Am așteptat două zile la coadă la Pașapoarte și am înțeles că în România totul e degeaba

Toată luna august a vuit întreaga Românie despre umilința la care au fost supuși românii care au vrut să-și schimbe pașaportul în această perioadă și și-au pus nervii la grea încercare la cozile enorme formate la direcțiile de pașapoarte. Subiectul nu e absolut deloc nou. Cozi similare s-au petrecut și anul trecut și acum doi ani și tot așa.

Semnele erau clare de ceva vreme, dar, conform unei tradiții bine împământenite pe meleagurile astea, luna august din acest an a luat din nou „prin surprindere" autoritățile statului român.

Bine, dacă e să dăm crezare gurilor rele, o parte din vină o au și „stranierii" care, în spiritul altei tradiții strămoșești, aleg să-și schimbe actele fix cu câteva zile înainte de expirare. Oamenii se uită în pașaport, văd că expiră în luna august și decretează: „Perfect, în luna august, îmi iau concediu, merg în România și-mi fac un nou pașaport".

E de ajuns să gândească în felul acesta câteva zeci de mii de oameni pentru ca instituțiile statului să ajungă în pragul colapsului.

Rezultatul se vede cu ochiul liber la buletinele de știri și în statusurile de pe Facebook, unde dai peste mărturii care de care mai apocaliptice ale nefericiților care trec prin cercurile iadului, metamorfozate, în acest caz, în ghișeele Direcției de Pașapoarte.

Capul de afiș îl reprezintă infamul sediu din Pipera al amintitei direcții, un adevărat Stalingrad al birocrației românești, un loc în care simplii cetățeni și funcționarii mărunți par încleștați într-o bătălie eternă, pe viață și pe moarte.

În încercarea de a experimenta la prima mână o astfel de grozăvie, dar mânat deopotrivă de scopul nobil de a te ajuta cu ceva ponturi, dacă vrei să-ți schimbi pașaportul acum, am făcut un tur al principalelor trei puncte fierbinți din București. Deci să începem.

Anunțat cu surle și trâmbițe, noul sediu a fost așteptat de către români cu speranța cu care, odinioară, Aliații au așteptat deschiderea celui de-al doilea front în Normandia. Ziua de luni, 21 august 2017, are mari șanse să fie una scrisă cu litere de aur în istoriografia birocrației românești.

Inaugurarea sediului a picat la țanc, chiar în momentele în care frontul din Pipera era în pragul colapsului.

Occident curat. Cel puțin așa arăta noul sediu din mall, în ziua inaugurării, în prezența echipelor de televiziune care transmiteau frenetic imagini în direct cu minunăția.

La acele ore ale dimineții, locul pare aseptic, similar unei zone de tranzit dintr-un aeroport internațional: gardieni zâmbitori care te invită mieros să-ți iei un bon de ordine, monitoare video în care poți urmări timpii de procesare ai cererilor, voci robotice-feminine care anunță din minut în minut numărul bonului de ordine și al cabinei aferente pentru făcut poza.

Pereții proaspăt zugrăviți în alb, lumina blândă care te înconjoară din toate părțile te fac să crezi că ai ajuns într-un soi de Rai al Birocrației.

La ora 11, am tras bonul cu numărul 400. Înaintea mea mai erau alte 60 de persoane. Până când am fost chemat în cabină, a durat fix 35 de minute. Nu știu dacă ritmul rapid de procesare s-a datorat celor 20 de cabine-minune, norocului chior (sediul era proaspăt inaugurat, lumea nu auzise încă de el), ori vizitei făcute de premierul Tudose la fața locului și care a impus mărirea schemei de personal „să se vadă că se lucrează".

Cert este că, la final, nu doar eu, dar până și șeful Executivului a fost impresionat. „În sfârșit, un semn de civilizație", a exclamat el, când a văzut lucrurile colosale pe care, iată, guvernul român reușește să le facă în anul 2017.

Iar oamenii erau, pur și simplu, fericiți: aveau și ei un loc berechet să bea o apă („băi, am stat cu orele în Pipera și nu aveau ăia o apă acolo, să ne dea și nouă"), o cafea, un hamburger de la Mc, sau, pur și simplu, să facă un pipi în condiții decente, de mall („băi, nu vrei să știi cum era în Pipera, eram acolo cu sutele, nici să te piși nu puteai!").

