Film

Povestea lui Al Pacino

Cariera lui Al Pacino înseamnă mai mult decât o colecție de filme, este mai degrabă o reflecție asupra propriei persoane.
11.4.18
Fotografie de Roy Jones/Getty

Iată-l pe Al Pacino. Vine în zig-zag pe culoar, din spatele teatrului, bălăngănindu-se dintr-o parte în alta, cu privirea exuberantă a unui băiețel care a furat cheile de la mașină, sărutând auditoriul în timp ce se îndreaptă spre ecran, cu jumătate dintre nasturii de la cămașă descheiați, cu pielea bronzată precum spuma de espresso, corpul acoperit de o haină grea și o eșarfă care pare mai mătăsoasă decât un șervețel Kleenex.

Publicitate

Pacino este un tip în vârstă şi îți dai seama de asta după felul în care stă, după modul lui de a vorbi, după filmele făcute de-a lungul unei jumătăți de secol pe care le găsești împrăștiate pe posturile de televiziune ca o constelație. Dar aici, aproape de miezul nopții, înconjurat în hol de prieteni dornici de atenție, cu Un Program și Angajamente, el continuă să se joace cu ceea ce ai putea descrie ca un apetit pentru genul ăsta de momente.

Este o noapte de miercuri, la sfârşit de martie, la Quad Cinema, pe strada West 13th. Se face aproape 22:30 până este prezentat Pacino. Este aici pentru tăierea panglicii pentru prima lansare ca lumea a două filme în care joacă: Salome, care are la bază o piesă de teatru semnată Oscar Wilde, cu un singur act, despre felul în care dorința poate să răstoarne complet logica și decența, şi un documentar, Wilde Salome, pe care Pacino l-a şi regizat; despre cum a adaptat piesa lui Wilde pentru ecran și scenă, de-a lungul mai multor ani presărați cu pauze. Pacino îl interpretează pe regele Herod ca pe un conducător plângăcios și insolent. Herod stă pe tot parcursul piesei aşezat în tron, urlă să-i fie adus mai mult vin și încearcă s-o convingă pe fiica lui vitregă (interpretată de Jessica Chastain) să se dezbrace. Chastain captează toate privirile, la fel și Pacino, dar ca într-un poster psihedelic, o harababură la care să iei parte până când, 85 de minute mai târziu, lucrurile încep să prindă contur.

Publicitate

Premiera este o retrospectivă a două săptămâni din cariera lui Pacino la micul teatru Greenwich Village, care a scos la lumină toate filmele renumite, dar și câteva rateuri pierdute în zona tampon, în perioada din 1977 când s-a lăsat de băut și pauza de patru ani de la sfârșitul anilor 80. Duminica asta, HBO lansează și Paterno, în care Pacino îl interpretează pe bătrânul antrenor de fotbal legendar Joe Paterno, un bărbat care, până la scandalul care l-a răpus, a părut că exista undeva între ignoranță și indiferența dominată de calm care apare odată cu înaintarea în vârstă. Dacă din când în când pare că și Pacino a intrat într-o stare d-asta, ei bine, chiar așa e, știe prea bine ce face.

Paterno se concentrează pe cele două săptămâni înainte și după acuzațiile aduse lui Jerry Sandusky, fostul coordonator de defensivă de la Universitatea Penn State, care abuza de ani de zile băieți, pe mulți dintre ei chiar în clădirile oferite de echipa de fotbal. Filmul evită în general portretizarea lui Sandusky și se concentrează pe perioada dinainte morții lui Paterno (a murit de cancer la plămâni la doar două luni după ce a fost concediat de universitate). În trailer, este jucat ca un bărbat care a depins de fotbal precum de o funcție a corpului, ca o gură de aer, și de un egoism fără margini dus la extrem.

Al Pacino în „Scarface” Fotografie via Getty

Paterno l-a avut inițial pe regizorul din Scarface, Brian De Palma, și este ușor să-l vezi făcând un film în care Paterno este un imbecil arogant, care nu scapă nicio ocazie de a se da mare și de care se face mișto. În loc de asta, Barry Levinson îl lasă pe pe Pacino să se plângă și să ofteze; este mai mult despre ce se întâmplă atunci când rămâi fără timp și trebuie să pleci, decât despre chestiunea complicității.

