psihologie

Un psiholog îți explică de ce au nevoie salvatorii români să nu mai repete haosul de la Colectiv

Suntem țara în care nu există sindrom posttraumatic.
psihologie
Screenshot via Libertatea

Tragedia Colectiv nu a început cu intervenția autorităților de la fața locului, ci cu flagelul putred de corupție, abuz, favoritisme și incompetență care definesc statul român de acum - sanctuar pentru mediocri îngâmfați. Ei sunt responsabilii, ocrotiți de propriile lor legi, care semnează certificate de deces cu fiecare acțiune pe care o fac. 65 de oameni au murit la Colectiv, zeci au rămas cu răni, sute sunt marcați pe viață.

Publicitate

Cele 20 de minute de înregistrare publicate de Libertatea mă sperie și mă înfurie, în egală măsură, dar nu pot să nu remarc că și pompierii de la fața locului erau șocați de anvergura incendiului. Orlando Șchiopu, actual colonel și șef ISU, unul dintre superiorii care coordonau echipajele în noaptea de 30 octombrie 2015, spunea: „Să știți că noi nu suntem pregătiți în cursuri sau în școli pentru dezastre”.

colectiv

Screenshot via Libertatea

Sigur, pompierii nu sunt roboți, pot fi copleșiți. Se vede din filmare că echipajele aleargă dezorganizat pe lângă victime, renunță la limbajul codat (ferm indus pe perioada instruirii), se strigă direct și chiar se înjură. Că o blamezi sau nu, înjurătura lui Șchiopu arată impactul emoțional, dar și pierderea controlului asupra situației. Nimeni nu s-a comportat „impecabil” așa cum sugera Arafat în urmă cu patru ani, pentru că probabil nici nu aveau cum. Atunci când aștepți un ordin de la superiori care nu mai vine sau când școala pe care o faci e mai degrabă un pretext de festivități și aplauze pentru mai-mari, șansele să fii apt în situații de criză sunt foarte mici.

Iar faptul că au ascuns filmarea atâta vreme arată că instituțiile sunt conduse încă de oameni care se preocupă să scoată cincinalul în trei ani, în detrimentul sănătății psihice și fizice a pompierilor și a cetățenilor pe care ar trebui să îi ajute (știi tu, cam ca Armata Română care spune că nu există stres posttraumatic la soldații români).

Publicitate

Iată câteva realități despre pregătirea psihologică a persoanelor care fac parte din echipe de intervenție și cât de mare este nevoia ca astfel de instructaje să fie luate în serios.

PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ PENTRU MESERIILE ASTEA ESTE COMPROMISĂ DIN START

Cred că toți psihologii pe care îi știu, cu mine cu tot, au primit măcar o dată întrebarea: „Poți să îmi dai și mie răspunsurile la testul ăla psihologic?”. A trebuit să explic de fiecare dată că testul respectiv este menit să te ajute să înțelegi dacă, din punct de vedere psihic, ești genul de om care ar putea să treacă prin specificul unei situații de urgență. Nu este o teză, nu este ceva pentru care te pregătești din zeci de cărți, ci spune despre tine dacă ai formatul similar cu cerința muncii.

Însă recrutarea nu reflectă realitatea muncii, autoritățile nu sunt interesate de sănătatea psihică și bunăstarea lor, iar instrumentele de testare sunt (din câte știu) variante ale unor teste psihometrice învechite (din anii 70) și nereprezentative pentru realitatea de azi.

Practic, testele sunt trecute de oameni îndeajuns de inteligenți să intuiască răspunsurile dezirabile (ceea ce înseamnă aproape orice copil care a mințit cu succes măcar o dată) și să intre prea ușor într-o meserie mult prea solicitantă psihic.

Îmi povestea un prieten, care lucrase ca paramedic, cum după primele decese pe care le-a văzut în timpul muncii (primele din viața lui), a avut mult timp insomnii. A suferit de ceea ce eu știu că sunt semne de anxietate și stres posttraumatic, pe care „le-a liniștit” prin alcool în fiecare seară, până la epuizare. O situație despre care instituția din care făcea parte n-a avut habar și, prin urmare, nici vreo soluție. Și-a revenit concentrându-se pe o carieră alternativă și părăsind, într-un final, structura.

