Statul Islamic

Cine sunt cei 30 de oameni care dau jos propaganda extremistă din toată Europa

Echipa de 30 de oameni își petrece zilele săpând prin videouri sinistre, în încercarea de a da jos de pe net propaganda extremistă.
13 Aprilie 2018, 4:00am
Luptători ISIS. Imagine dintr-un clip de propagandă ISIS

În ianuarie m-am dus la sediul securizat din greu al Europol la Haga, ca să intervievez membri ai Unității de Referință Online (URO) a Uniunii Europene – un nume care sună destul de inofensiv, pentru un grup care-și petrece majoritatea timpului căutând pe internet decapitări, manuale de făcut bombe, incitări isterice la violență și lucruri din sfera asta.

În ciuda recentului colaps al „califatului” ISIS în Siria și Irak, URO e încă ocupat. Și, oricum, ISIS nu s-a dus în niciun caz prea departe. Cu doar câteva luni în urmă, aripa sa de pe muntele Sinai a lansat un nou clip de 23 de minute, iar, cam în aceeași perioadă, centrul media al ISIS al-Hayat – celebru pentru filmările sale „cool” în limba engleză, a lansat un clip în care apare ceea ce pare a fi o femeie luptând pe front.

URO a fost înființat de Europol – agenția de aplicare a legii din UE – în iulie 2015. Principalul său scop e să repereze materiale jihadiste pe net și apoi să le semnaleze cui trebuie pe net, ca să le dea jos – deși nu are puteri legale ca să oblige providerii de net să dea curs cererilor lor. Ca să ne-nțelegem, conform unui comunicat de presă dat publicității de Europol în iulie 2016, în primul an de activitate URO, 91% din tot conținutul monitorizat – peste 11 000 de unități de conținut pe vreo 31 de platforme online în opt limbi – a fost eliminat în urma unor cereri URO.

URO e o agenție mică, are vreo 30 de membri. Am vorbit cu patru dintre ei, ca să aflu cu ce se ocupă și cum fac față stresului de a se uita la cantități uriașe de propagandă jihadistă. Din motive de siguranță, nu pot fi identificați după numele lor reale – nici nu pot să vă spun de unde sunt sau ce vârstă au – așa că am folosit pe tot parcursul textului pseudonime pentru numele lor mici.

Deci cum e o zi obișnuită la URO? De obicei, începe cu alerta de link-uri online pe care trebuie să le verifice. Materialele sunt apoi evaluate și dacă se decide că trebuie monitorizate, sunt trimise spre monitorizare. Evaluarea, cu tot cu conținutul relevant, e încărcat apoi pe „Portalul Verifcă Netul”, biblioteca uriașă de propagandă jihadistă online a Europolului.

Ce tip de conținut e marcat de URO? Prioritatea, mi-a explicat Anna*, e orice amenințare violentă la adresa țărilor și a civililor din Europa. Dar URO evaluează și materiale extremiste non-violente care, în cazul ISIS, ar putea fi orice de la un reportaj foto cu un bătrân care culege struguri, până la un clip care descrie structura califatului. Însă nu toate platformele online cu care lucrează URO se bagă să cenzureze genul ăsta de chestie – și unele, mi-a spus Anna, nu dau jos decât materialele cu violență grafică. I-am sugerat cu blândețe că poate au și companiile astea dreptatea lor și că ideile „extreme” ar trebui protejate, sub principiul libertății de expresie, dar Anna a insistat: totul e periculos, pentru că totul e parte din același efort de recrutare.

Ce nu marchează URO e propaganda non-jihadistă. Conform lui *Celine: „Nu ieșim din lista de organizații teroriste listate de UE și nu urmărim materiale produse de organizații teroriste care nu cer un jihad violent... Nici de stânga, nici de dreapta, niciun altfel de terorism, doar jihadul violent.” Fără doar și poate va fi o alegere controversată pentru cei care consideră că eforturile de contra-terorism ale guvernelor occidentale, în mod special cele ale administrației Trump, se axează disproporționat de mult pe musulmani.

