Chestii

Toate modurile dubioase în care agățai în anii '80, când nu exista Tinder

Un album nou explorează cultura „grupurilor de cetățeni de la radio” și felicitările deșuchiate pe care le schimbau între ei la întâlnirile din parcări.
16 Septembrie 2017, 8:00am
Felicitare Eyeball. Imagine din partea Four Corners Books

Noul album al fotograful David Titlow și scriitorului Will Hogan, Eyeball Cards – The Art of British CB Radio Culture, transpune cititorul în lumea ascunsă a entuziaștilor de radio. Radio-ul CB (Citizen's Band), popularizat inițial de camionagii pentru a distribui informații despre combustibil și rute, a devenit (tehnic ilegal) o subcultură în sine, când s-a răspândit în Marea Britanie pe la sfârșitul anilor '70, ceea ce a creat un fel de proto-social media cu zeci de ani înainte ca Zuckerberg să se apuce de programare.

Pe lângă portretele entuziaștilor CB, cunoscuți în comunitate drept „breakers", albumul prezintă un catalog superb cu „felicitări Eyeball", câteodată ingenioase, uneori indecente și din când în când absolut fermecătoare, făcute de entuziaștii radio, pe care le schimbau între ei. Ne-am întâlnit cu un Hogan un pic mahmur, a doua zi după lansarea albumului, la Joe Cafe din Crystal Palace, pentru a vorbi despre proiect.

VICE: Pentru cei care nu au văzut albumul încă, spune-mi te rog despre radio CB. Eu îmi imaginezi că e un fel de chatroom analog, dinaintea erei internetului. Oameni cu un anumit hardware vorbeau anonim unii cu ceilalți.
Will Hogan: Absolut. De asemenea nu era deloc moderat! Există o reîncarnare modernă a fenomenului, o aplicația intitulată CB Chat, care e posibil să scoată la suprafață o serie de boli mintale ale mulțimii, deși există și niște entuziaști mai zdraveni la cap. Presupun că într-un fel, era un fel de social media analog.

Și a devenit popular printre șoferii de camioane din America? Ei distribuiau ponturi și trucuri?
Da, șoferii de camioane din anii '60 și '70, care aveau de-a face cu greve și crize de combustibil. Ei au început să adopte walkie-talkies și device-urile astea radio pentru a discuta despre stațiile de alimentare, de exemplu, sau despre rute mai rapide de la A la B. Era o întreagă scenă americană care făcea parte din cultura rurală. Multe dintre benzile de radio pentru cetățeni aveau denumiri vestice absurde, precum Cobra sau Colt. Totul era cât se poate de masculin!

Și-a găsit un scop înainte de comunicarea mobilă accesibilă publicului larg. Exista chiar și o literatură de satiră destul de amuzantă la momentul respectiv, cum ar fi: „Imaginează-ți că ești o femeie! Blocată departe de orice!" Dar era cu adevărat util pentru oameni din zonele izolate să dispună de forma asta de comunicare. S-a folosit și la protestele Toxteth, pentru organizare. Se folosea pentru tot felul de chestii.

Însă era legal să deții o stație radio în Marea Britanie, corect?
Ei bine, era legal să deții un sistem de comunicare prin radio, dar nu și să-l folosești. Era o zonă un pic ambiguă. În Regatul Unit, a existat o perioadă de isterie pe tema asta și unele știri vechi destul de amuzante, pe care le poți vedea pe YouTube. E greu să-ți dai seama cât de justificabil era de fapt. Frecvențele pe care operau oamenii erau pe o bandă foarte îngustă. Nu o să intru în detaliile tehnice ca să nu te plictisesc, dar există cam 40 de canale CB.

Ham radio e diferit și existe o multitudine de canale pe care le poți folosi. La CB e mult mai concentrat și funcționează de obicei pe o arie de 15 - 25 de kilometri, însă depinde și de condițiile meteorologice, mărimea antenei, poți ajunge în Franța, chiar și în America câteodată. În orice caz, problema era că ei credeau că aceste posturi radio operau pe aceleași frecvențe ca aparatele cardiace, serviciile de urgență, echipamentul medical, etc. Existau rapoarte de la oameni care locuiau aproape de cineva care purta discuții prin radio cu altcineva din Olanda, sau ceva care provenea de la un radio închis de acasă.

Deci era doar pălăvrăgeală? Tovarăși la un pahar de vorbă? A evoluat de la distribuirea unor informații importante la un fel de club social de la distanță?
Da, era o comunitate destul de strânsă. Când eram mic, prietenul meu din cartier avea o magazie cu o unitate radio, pe care noi aveam voie să o atingem, ci doar copii mai mari. Obișnuiam să auzim tot felul de discuții dintre adulți. Iar copii încercau să-i imite și vorbeau ca Smoky și Banditul. Oamenii spuneau chestii de genul: „Tocmai am văzut un urs pe cer", adică un elicopter de poliție și apoi cineva răspundea ceva de genul: „Nu, frate, nu ai văzut nimic."

Totuși, era o comunitate adevărată. Existau canale „populare" printre cele 40 de chaturi, dacă vrei să le spunem așa. Deci puteai să intri, să asculți și apoi să începi o discuție, pe care să o continui pe un canal mai puțin frecventat, dacă voiai. „Ne găsim pe 25" sau oricare altul. A fost ilegal până în 1981, iar oamenilor le plăcea la nebunie. Departamentul de Comerț și Industrie încerca să-i prindă. Ei aveau o dubă cu o antenă montată pe ea, ca în desene. Era un fel de licență pentru televiziune și evitarea taxei... fix la limita ilegalității, cât să fie distractiv.