Publicitate

CAZURILE CARE-ȚI ARATĂ REALITATEA EVALUĂRII PSIHOLOGICE

„La începutul anului, trecuse cu brio ultimul test psihologic”, scria Gândul. Cu toate astea, polițistul de la Crimă Organizată și-a ucis propriul copil și s-a sinucis. Evaluările psihologice nu i-au oprit nici pe criminalul de la coaforul Perla, nici pe pedofilul din Drumul Taberei, nici pe polițistul care a desfigurat-o pe femeia care-i făcea curat în casă. Cazurile astea ar trebui să dea fiori inconștienților care permit accesul în asemenea poziții fără o expertiză psihologică consistentă. Mie îmi ridică pulsul.

Practic, o parte din testele astea te întreabă pe șleau dacă ai simțit tendințe suicidare sau criminale în, să zicem, ultima lună. Chiar și cineva cu un intelect limitat pricepe să răspundă nu. O evaluare normală presupune suprapunerea stratificată a mai multor metode de sondare, teste creion-hârtie, observații în situații reale și în timp real în simulări și nu în ultimul rând, un interviu real. Pentru că nimic nu este uneori mai fiabil decât un interviu bine făcut.

Apoi, frecvența cu care se întâmplă asta în România este irelevantă. În mod normal, personalul implicat în situații de urgență, în țări ca Marea Britanie, SUA, Germania etc. beneficiază de ședințe săptămânale (sau zilnice, dacă gradul de risc e mare) de debriefing, consiliere, cu psihologi și supervizori. Observat constat, nu poți mima realitatea. Iar dacă pe baza realității ăleia ești ajutat corespunzător, ai toate șansele să supraviețuiești intact (și) psihic meseriei tale.

Publicitate

NICI PSIHOLOGII ROMÂNI CARE LUCREAZĂ CU EI NU SUNT MOTIVAȚI

„Mi-am dat demisia pentru că nu mai puteam să sar noaptea din pat, ori de câte ori îmi suna telefonul. Pentru că nu era niciodată de bine. Ba voia unul să se împuște, ba a dezertat, ba voia careva să folosească expertiza mea ca să îl faulteze pe un altul. Nu mai suportam să mi se ordone: ia ia-l și tu pe Gică la un test psihologic, că mi se pare că i se cam bate un ochi, ori de câte ori voiau să îl dea aiurea pe unul afară.”

Asta îmi spunea un om care a lucrat ca psiholog multă vreme alături de o structură de intervenție specială.

Pentru că, dacă îți închipui că stai comod, ca psiholog, și judeci de pe mormanul tău de expertiză profesională, te înșeli. Găsești, în principiu, două mari categorii de psihologi implicate în structurile astea: funcționarii distribuitori de ștampilă, care se fac nevăzuți și neauziți, și cei care s-au dus din idealism acolo și încearcă să găsească un sens în haosul ăla care arată altfel în viața reală, decât la știri.

Sunt prinși la mijloc în jocuri politice, forțați să evalueze și să dea verdicte de aptitudine nerealiste. Nu sunt protejați de niciun organ profesional apt și competent (Colegiul Psihologilor este în conflict cu sine de ani și nu a reușit să facă prea multe acțiuni) sau de o legislație în apărarea lor (au existat numeroase conflicte în comunitatea psihologilor în ultimul an în jurul proiectului pentru noua lege a psihologului, propusă tot de Colegiu). Mai mult, se lovesc deseori de limitări conceptuale: ba că-s iscoade ale superiorilor, ba că-i caută pe colegi să vadă dacă-s nebuni.

Publicitate

Cosmin Andreica, preşedintele Sindicatului Poliţiştilor Europeni „EUROPOL”, spunea în 2018, pentru Gândul că „testarea psihologică este utilizată de şefi ca instrument împotriva poliţiştilor incomozi. (…) În 99% din cazurile în care şeful indică testarea unui subordonat, pentru acele persoane se stabileşte că nu mai corespund cerinţelor de ocupare a postului”.

Cam așa trăiesc psihologii care chiar muncesc în structurile astea. Deci, prea mult loc pentru sârguință nu există.

