De ce-și pierd fotografii de război interesul când nu mai moare nimeni?
Din Everybody Needs a Good Neighbour, de Juan Arredondo. Angel, 12 ani, și Daniel, 16 ani, membri ai Frontului Che Guevara ELN, pozează în tabăra lor, de pe coasta Pacificului, în Columbia.
Călătorii

De ce-și pierd fotografii de război interesul când nu mai moare nimeni?

Am vorbit cu fondatoarea Proiectului Aftermath, despre un nou album foto care explorează fotografia post-conflict.
23 Mai 2018, 4:00am

Toate fotografiile sunt din War Is Only Half the Story

După ce a văzut cum presa internațională a întors, în general, spatele Bosniei, la scurt timp după încheierea războiului de acolo, în favoarea altor conflicte care să țină prima pagină, jurnalista Sara Terry s-a hotărât că reportajele post-conflict merită mai multă susținere. A întemeiat Proiectul Aftermath, al cărui scop e să acorde burse anuale fotografilor care acoperă subiectul efectelor războiului asupra oamenilor, mai degrabă decât războiul în sine.

Noua carte a Sarei, War Is Only Half the Story, aduce laolaltă peste zece ani de imagini post-conflict și încearcă să le amintească cititorilor că finalul războiului nu e finalul traumelor, pericolului sau greutăților.

Din Refugees of Georgian Villages, de Natela Grigalashvili. Surori, Kaspi, Georgia, 2005.

VICE: Munca ta din Bosnia e cea care te-a determinat să începi Proiectul Aftermath. Poți să-mi spui ce făceai acolo și cum ți-a influențat munca ulterior?
Sara Terry: Mi-am început proiectul în Bosnia, pentru că m-a enervat foarte tare un raport pe care l-am citit, în care se afirmă că, în timp ce mai mulți bosniaci se simțeau în sfârșit pregătiți să încerce să se întoarcă acasă, comunitatea internațională „obosise de atâta Bosnia” și trecuse mai departe, la următorul loc în criză, care, la momentul respectiv, era Timurul de Est.

Pur și simplu mi s-a părut o perspectivă foarte îngustă și o foarte bună reflexie a culturii în care ne transformăm. Chiar și de-acum 18 ani, ne transformam într-o cultură condusă de social media, care gândește în termeni foarte superficiali. Oamenilor li se părea că cinci ani sunt suficienți ca alții să treacă peste un război care a adus cel mai nasol genocid din Europa de la al Doilea Război Mondial încoace.



Pe parcursul șederii mele în Bosnia, fotografii și articolele despre conflagrații primeau cea mai multă atenție, în urma 11 septembrie. Mi se pare foarte important să știm ce se petrece pe lume în numele nostru, când vine vorba de războaie, dar pe mine mă mâna ideea că mai importantă decât războiul e povestea a ceea ce se-ntâmplă după.

După insistăm să ne redefinim umanitatea. Am fost uluită de bosniacii musulmani pe care-i cunoscusem, care fuseseră „purificați etnic” și dați afară din case, dar care voiau să se-ntoarcă fix în locul din care-i alungaseră vecinii lor. Mi s-a părut că lucrul ăsta vorbește despre o calitate extraordinară a spiritului uman. Despre asta am vrut să aflu mai multe.

Oameni din tribul Lakota sărbătoresc viața tradițională pe tot parcursul finalului de vară, cu dansuri solare, pow wow și curse de cai. Din Surviving Wounded Knee, de Danny Wilcox Frazier.

Și cum a apărut, de fapt, Aftermath Project, din munca aia și în perioada aia?
În toiul muncii mele în Bosnia, am participat la un workshop cu fotograful Sam Abell, iar el ne-a întrebat ce efect vrem să aibă munca noastră. Eu primisem premii ca jurnalistă și văzusem ce impact are munca mea, dar nu gândeam încă în felul ăla ca fotografă.

Îmi aduc aminte că am spus: „Ar fi atât de mișto dacă și alți fotografi ar vrea să fotografieze urmările – poate că munca mea o să-i inspire în acest sens.” A doua zi mi-am zis: „Vorbești serios? Nimeni nu știe cine ești ca fotografă, majoritatea oamenilor nu dau doi bani pe Bosnia din start și tu crezi că munca ta e destul cât să pornească o conversație?” În fine, m-am hotărât să încep un program de burse pentru fotografii care documentează urmările conflictelor. Habar n-am de ce naiba mi s-a părut că pot să fac asta – n-aveam bani sau sprijinul vreunei fundații – dar pur și simplu m-am decis că pot. Asta se-ntâmpla în 2003. A durat cam patru ani să construim proiectul. Am acordat primele noastre burse în 2007.

Cimitirul Luis Lopez, Comitatul Socorro, New Mexico. Luis Lopez e un oraș în unul dintre cele patru comitate în care se studiază impactul asupra sănătății provocat de radiațiile reziduale rezultate în urma testului atomic Trinity din 1945. Locatarii din Luis Lopez spun că zeci de oameni din cimitir au murit de cancer și se întreabă dacă are vreo legătură cu testul. Locuitorii aflați pe o rază de 240 de kilometri de Trinity au o incidență mai mare de cancer decât cei din alte părți din New Mexico, conform unui studiu de impact asupra sănătății, dat publicității în 2017 de Consorțiul Tularosa Basin Downwinders. Din Acknowledgement of Danger, de Nina Berman.

