High hui

Ce am aflat despre fantomele din Indonezia după moartea mătușii mele

După ce mătușa mea, Gita, a murit, spiritul ei a venit să îmi vegheze familia. Am învățat cum fantomele te pot ajuta să treci mai ușor peste perioada de doliu.
05 Februarie 2018, 5:00am
Fotografie din arhiva lui Cady Siregar

Când mătușa mea Gita a murit subit, acum un an, în Jakarta, Maroon 5 – trupa ei preferată – a început să răsune de peste tot. În săptămânile de după moartea ei, auzeai trupa aia californiană oriunde intrai. Muzicienii stradali cântau cover-uri după „She Will Be Loved”, la karaoke toată lumea alegea să cânte „Songs About Jane”, iar radiourile puneau numai „Misery” și „Payphone”.

Pentru familia mea indoneziană asta n-a fost o coincidență. Spiritul Gitei făcea să se audă Maroon 5 pese tot, nu încăpea îndoială.

În Indonezia, de unde e familia mea, prezența spiritelor – numită ruh – e ceva de necontestat, deși credințele variază în funcție de regiune. În zona rurală din Java, de exemplu, spiritele hinduse, sufletele profeților musulmani și cele ale localnicilor conviețuiesc împreună în armonie. Se spune că credința în fantome și ființe supranaturale din Indonezia își are rădăcinile în sistemele religioase pre-islamice.

În familia mea, vorbim despre spirite cum vorbim despre rețete. Poveștile despre fantome sunt transmise din generație în generație până când ajung să fie o parte obișnuită din viața de zi cu zi.

Mama mea, Antin, are adesea episoade de paralizie în corp. Crede că au loc din cauză că o vizitează bunica mea. „Simt o greutate mare care mă apasă. De obicei în toiul nopții. Nu e ceva fizic, n-o pot atinge, dar mi-e greu să respir. Ca și cum cineva ar sta pe pieptul meu. N-o văd niciodată, dar știu că e Oma (bunica)”, îmi povestește ea.

„Nu e o prezență malefică, nu face nimic rău – doar mă apasă pe piept. Cred că vine să vadă ce mai fac.”

Cady și mama ei, Antin

În perioada de după moartea mătușii mele, șoferul părinților, Iwan, s-a plâns că e privit mereu de o prezență metafizică.

„Te rog, Ibu Antin, ajută-mă”, o ruga Iwan pe mama. „Luminile se închid și se aprind singure, la fel și ușa de la dormitor. Nu e vântul. Știu că un spirit îmi joacă feste.”

Mai târziu, mama și-a amintit cum bunicii Oma îi plăceau farsele. În noaptea următoare, a rugat-o pe Oma să nu-i mai joace feste lui Iwan. În dimineața următoare, luminile n-au mai tremurat și nu s-au mai aprins singure.

Din experiența mea, spiritele indoneziene sunt prezențe benigne și protectoare – spiritele celor dragi, rămase în urmă ca să-i protejeze pe cei vii. Nu iau formă fizică, ci vin la tine ca un sentiment, de multe ori însoțite de o aură. Mama mea, bunicii și verii mei au fost întotdeauna receptivi la ruh.

Mătușa lui Cady, Gita. Fotografie din arhiva lui Cady Siregar

„Credința puternică în misticism e influențată de citirea pasajelor din Coran despre existența unor lumi nevăzute”, a zis dr. Muhamad Ali, un profesor de istoria religiilor de la Universitatea din California, Riverside, specializat în Islam. „Când Dumnezeu a creat oamenii, le-a dat _ruh-_ul Său. Ruh-ul e cel care rămâne în urmă după ce corpul fizic se descompune. Ruh e spiritul care continuă să existe, dincolo de înțelegerea umană.”

Credința islamică s-a răspândit în Indonezia între secolul 9 și secolul 13. Acum e țara cu cea mai mare majoritate musulmană din lume (87,2 procente din populație e musulmană). „Credința în ruh e răspândită în societățile musulmane”, mi-a zis dr. Ali. „Iar ruh nu trebuie confundat cu djin, care e un spectru sau o fantomă. Ruh e spiritul, pe când djinul e manifestarea lui fizică. Toate ființele au un ruh.”

Străbunicii mei le ofereau mâncare djinilor ca să aibă grijă de generațiile următoare. „Odată, doica străbunicului tău a luat o gură din cafeaua pusă pentru djin. Atunci, djinul a fugărit-o până când ea s-a ascuns, săraca, sub pat și n-a mai vrut să iasă. După asta a înnebunit”, mi-a povestit maică-mea.
Dar deși credințele în ruh și djini sunt răspândite în toate națiunile musulmane, există tradiții culturale specifice care influențează felul în care oamenii se poartă cu fantomele.

