar trebui să fie foarte săracă fonetic. O limbă artificială nu ar putea, astfel, fi o limbă tonală, precum chineza sau vietnameza sau unele limbi din Africa de vest. O limbă artificială ar trebui să nu facă distincție între consoane sonore și consoane surde, de pildă între P și B, sau T și D, pentru că nenumărate sisteme fonetice de pe planetă nu le disting. Arabofonii, de pildă, vorbitorii de arabă nu fac nici o distincție între P și B. Pentru a fi pronunțabil de toată lumea, sistemul fonetic al unei limbi artificiale universale ar trebui să fie foarte sărac, fără vocale nazale ca în franceză, poloneză sau portugheză.

Când se propune engleza ca limbă universală, dată fiind hegemonia americană combinată, până recent, cu cea britanică, se sugerează o analogie cu Imperiul Roman, cu pax romana și felul în care latina a civilizat occidentul.

Se uită însă un lucru fundamental și anume că latina și cultura romană s-au răspândit în tandem cu limba greacă și cultura greacă. Întreaga aristocrație romană era compusă din oameni bilingvi, latină-greacă. Așa cum, în timpurile republicane, romanii înstăriți își trimiteau copiii să fie școliți de etrusci, tot așa în vremea Romei imperiale educația era grecească.

Latina nu s-a răspândit, așadar, niciodată singură, nivelând totul, ci cuplată cu greaca. Analogia cu engleza, limba unică de astăzi este așadar înșelătoare. Într-atât de mult era răspândită greaca în clasele superioare ale Romei, încât unii istorici presupun că până și Cezar, când a fost asasinat, a horcăit în greacă, nu în latină acea dojană: „ Și tu, Brutus." Engleza, în schimb, în special în varianta ei americană, nu vine azi însoțită de un asemenea geamăn cultural, așa cum au promovat romanii greaca. Engleza nu mai merge mână în mână cu franceza.

Ceea ce ignoră însă cel mai mult partizanii unei limbi universale artificiale este faptul că ea ar evolua ineluctabil spre dialecte diferite. O limbă unică la scară planetară nu s-ar putea menține fără a se sparge în argouri și versiuni locale încetul cu încetul de neînțeles una față de alta.

Într-o altă provincie a planetei Pandora din Avatar nu s-ar mai spune ma 'ite pentru „fata mea", ci poate mite, nite, sau ᚱᚢᚾᛟ.