După peste zece ani de lucrat în zona asta, simți că subiectele despre urmări atrag în mod natural jurnaliști și artiști care au tendința să meargă mai în profunzime decât cei care acoperă subiecte despre război?
Vin din presa scrisă cotidiană, așa că înțeleg cum funcționează știrile. Dar vreau să și întrerup ciclul ăsta. Voiam să zic: „De ce singurele lucruri despre care merită să scriem știri sunt moartea, distrugerea, boala și foametea?”

Cred că și urmările merită la fel de mult ca și conflictul să apară la știri – dacă nu chiar mai mult. E o poveste incredibil de puternică despre condiția umană. E absolut clar că urmările atrag subiecte mai de profunzime, da. Munca mea în Bosnia a durat patru ani. Războiul în sine e, în mod evident, periculos fizic, și am un mare respect pentru colegii mei care scriu despre conflicte, pe care le văd drept mai mult decât o cale de a-și construi o reputație – dar e evident ce-ar trebui să fotografiezi într-un război, nu? Uite bomba, uite tancul, oamenii ăia tocmai au fost uciși...

Adică, dincolo de riscurile fizice, e ușor să fotografiezi războiul. Dar să fotografiezi urmările, cum fotografiezi ceea ce nu e neapărat vizibil? De-asta iubesc atât de mult poezia și de-asta poezia e firul narativ din carte. Poezia e, în atât de multe feluri, despre ceea ce nu poți să vezi.

Unul dintre cele mai drăguțe lucruri pe care mi le-a zis cineva vreodată despre fotografiile din Bosnia, a fost: „Wow, ai stat mult și-ai așteptat, nu?” Chestiile astea nu se întâmplă sub nasul tău; îți ia timp să vezi ce se-ntâmplă pe drum, în timp ce restabilești societatea civilă, cum arată să faci față îndurerării și cum arată ignorarea semnalelor de alarmă care-ar putea să ducă la un viitor conflict.

O sperietoare de ciori și câinele său de pază veghează asupra satului Bamut, care a fost dintotdeauna o fortăreață a rebelilor și ultimul sat care a capitulat în fața forțelor militare rusești. Întreg satul a fost făcut una cu pământul de armată rusă. Bamut se află la granița Ceceniei cu Ingușeția vecină, care se află la vest de Cecenia. Din Open See, de Jim Goldberg

Cum crezi că se încadrează Proiectul Aftermath în peisajul mai amplu al lumii știrilor și jurnalismului?
Parte din declarația inițială de intenție era să schimbe modul în care acoperă mass media conflictul. Să amplifice dialogul, să înțeleagă problemele post-conflict și importanța lor.

Cred că există un factor de cel mai mic numitor comun în jurnalismul cotidian – cum atragi atenția cuiva? Acum, istoric vorbind, credem că cel mai bun mod de a atrage atenția oamenilor este prin a-i șoca, dar pe mine mă interesează conversațiile pe termen lung; nu mă interesează șocurile. Dacă-s repetate duc la oboseală.

Ca jurnalistă și fotografă, perspectiva mea a fost dintotdeauna că poți să faci pe cineva să-i pese de ceva [dacă] ajungi la el. Și de-acolo începi. Unii dintre oamenii ăia, la care ajungi, o să se gândească la asta mai în profunzime, faptul că le pasă o să ducă la gânduri mai inteligente pe marginea problemelor, iar din grupul ăla, un număr și mai mic o să și facă ceva, o să acționeze.

Cred că mass media pune botul la click-uri. Nu mă refer la toată mass media – se face jurnalism foarte bun în zilele noastre – dar, în general, cred că abordarea e mioapă. Am constatat că oamenii reacționează la poveștile astea mai implicate, pe termen lung. Proiectul Aftermath e cu siguranță marginal în peisajul media, dar cred că are un impact. Am văzut că se face mult mai mult jurnalism despre consecințe acum și nu e întotdeauna legat de comemorări de zece ani sau chestii de genul, deci simt că acul busolei ăleia s-a mișcat un pic.

Într-o lume a suprasaturației de știri și rețele de socializare, e important să le amintești oamenilor ce-nseamnă să fii om – și cred că asta fac subiectele post-conflict.

O demonstrație la un târg de arme SOFEX, cel mai important târg de arme din lume, care furnizează arme exclusiv Forțelor de Operațiuni Speciale și Siguranță Internă. Se ține o dată la doi ani în Aman, Iordania. 2012. Din United Colours of War, de Luca Locatelli.