URO are relații bune cu majoritatea companiilor de net cu care lucrează – dar Telegram – aplicația preferată de mesagerie în siguranță a ISIS – nu e una dintre ele. Anna mi-a spus că firma răspunde rar la cereri de evaluare trimise pe mail. În septembrie 2015, se pare că fondatorul și CEO-ul Telegram, Pavel Durov, și-ar fi bătut joc de cererile de a elimina canalele ISIS din aplicație: „Propun să interzicem cuvintele. Există dovezi că sunt folosite de teroriști ca să comunice”, a spus acesta într-o postare pe rețeaua rusă de socializare Vkontakte.

Pe 18 noiembrie 2015, la doar câteva zile după atacurile de la Paris – și în urma presiunii politice în creștere din partea guvernelor occidentale – Telegram a șters 78 de canale pro-ISIS de pe platformă. A fost o abatere de la abordarea detașată din trecut și, ca reacție, suporterii ISIS au declarat război Telegram. Dar n-au plecat de pe platformă; doar nu i-au mai folosit canalele publice și s-au mutat, în schimb, pe cele private, care sunt mai greu de monitorizat. Asta, a zis Anna, a îngreunat foarte tare munca URO, pentru că îți trebuie invitație ca să intri pe un canal privat sau trebuie să fii adăugat de persoana care a creat canalul.

Imagine dintr-un clip de propagandă ISIS

Ca parte dintr-un studiu de cercetare în desfășurare despre atracția și repulsia imaginilor violente, mi-am petrecut anul trecut intervievând oameni care au parte de plăcere când se uită la ce are internetul mai rău de oferit: clipuri video cu decapitări, tortură, sinucideri și alte chestii pe care clar nu pot să le menționez aici.

Ca o primă iubire, își amintesc toți cu drag de primul lor clip cu violență extremă: cel care i-a făcut să se încordeze și să vrea să își ia ochii de la el, însă, în tot acest timp să-i implore să se uite și mai aproape; cel care i-a fermecat și i-a făcut să caute mai mult. Și toți au câte-un preferat: cel mai șocant și mai scârbos clip pe care l-au văzut vreodată, cel care le-a asigurat acea rară și fugitivă senzație de încordare pe care-au resimțit-o când și-au văzut iubitul și neuitatul prim clip.

La URO e la fel, fără amoralitate. Toți agenții cu care am vorbit își aminteau de primul clip cu atrocități pe care l-au văzut la muncă și au putut să numească dintr-o suflare clipul care i-a șocat și i-a scârbit cel mai tare.

„Nu știu dacă poți să faci o ierarhie cu cele mai tulburătoare chestii”, mi-a spus Celine, „dar cele mai nasoale sunt cele cu copii. Când vezi un copil de doi ani cu pistolul, care execută pe cineva pe un teren de joacă din Siria, e o demență, e morbid, e oribil.”

*Nicolas, singurul membru bărbat al echipei cu care am orbit, a menționat același clip: „De fapt, cel mai șocant clip e unul cu un puști minuscul la locul de joacă. Îi dau un pistol și-l lasă să împuște pe cineva în cap. Când vezi copii e întotdeauna greu, pentru că și ei sunt victime.”

Pentru Anna, singurul clip ISIS pe care nu poate să-l uite e decapitarea unui agent rus: „E un clip pe care mi-l amintesc, pentru că-i vezi fața și-i curg lacrimi din ochi, vorbește foarte calm, nu prea pare nervos – și apoi îl execută. Dar arată asta în mare detaliu.”

Iar pentru *Layla, cel mai nasol dintre cele mai nasoale e un clip cu o decapitare în masă, comisă de trupele Armatei Siriene. „Mi s-a făcut greață, la propriu – am vomitat”, spune aceasta. „Toată lumea e captivă în clipul ăla, prizonierii, dar și luptătorii străini, pentru că poți să le vezi fețele, nu pot să se mai întoarcă. Toată lumea e captivă, în afară de tipul cu mască pe față [„Jihadi John”].”