Într-o sesiune de întrebări și răspunsuri care a urmat ecranizării celor două filme Salome, Pacino a vorbit timp de o oră, în mare despre mirajul cinematografiei. Aici îți dai seama că nu mai are multe de dezvăluit despre filmele lui; fiecare aripă de fluture a mitologiei sale a fost presată cu atenție între lame și examinată. Rolurile pe care le-a refuzat (Han Solo), bucata de discurs despre cum nimeni de la Paramount nu l-a vrut pentru rolul lui Michael Corelone, cu excepția lui Francis Ford Coppola. Sau cum scenele din primele variante ale scenariului, care nu au ajuns în versiunea finală, în care Hanna trăgea cocaină pe nas, s-au bazat pe nebunia desprinsă parcă din desene animate, care ar putea fi transformată în gifs, a detectivului Vincent Hanna, personajul pe care l-a interpretat în Heat.

Publicitate

Dar ceva se întâmplă, felul în care răspunde la fiecare întrebare, intimitatea cu care își amintește cele mai mărunte detalii ale carierei sale, cum descrie 30 de ani mai târziu publicul de la o seară la alta în care s-a jucat piesa Richard al III-lea, de parcă e o chestie palpabilă. Sau cum odată a fost atât de obsedat de o recenzie în care era descris că „umblă pe scenă precum o panteră”, încât în toiul unei prime scene a spectacolului din următoarea zi a realizat că a fost cuprins de catatonie și a stat nemișcat pe parcursul întregii piese.

Munca, imersiunea, asta a fost adevărata dragoste a lui Pacino. El a avut multe relații, dar niciuna nu a mers cu adevărat. În schimb, era obsedat de chestia pe care o făcea, de lansatorul de grenadă pe care îl activa asupra unei game largi de metode de tortură și deziluzii aplicate omului.

În al doilea volum de memorii al lui Diane Keaton, publicat în 2014, ea a scris despre Pacino, cu care a avut o relație în anii 70 și 80, „Fața lui, nasul lui și ce spuneți despre ochii ăia? Tot încerc să-mi dau seama ce să fac ca să fie ai mei. Nu au fost niciodată… Timp de douăzeci de ani am continuat să-l pierd pe bărbatul pe care nu l-am avut niciodată.”

Când a fost intervievat pentru Playboy în 1977, Pacino avea 37 de ani și fusese deja nominalizat de patru ori la Academy Awards. Farmecul lui a fost descris de actrițele și iubitele cu un extaz rezervat de obicei pentru comete și picturi ale cupolelor din perioada Renașterii. Dar nici atunci nu era un om extravagant, când era plătit cu un milion de dolari pentru unele roluri, când femei pe care nu le întâlnise niciodată îl recunoșteau pe stradă. Jurnalistul Lawrence Grobel a spus că apartamentul lui de la vremea aia „consta într-o bucătărie mică cu electrocasnice folosite și un WC care curgea încontinuu”. Pacino își aprindea țigările la focul de la aragaz și mânca țelină și salată la cină. Aproape 30 de ani mai târziu, într-o rubrică New Yorker, casa lui din California era descrisă ca fiind un loc unde exista o „absență a texturii”, „remarcabil prin indiferența sa față de elementele externe: fără tablouri, fără mobilă de designer.”

Publicitate

Cele mai multe dintre personajele lui au fost maniaci obsesivi. În timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri, el a spus: „Am nevoie de foarte multe repetiții. Așa sunt eu”. Observi aceeaşi disciplină şi la Frank Serpico, care stă cu orele pe un peron de metrou, în hainele unui vagabond. Apoi, mai târziu, la cină, spune: „Dacă aş putea să lucrez singur – Vezi tu, asta-i chestia.” În rolul lui Michael Corleone, rezistând tuturor tentațiilor, în afară de țigări – nici măcar daiquiri de banane – și eliminând rivali ca mucegaiul din viața lui. În Heat, ca un detectiv a cărui obsesie de a fugări infractori i-a bătătorit fața. Este o linie aproape invizibilă între obsesie şi dependență, şi Pacino dansează step pe ea.

Al Pacino în „Godfather”. Fotografie via Getty

Pacino bea spirtoase de la 13 ani. Era mahmur când a dat proba pentru Naşul. După o vreme, într-o noapte în Londra în care dăduse pe gât pahar după pahar, a încercat să renunțe la Dog Day Afternoon, după ce acceptase deja rolul. Producătorul Marty Bregman l-a convins să stea suficient de mult treaz încât să citească scenariul. Pacino a făcut asta timp de trei zile, apoi l-a citit, a făcut filmul, în care e o operă de artă care nu stă locului, își linge compulsiv buzele, sărind de colo colo ca o minge fără astâmpăr. Şi a continuat să bea.