N-aș vrea să-ți cer să pui conflictele acoperite de proiect în nicio „ordine” – dar, acestea fiind zise, îți sare vreunul în ochi ca având o mai mare capacitate de a atrage atenția publicului, în ce privește jurnalismul post-conflict?
Cred că întotdeauna facem referire la ce se-ntâmplă în lume pe măsură ce ne facem mari. Pentru mine, a fost războiul din Vietnam, dar cred – în general – că războaiele care durează mult au un impact imediat asupra noastră; ne atrag atenția, din cauza interesului susținut acordat de mass media, care-ți creează o oportunitate mai pe termen lung de a implica lumea. Pentru americanii din ziua de azi, s-ar putea să fie războiul din Afganistan sau cel din Irak, care par să dureze de când lumea.

Când Monika Bulaj a câștigat o bursă ca să acopere impactul războiului din Afganistan, i-a scris un alt fotograf și i-a zis ceva de genul: „A, alea-s urmări? Tu vorbești serios? Războiul ăla încă durează!” I-am răspuns și i-am atras atenția că efectele au loc constant pe parcursul unui conflict. Despre care efect din Afganistan vrei să vorbim: cel al prezenței sovietice acolo, efectul căpeteniilor războinice de triburi care au distrus Kabulul sau efectele invaziei aliaților?

Lorenzo Cuxil și Felicita Oligaria se uită la poza unei victime a armatei Guatemalei într-o fostă bază militară din Comolapa, la 80 de kilometri de Guatemala City. Din Reclaiming the Dead: Mass Graves in Guatemala, a Story Only Partially Told, de Rodrigo Abd.

Deci ce înseamnă „urmări” în parametrii proiectului?
Avem o poziție nuanțată asupra efectelor – vedem efecte în locuri în care conflictul continuă. Am extins definiția și la opere precum proiectul lui Danny Wilcox Frazier despre rezervația indiană de la Pine Ridge, Surviving Wounded Knee. Acolo sunt efectele masacrului comis de armata americană la Pine Ridge, acum mai bine de 150 de ani.

Toate războaiele atrag atenția asupra efectelor lor preț de o clipă, dar nu cred că există vreun război care s-a petrecut de când am demarat Proiectul Aftermath despre care să zic: „Pac! Ăsta-i un răspuns exact, ăsta i-a făcut pe oameni conștienți de efecte...”

La finalul lui 2011, Kwinanika Nigerian, 45 de ani, Abiya Gil, 45 de ani, și Nakambululo Torina, 30 de ani, au fost violate de mai mulți soldați ai Forțelor Democratice pentru Eliberarea Rwandei [FDLR], în timp ce se duceau la câmp. Din Raped Lives, de Gwenn Dubourthoumieu.

Voiam să te întreb despre munca ta în Rwanda, care e de multe ori lăudată ca un far al rezolvării de probleme post-conflict. Cum pune conflictul ăla în lumină esența proiectului Aftermath?
Știam că Rwanda trebuie să fie inclusă în proiect [prin seria lui Terry F_orgiveness and Conflict: Lessons from Africa_], pentru că oamenii o ard toți cu: „O, doamne! Uitați-vă la ruandezi! Uitați cum au reconstruit ei țara, uitați-vă la cum au iertat trecutul.” Și eu eram, gen: „Stați așa, doar atât e acolo?”

În vest, ne super plăcea Rwanda, pentru că Rwanda s-a pus imediat pe treabă. Țara era un paradis cunoscut al afacerilor – a venit Paul Kagame, decis să reconstruiască economia și, în paralel, să încerce să rezolve un milion de procese la tribunal, care trebuiau purtate mai întâi în tribunale internaționale și apoi în tribunale Gacaca. Rwanda arată cum vrea Occidentul să arate. Am turnat în ea bani, regimul Kagame a rămas nemonitorizat, iar acum el trage foloasele.

Aveam prieteni, expați din Rwanda, care-mi spuneau că situația e foarte ciudată acolo... există multe semnale de alarmă dincolo de suprafață. Kagame a devenit dictator. A făcut în așa fel încât oamenii nu mai pot spune dacă sunt Hutu sau Tutsi – sunteți toți ruandezi. Presa e practic o portavoce a guvernului, iar oamenii sunt îngroziți. Am susținut cele mai rele idei.

Când vine vorba de efecte, Rwanda e un caz avertizor. Tito a încercat să țină Iugoslavia unită după al Doilea Război Mondial sub sloganul „unire și frăție” – nu mai puteai să vorbești despre moștenirea ta etnică – apoi el a murit și totul s-a destrămat. Cam așa e acum în Rwanda: e, la propriu, ilegal să spui că cineva e Hutu sau Tutsi. Sub normalitatea cotidiană de acolo, toată lumea știe cine ce a făcut și e periculos.

Trebuie să ne prindem cum înțelegem o narațiune non-occidentală, trebuie să învățăm să ascultăm și să înțelegem că n-avem toate răspunsurile. Asta ar trebui să facă jurnalismul despre urmările conflictelor.

Bibi, Al Hussein, Mohamed și Akli fac parte dintr-o formație de rebeli tuaregi, fondată de Mișcarea Nigeriană pentru Dreptate, un grup militant tuareg, în primul rând, pentru a le promova mesajul peste tot în regiunea Sahel, din nordul Nigerului. 2008. Din Sahel - The Dynamics of Dust, de Rodrigo Abd.

War Is Only Half the Story e publicat.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.