„Treaba mea”, a adăugat Layla, „e să mă uit la chestia asta, conștientă că n-aș avea ce să fac.”

Dacă e să intri în domeniul ăsta, e destul de clar de ce-ai nevoie. Ai nevoie de un prag ridicat de toleranță pentru sânge și violență extremă și un prag la fel de ridicat de toleranță la plictiseală și căcaturi: majoritatea clipurilor ISIS, indiferent cât sunt de lăudate în stânga și-n dreapta pentru cât sunt de „cool” și pentru abilitățile narative, sunt monotone și enervante, adeseori cu voice over-uri ridicol de arogante.

Pe vremuri, în 2014, când clipurile ISIS păreau inovatoare și terifiante, trebuie să recunosc că ori de câte ori se anunța o nouă mare lansare, mă trecea o senzație rușinoasă de entuziasm – dar senzația aia s-a disipat rapid, iar acum abia mai pot să mă uit la chestiile astea. „Noi trebuie să ne uităm până la capăt”, a spus Celine, când am făcut aluzie la tentația de a apăsa pe butonul de fast-forward.

Ce-ți mai trebuie? Mai trebuie să fii abrutizat de la rutina zilnică a violenței din viața reală, astfel încât întruparea ei online să nu-ți mai pară chiar atât de oribilă. „Eu una”, mi-a recunoscut Anna, „vin din forțele de ordine, așa că deja am văzut niște chestii... Să zicem că aveam și înainte un job dificil.” Celine confirmă și ea: „Eu deja fusesem expusă la violența organizațiilor teroriste jihadiste.” Își amintește urmările imediate ale unui atac sinucigaș sinistru, la care asistase înainte să intre în URO. „A fost mult mai dificil decât să văd clipurile.”

Trebuie să poți să împarți lucrurile pe categorii, astfel încât ziua de muncă să nu interfereze cu viața personală. „Încerc să șterg totul în clipa în care văd imaginea”, spune Anna despre clipurile cu decapitări ISIS, adăugând: „Nu duc asta cu mine acasă.” Sau, cum s-a exprimat Celine: „Știu să închid ușa.”

Esențial e și să ai simțul umorului: trebuie să poți să râzi de jihadiști nesărați și lăudăroși care fac decapitări. „Fac glume macabre, dar depinde cu cine sunt”, a spus Nicolas, fără să intre în detalii. Layla mi-a oferit detaliile, din care pot să scriu doar următoarele:

„A mai existat un clip, în care era intervievat un luptător străin, iar un tip care mergea în fundal a căzut brusc într-o groapă – a fost ca-n Monty Python”, a zis ea râzând. „Ne-am uitat la ăla de mai multe ori.”

Celine a relatat o poveste asemănătoare: „Doi tipi și-au asumat un atac, dar mai trebuia să omoare doi oameni... Ne tulburase decapitarea și narațiunea fără sens. Stăteam lângă colegul meu, care a zis: «Tipul [unul dintre călăii ISIS] e dat cu rimel, nu? » Apoi am început să glumim cum că trebuie să fii proaspăt și tinerel când mergi la jihad. E o tâmpenie, dar ajută.”

Membrii URO mai folosesc și o gamă de tehnici de distanțare, ca să se protejeze de abisul în care privesc. O astfel de tehnică e transformarea muncii într-o rutină, astfel încât să devină o operațiune mecanică, programată, în care te concentrezi pe detaliile segmentate ale clipului, mai degrabă decât pe cruzimea și suferința pe care le înfățișează. „Trebuie să-mi pun pălăria de profesionist”, mi-a spus Celine. „Trebuie să fiu exactă: adunăm probe – e important să fiu atentă la detalii, ce cameră au folosit, cum au filmat, unde au filmat, comportamentul persoanei care joacă, hainele, toate detaliile sunt importante.”