Dar în cele din urmă s-a legalizat. Ei nu au putut demonstra că interfera cu vreo ceva. Și desigur, în momentul în care a devenit legal, s-a pierdut din interes. Cei de școală veche încă operau pe frecvențele ilegale, pentru că cele legale erau saturate.

Bineînțeles, mai erau și întâlnirile, iar unele dintre ele adunau chiar și câteva sute de oameni.

Deci de aici au apărut și felicitările Eyeball? Ei stabileau un loc și o oră și vorba se ducea mai departe, apoi toți se întâlneau și făceau schimb de felicitări?
Da. În fine, erau felicitările QSL pentru cei amatori, un fenomen mai global. Astea erau gen felicitări trimise prin poștă. Puteai să ceri și le primeai prin poștă. Cu felicitările Eyeball, chiar trebuia să te vezi cu persoana respectivă și să iei felicitarea. Și astea nu aveau adresa sau frecvența scrise pe ele. Cele QSL erau oficiale și ca să obții una trebuia să fii operator de radio calificat. Trebuia să dai și examen.

Deci lumea CB era mult mai underground?
Da, de aceea e și o formă de artă populară mult mai expresivă. E pentru toată lumea și atât de accesibilă, doar 70 de lire pentru dispozitiv radio. Iar felicitările Eyeball erau doar cu numele tău și de unde proveneai. Nu erau populare în America, unde nu exista o cultură pentru asta. E un fenomen britanic și practic e o vizualizare a felului în care englezii au transpus cultura aia de camionagii macho. E ca și cum ai analiza mintea unui britanic din anii '80.

Citește și: Cum era să faci o rețea de net în cartierul bucureștean Crângași, în anii 2000

Pe felicitări apare un fel de cod. Multe numere care se repetă. Există un limbaj informal de radio?
Bună întrebare. Evident, alea nu sunt frecvențe, dar sunt mesaje de genul: 10-10, care înseamnă „10-10 până ne revedem". 73 și 88 erau gen îmbrățișări și pupici sau „salutări călduroase". [Erau] coduri de prescurtări,similar cu codul Q, sau Codul Zece pe care poliția îl folosea.

Apoi mai era „20", care simboliza locația ta. Cum ar fi „Bexhill 20". Și apoi sunt și zonele geografice, care au propriile nume ciudate esoterice în lumea radio. Cum ar fi „Orașul de budincă neagră" care e Bury, „Marea mare" este Croydon, „Orașul Mort" este Birmingham, care este un pic crud. „Orașul visător" este Bedfordshire, poate un un fel de limbaj satiric.

Dacă ne uităm la designul felicitărilor, ele sunt destul de obscene, chiar porno câteodată. Unele au un umor de băiețeală, de genul „Shagger 69". Era asta o comunitate dominată de bărbați? Exista și o parte sexi?
Păi, exista și o parte sexi, dar și una mult mai mare și mai inocentă. Destul de recent, în America a existat un caz de camionagii care foloseau comunicare prin radio pentru a vorbi despre „prințesele trotuarului" și chiar și prostituate care-și făceau reclame pe frecvențele CB. Dar ce ține de felicitările britanice, cred că erau mai mult inspirate de umorul din televiziune de la sfârșitul anilor '70, '80. E mai mult o chestiune de misoginism subtil din umorul popular. Dar existau și femei pe comunitățile CB, chiar destule.

Noi am vorbit cu multe persoane care și-au întâlnit partenerele la radio. Aproape ca un Tinder analog sau Grindr, există o discrepanță între imaginea pe care oamenii o prezintă în comunitățile astea și realitatea.

"Dart Player". Fotografie: David Titlow

Cât de greu a fost să strângi materialul pentru album?
A fost idea lui David. Noi ne jucam cu asta când eram mici, iar apoi el a găsit o grămadă de felicitări eyeball în orașul natal, într-un magazin Crucea Roșie, acum vreo zece ani. Ne-am adus aminte recent de ele și proiectul s-a materializat. A fost destul de complicat. Cei care mai fac asta acum sunt o comunitate destul de privată și strâns legată. Oamenii nu aveau încredere în noi. Un tip cu care am vorbit era într-un azil de bătrâni, unde lumea a strâns bani ca să-i cumpere un sistem de comunicație prin radio.

Oricum e complicat să documentezi ceva cu o natură anonimă. Oamenii sunt dispuși să vorbească, dar dacă vrei să-i fotografiezi se schimbă situația. A implicat multe drumuri, am intrat pe forumuri înființate în anii '90, chiar și pe frecvențe CB. Eu a trebuit să mă duc în Mitcham! Doar glumesc, nici eu nu provin din cea mai salubră parte a lumii, dar da, a fost ceva de muncă, să ajungi la marginile lumii Brexit și să vorbești cu oameni. Am luat câteva felicitări de pe eBay, dar sunt destul de rare în zilele noastre.

Poți comanda albumul "Eyeball Cards – The Art of British CB Radio Culture"__.

Citește mai multe despre comunitatea radio:
Pirate Radio
Amintiri despre excursiile copiilor la Radio Vacanța, după ce se pierdeau pe plajă
Postul ăsta de radio online face remixuri în timp real peste mesajele poliției legate de criminali