Cady, mama ei și bunicii.

Se crede în ruh și în Malaezia, în Tailanda și în Filipine. Dar practicile și ritualurile diferă de la țară la alta.

Unii indonezieni, din zone rurale sau metropole, cer ajutorul preoților și-i roagă să le binecuvânteze familia, dacă o simt amenințată de fantome.

„Abilitatea de a simți ruh se manifestă în special prin vise, dar și prin emoții”, a zis Nur Arif de la asociația indo-islamică Nahdatul Ulama. „Respectăm spiritele pentru că sunt sacre, forța care îi conectează pe muritori cu Dumnezeu. După ce murim, sufletul se întoarce la Dumnezeu, iar corpul fizic în pământ.”

Credința în ruh mi-a consolat familia după moartea mătușii Gita. După ce a murit, verișoara mea Jade, care are 23 de ani, mi-a povestit că simte cum o gâdilă cineva în somn. „Mă împunge în stomac, știu că e ea.” Și frații lui Jade, Ryan și Geo, i-au simțit prezența. „Sigur e mama”, mi-au zis ei.

După moartea Gitei, mama și-a găsit o agrafă de păr pe care o pierduse demult. „Mulțumesc că m-ai ajutat s-o găsesc, surioară”, a șoptit când a găsit-o. Bunica mea îi tot simțea mirosul mătușii prin casă. Și ea era convinsă că mătușa ne vizita.

Cady, mama ei, Gita și verișoara ei.

Am ratat înmormântarea mătușii: în Islam, cadavrul trebuie îngropat la 24 de ore de la moarte, ca persoanele îndoliate să nu sufere și mai mult. N-am reușit să ajung la timp din Londra până la Jakarta și, de aceea, mi-a fost mai greu să accept realitatea morții ei. Când i-am vizitat prima oară mormântul, creierul meu respingea ideea. A fost o experiență tulburătoare.

Spre deosebire de restul familiei, care o simt cu toții ușor pe mătușa mea, eu n-am simțit _ruh_-ul Gitei. Nu m-a gâdilat și nici nu m-a vizitat în vis. Îmi pare rău de asta, pentru că mi-e dor de ea, era singura mea mătușă.

Gita mi-a fost cea mai apropiată persoană din familie după mama. Fata ei, Jade, e cu doar patru luni mai mare decât mine și suntem nedespărțite din copilărie. Amândouă ne-am văzut mamele trecând prin divorț. Ne-au crescut ca femei singure și am alcătuit cu toții o mare familie.

Cred în ruh, pentru că am crescut cu ideea asta. Dar din cauză că Gita nu m-a contactat în niciun fel, am început să am dubii. Oare rudele mele folosesc ideea de ruh ca să se consoleze și să poată accepta moartea mătușii? Oare văd toate aceste semne din cauză că nu pot accepta moartea ei?

Am vorbit cu dr. Risatianti Kolopaking, profesoară de psihologie la universitatea Syarif Hidayatullah din Jakarta, despre cum ne poate consola credința în ruh după moartea cuiva. Mi-a zis că o credință puternică în ruh ne poate ajuta să ajungem la un stadiu mai sănătos al acceptării.

„Hotărârea de a comunica cu spiritele persoanelor decedate e un mecanism sănătos de apărare”, mi-a explicat ea și mi-a dat ca exemplu niște tehnici de apărare care pot combate simptomele depresiei. Alte studii au sugerat că învățăturile islamice îi pot ajuta pe musulmani să treacă peste tragediile din viața lor. „Înseamnă că au acceptat că forma fizică a persoanei dragi a dispărut, ceea ce îi încurajează să recurgă la o conexiune spirituală. Comunicarea cu spiritele nu e o negare, ci o acceptare.”

„Ca să poți fii receptiv la spirite, trebuie să accepți că manifestarea fizică a persoanei a dispărut”, mi-a zis dr.Risa.

O cină în familie.

Și nici ruh nu rămâne în lumea celor vii pentru totdeauna, ci doar în perioada de după moarte. „Noi credem că ruh stă cu noi patruzeci de zile după moarte”, a zis Pak Nur, lider spiritual la Nahdatul Ulama, o școală religioasă din Indonezia. „Apoi, ruh pleacă într-un loc numit barzakh, un fel de purgatoriu.”

Mama îmi povestește mereu cum a vizitat-o Gita în vis în lunile de după moartea ei. De multe ori, se trezea cu fața scăldată în lacrimi. Dar acum vizitele s-au rărit. „Ultima oară a venit la mine cu un sentiment de pace adâncă”, mi-a povestit ea.

„Un sentiment de liniște. E împăcată. Mă simt mai bine că știu asta.”