La fel, Nicolas a spus: „Știu cum o să se termine clipul, dar nu partea de violență extremă e cea care mă interesează. Nu mă uit la ea ca voyeur – nu sunt voyeur. Ceea ce caut eu e așa: care-i discursul lui? Care-i mesajul pe care vrea să-l livreze? Deci mă concentrez mai mult ca un detectiv, nu ca persoană care se lasă afectată de ceea ce vede. Deci, de la bun început, pot să identific o persoană? Pot să identific mediul din spate? Cine e ostaticul? Și abstractizez... Nu dau niciodată un chip cadavrului.”

Nicolas spune că a învățat ultima tehnică menționată de la un chirurg pe care l-a cunoscut la fostul job, când era polițist. „Dacă dai un chip cadavrului, o să te afecteze.”

O altă tehnică e să aplici ceea ce Layla numește „filtre”. Pentru clipuri, spune Layla, „poți să te uiți mai întâi fără sunet, iar apoi poți să-l asculți fără să te uiți, ca să nu asociezi imaginile cu sunetul.” Funcționează? Nu la decapitări: „Efectele sonore sunt foarte bune, gâlgâitul și toate cele.”

Dintr-un sondaj recent despre clipurile ISIS, pe care l-am întreprins împreună cu criminologul Jack Cunliffe, am aflat că 57% dintre cei 3 000 de repondenți ai noștri mai văzuseră un clip ISIS, în afară de cele difuzate la TV sau în materialele de știri online. Dintre aceștia, 46% au spus că au văzut mai mult de zece clipuri ISIS. Asta s-ar putea să spună mai multe despre sistemul nostru de selecție a eșantionului decât despre cât de expuși sunt tinerii adulți la ISIS – sau s-ar putea să nu. Oricum ar fi, e o statistică remarcabilă. Și, unde nu încape îndoială, e că, în ciuda efortului de contracarare depus în ultima vreme de companiile care dețin platforme de socializare, conținutul legat de ISIS de pe net e ubicuu și accesibil.

Unul dintre subiecții sondajului, o americancă de origine musulmană la 20-și-un-pic de ani care mă contactase pentru sondaj, mi-a spus:

„Ei [ISIS] chiar au făcut nasheed să evolueze. Nu mai e muzica nasheed de pe vremea lu’ tac-tu’. Nu-s plictisitori, ca clipurile de promovare al-Qaeda sau, sincer, ca orice clip politic arab. Nasheedul ăla nemțesc a fost blană. Puteai să faci twerk pe el. Per ansamblu, toate clipurile lor par suprarealiste. Îmi vine greu să cred că-s un grup terorist dement. Arată ca un film de acțiune. Mi-a fost greu să fiu speriată, chiar dacă unele erau grafice. Uneori a trebuit să-mi aduc aminte că e real, creat de un grup terorist.”

Nasheed-ul nemțesc la care se referă e coloana sonoră a unui clip ISIS din 2015, cu violență grafică, în care se cer atacuri jihadiste asupra orașelor occidentale. Oare femeia asta s-a desensibilizat, a devenit un consumator pasiv al pornografiei durerii? Sau oare violența pusă în scenă de ISIS e atât de neobrăzat de monstruoasă și cool produsă încât nu mai pare adevărată pe bune pentru publicul occidental?

Pentru experții în contra-terorism și decidenți, cea mai arzătoare întrebare despre clipurile ISIS e dacă te radicalizează sau nu. Dar o problemă cel puțin la fel de importantă e cum îi taxează emoțional pe nenumărații spectatori care intră în contact cu ele. Probabil costurile sunt de necalculat.

„Suntem încrezători în ceea ce facem”, a spus Nicolas. Dar, în ciuda tuturor eforturilor URO, valul de cultură snuff jihadistă nu poate fi oprit. Și pentru noi, restul, poate că e deja prea târziu.

*Numele au fost schimbate.

@simonrcottee e lector senior în criminologie la Universitatea Kent din Marea Britanie.

Articolul a apărut inițial în VICE UK.