„Nu-mi amintesc prea multe din anii 70”, a spus el. „Toate chestiile alea care au derivat din schimbările din viața mea. Ar fi destul de corect să spun că n-am fost acolo cu adevărat. Era prea mult pentru oricine.”

Publicitate

În Bobby Deerfield, filmul lui Sidney Pollack, unul dintre rateuri, Pacino interpretează un pilot de curse fără pic de înclinări spirituale care e marcat de accidentul violent al unui prieten. Filmul a fost făcut la puțin timp după ce Pacino a renunțat la alcool, și în film, – călătorii spre nicăieri, în majoritatea cazului semi-absent, alături de o femeie care încearcă să ajungă la el – pare un om care a pierdut un prieten drag. În una dintre scene, personajul lui Pacino conduce printr-un tunel cu o femeie pe scaunul din dreapta. Ea îi cere să țipe împreună, ca o metodă de eliberare. Pacino a petrecut ultimii șapte ani interpretând personaje definite de o manie seismică, incandescentă, și totuși, iată-l, treaz pentru prima oară. Îi răspunde tipei: „N-o să țip”.

Filmul a fost devorat de critici, catalogându-l ca o melodramă plictisitoare, ceea ce și este, deși te marchează cumva felul în care Pacino pare să își poarte propria față ca o mască de Halloween. Au urmat alte trei rateuri, undeva printre ele și inițial neînțelesul Scarface. Dupa aceea, Pacino a renunțat la actorie. „Am fost orbit de lumina reflectoarelor. A trebuit să fac schimbări pentru a putea vedea din nou”, a declarat el pentru Telegraph în 2015. În timp ce actorul de film Pacino a dispărut, a jucat în piese de teatru în New York, a finanțat adaptări cinematografice ale unor piese obscure și a sărăcit. „Diane (Keaton) s-a întors într-o zi”, spunea Pacino publicației The Village Voice luna trecută, si a spus: „Ce, credeai c-o să te întorci să trăiești într-o garsonieră? Ca pe vremuri?”

Când într-un final a revenit, era cu totul diferit, cineva capabil sa fie măreț și faimos din nou, dar legenda lui era șifonată…

Într-un interviu cu Village Voice, Pacino a spus, „În general, ceea ce încerci mereu să faci e să ajungi la sufletul omului – pentru că despre asta este arta. Are ceva de-a face cu felul în care te simți în privința muncii pe care o faci.”

Publicitate

***

Eşte uşor să vezi asemănările dintre viața lui personală (tatăl lui i-a abandonat pe el şi pe mama lui când era foarte mic; mama lui a murit la doar 42 de ani; copiii pe care i-a avut târziu; felul în care a fost tratat în diferite roluri, ori ca o forța cutremurătoare a naturii pe de-o parte, ori ca o versiune auto-ironică a personalității lui pe de alta), plus marile teme ale carierei sale. Tați şi fii, bărbați singuri împotriva valurilor uriaşe, contemplări ale decăderii, bărbați transpirând și gâfâind în drumul spre izbăvire.

Îți dai seama de asta în Deerfield, în filmul Danny Collins din 2015, despre un rockstar bătrân ruşinat de unele lucruri pe care le-a făcut pentru bani, care încearcă să petreacă mai mult timp cu copiii. În Glengarry Glenross (1992), un film despre impotența care începe să prindă contur, făcut la doar trei ani după ce Pacino s-a întors din exil ca un personaj care pare să fie atât matadorul, cât și taurul, în conflict unul cu altul. Și acum în rolul lui Paterno, un bărbat care se apropie de sfârșitul vieții. Ce este irezistibil la Pacino este modul în care cariera lui a fost un fel de reflecție a propriei persoane, o străfulgerare.

Într-un interviu pentru Playboy, Pacino menționează o vizită la doctor pentru o durere la degetul mare de la picior. „I-am zis doctorului: Ei bine, trebuie să se vindece, nu-i aşa?. El a spus că nu. Şi atunci am realizat că vine o vreme când nu se mai vindecă totul de la sine… Noi vorbim aici, eu o să fumez țigară după țigară.”

Toată lumea îmbătrâneşte. Şi apoi începi să te întrebi cum ai ajuns acolo.

Articolul a apărut inițial în VICE US.