Bine, dacă e să fiu cârcotaș, aș spune că sediul ăsta nou a venit pe modelul „mintea de pe urmă a românului". Dar, hai, treacă de la mine, le dau o bilă albă pentru organizare, chit că vine în al doișpelea ceas.

Conform principiului acțiunii și reacțiunii din fizica fundamentală, rezolvarea unei probleme birocratice va genera o altă problemă birocratică, egală ca mărime, dar de sens opus. Treaba asta am aflat-o două ore mai târziu, la sediul direcției de Pașapoarte de pe strada Amzei, din centrul Capitalei.

Inaugurarea cu mare tam-tam a sediului de la mall s-a făcut cu prețul desființării a trei „puncte de lucru", din sectoarele 3, 4 și 6. Din cauza unor funcționari inepți sau, pur și simplu, amețiți, o parte din oamenii care au venit la direcțiile proaspăt desființate au fost redirecționați în Amzei. Condițiile pentru declanșarea dezastrului sunt întrunite.

După orele prânzului, în Amzei, dau peste cel puțin 50 de oameni înghesuiți de-a lungul unui coridor strâmt, la o coadă desfășurată non-linear, pe mai multe straturi: unii stau aliniați de-a lungul peretelui din dreapta, alții, de-a lungul peretelui din stânga, alții pur și simplu stau înșirați la alte mini-cozi în fața ușilor care dau la ghișeele-salvatoare.

Undeva, în capătul coridorului, se întocmesc niște liste ad-hoc. Merg, și semnez și eu, acolo. Am numărul 199. „Cine e ultimul intrat", se aude o voce. „Acum a intrat 148!", îi răspunde altă voce anonimă. „Ritmul e de zece oameni pe oră!". Super. Cinci ore garantat.

La intervale regulate, un funcționar încearcă să facă ordine în masa amorfă de oameni. Poartă o cămașă albă creponată, pantaloni bleu, la fel de eleganți, din stofă, pantofi din piele maronii.

Pentru că nu s-a prezentat, iar eu am jumătate de zi de pierdut timpul aici, am decis să-l numesc Funcționarul Spilcuit.

„Hai, hai, înaintați!", spune el. „Este un spațiu liber acolo, valorificați-l". Doamna din fața mea (o voi boteza „Numărul 198") intervine: „Puneți, domnule, o hârtie în geam, că ne omoară soarele ăsta". „Nu se poate", îi răspunde Funcționarul Splicuit, „nu ține de noi fereastra asta". „Incredibil", rostește Numărul 198, „vin din Berceni. S-a desființat direcția de acolo și am ajuns aici".

„Păi, vedeți, că s-a înființat o nouă direcție, la mall", intervine în discuție Numărul 174, în persoana unui domn respectabil, care poartă o cămașă cu dungulițe și pantaloni albi, din pânză subțire de doc.

„Au făcut acolo, cică, 14 ghișee, extraordinar, domnule", spune Numărul 174. „Păi, și eu din Berceni, să mă mut în Drumul Taberei? Ce afacere e asta?", întreabă Numărul 198.

Pe moment, logica ei pare imbatabilă, așa că, preț de câteva minute, se așterne liniștea. Singurele zgomote care se aud sunt cele ale așteptării: zgomotul unei uși trântite, niște pași pe scările din capătul coridorului sau o voce răstită, ale cărui ecouri răzbat de la parterul clădirii, unde alți nefericiți stau la coadă la Direcția de Taxe și Impozite.

Pe la ora 13, oamenii preiau puterea.

Lista, redactată cu pixul și înșirată pe două pagini A4, începe să prindă un cheag de autoritate. Cetățenii reușesc să răzbată acolo unde funcționarii statului au eșuat: lista artizanală devine obligatorie, iar ordinea e reinstaurată.

Oamenilor li s-a redat speranța. Faptul că în toată clădirea e o singură toaletă la peste o sută de persoane (luându-i în considerare și pe cei din Șerpăria de la Finanțe), devine un detaliu minor. Până și Funcționarul Splilcuit pare să prindă culoare în obraji. „Valorificați fluxul și organizați-vă", ne spune el zâmbind cu toată gura. Prindem viteză: cât ai clipi se ajunge la numărul 163. „Domnul Căldăruș, poftiți", se aude o voce din birou.

Se reactivează reflexele din timpul cozilor ceaușiste. Oamenii fac cordon, iar eu tocmai am fost rugat de Numărul 198 „să-i țin rândul": femeia are de făcut niște cumpărături jos, în piață. Un bun prilej pentru mine să mă sprijin de perete și să încep să reflectez: statul la coadă, în România este o instituție în sine. Un brand național mult mai impunător decât frunza Elenei Udrea ori oaia lui Petre Daea.

Și un adevărat motiv de mândrie națională. Dacă Zeul Pașapoartelor ar avea o perioadă a anului în care noi, muritorii de rând, să i ne închinăm numai lui, aceasta nu poate fi decât luna august.

Sunt smuls din reverie de vocile din fața cozii care rostesc numerele de ordine ca la Bingo: „169! 170! 173!".

Pe la ora două, pe hol iese o funcționară epuizată. Lividă la față, găsește încă puterea să se răstească la noi. „De ce stați aici", strigă Funcționara Lividă.

„În Plazza Romania, la mall, sunt 20 de ghișee și nu e nimeni acolo! De ce nu mergeți acolo? Aici mai stați cel puțin două ore! Stați aici, îmi mâncați zilele…", se mai vaită ea, după care reintră în birou.

Cei rămași la coadă, schimbăm rapid câteva priviri discrete între noi. Decidem să rămânem, ca niște camarazi care au trecut prin ororile războiului, hotărâți să nu mai dăm înapoi un pas, mai ales acum, când simțim că Victoria e atât de aproape, nu mai are cum să ne scape din mâini.

Ora 14. Lângă mine, un tip aparent fioros, judecând după tăietura pe față și tatuaje pe mâini, zâmbește trist. Stă pe jos, sprijinit de perete.

„Sunt aici de la ora 9. Se fac deja cinci ore de când stau. Mai am puțin și intru. Păcat că nu s-a gândit nimeni până la prânz să vină cu ideea unei liste, așa sigur ar fi mers mai repede lucrurile". De la 10 oameni procesați pe oră, ritmul a crescut la 15 pe oră. Cam într-o oră jumătate, îmi vine și mie rândul. „180!" se aude o voce. Tipul Fioros se ridică victorios și trece pragul biroului. I-a venit, în sfârșit, rândul.

Greu încercatul sediu din nordul Capitalei are, la primele ore ale dimineții, ceva specific locului unde s-a dat, recent, o mare bătălie. Cozile uriașe de acum două-săptămâni sunt deja istorie, dar o vibrație încă negativă pare să răzbată dincolo de pereții sediului.

La ora 10 și jumătate îmi trag un bon de ordine și încep să număr minutele până când voi fi strigat la ghișeu. Am în față 20 de persoane care urmăresc atent monitoarele în așteptarea rândului.

Vreo zece ghișee sunt deschise, iar procesarea se face în ritm destul de alert. Dincolo de geamuri, funcționarii par blazați, în timp ce execută mișcările birocratice, îndelung exersate. După aproximativ o jumătate de oră, sunt poftit la poză. Ritmul de procesare e, la această oră, la fel de rapid cu mărețul sediu de la mall.

O funcționară îmi spune că „vârful" a trecut, dar că toată lumea se așteaptă la ce-i mai rău. Oamenii sunt, cu alte cuvinte, pregătiți ca vara viitoare să fie la fel. Colegul de birou o completează:

„Nebunia începe după Paște, în fiecare an. Continuă să crească progresiv, pe durata verii și atinge punctual culminant în august", spune el. Înainte de a pleca, îmi dă un sfat: „Dacă vreți să vă faceți pașaport, nu așteptați până expiră de tot: reînnoiți-l din timp, dar nu așteptați să vină Paștele!".

Pe cât pui pariu că anul viitor va fi la fel?