LA NOI NU EXISTĂ SINDROM POSTTRAUMATIC

Trupele de intervenții fac simulări și antrenamente, însă nu e greu să vezi nivelul la care se petrec toate astea, cu o pregătire în prealabil, ca tot exercițiul să curgă șnur și șefii să se bucure de reușita lor. Viața reală însă s-a dovedit mult mai nemiloasă decât imaginația unor simulări banale.

Nu există absolut nimic în România, inițiative sau strategii concertate de consiliere, suport, evaluări pentru stabilirea marginilor de creștere a fiecărei persoane. Ceea ce este înfiorător.

În America, de exemplu, studiile arată că undeva între 7 și 37% din pompierii activi suferă de sindrom de stres posttraumatic (PTSD). În condițiile astea, pentru a-i susține, există un sistem întreg pus la punct, care îi învață semnele de stres, cum să le gestioneze, antrenament de reziliență (care include orice: de la managementul emoțional la sporirea atenției și a concentrării, protecția psihologică necesară pentru a nu absorbi impactul, tehnici de respirat și desensibilizare), ședințe de consiliere, activități în grup de suport, regim de mișcare, meditație și hobby-uri pentru detensionare.

Publicitate

Astfel, ei creează acel set de skill-uri necesare pentru a procesa evenimente stresante, potențial traumatice și a răspunde cu eficiență mult mai mare la o tragedie ca cea de la Colectiv.

CE AR TREBUI SĂ SE ÎNTÂMPLE DUPĂ

Meseria de pompier implică un grad ridicat de uzură psihică. Dacă în SUA, unde condițiile sunt superioare, 37% dintre ei au deja PTSD indus de stres, cum o sta treaba în România?

N-avem statistici în sensul ăsta. La noi e rușinos pentru „un om în uniformă” să vorbească despre problemele sale. Riscă să fie retrogradat de superiori, decredibilizat în fața colegilor pentru că e vulnerabil sau chiar „nebun”. Așa că trupele speciale n-au probleme!

Deși corpul lor este inundat de adrenalină și cortizol (hormoni de stres) de fiecare dată când sunt chemați la o intervenție. Uneori e ceva banal, un fier lăsat în priză, alte dăți e vorba de distrugere, accidente, răniți, decedați, oameni care se agață de gâtul tău ca de Dumnezeu. În principiu, tot ce tu și eu privim cu siderare sunt lucrurile cu care ei se întorc acasă pe mâini și în minte.

Asta este rețeta pentru sindromul de stres post-traumatic: expunerea repetată (fie ca martor, participant, victimă sau toate cele menționate) la o situație traumatizantă, precum calamități, distrugeri, violență.

În state mai sănătoase ca al nostru, ca să te asiguri că oamenii tăi rămân funcționali, după o intervenție ca cea de la Colectiv, ar fi trebuit să existe disponibile metode de a gestiona stresul post-eveniment. Nu știu exact cum o fi fost, dar ceva îmi spune că în statul în care militari și polițiști cumpără răspunsurile le testul psihologic de admitere (apoi unii dintre, omoară oameni cu sânge rece) nu există niciun fel de debriefing. Dacă vreunul dintre pompierii care au participat la Colectiv vrea să mă contrazică, aștept cu mare curiozitate să știu cum au fost sprijiniți psihologic post tragedie.

Publicitate

CE METODE EXISTĂ PENTRU A AJUTA TRUPELE SĂ NU MAI REPETE GREȘELILE LA O ALTĂ TRAGEDIE

În țări civilizate, oamenii de la intervenții merg la sesiuni de debriefing cu superiorii, grupuri de consiliere, consiliere individuală cu un psiholog și un cadru superior, grupuri de susținere, protocoale de documentare post eveniment care îi implică la nivel de echipă. Toate astea sunt făcute special ca să își țină eroii up and running, dându-le voie să își curețe spațiul intern de reziduul de hormoni de stres (pentru că rămâi activat mult timp după ce pericolul a trecut).

Un prieten îmi povestea că și acum aude sunetul coastelor unei bătrâne rupându-se când i se făcea manevra de resuscitare (se întâmplă, aparent, la persoanele în vârstă, cu oase fragile). A auzit asta la prima intervenție la care a participat. Iar asta este doar o amintire. Imaginează-ți ce colecție de imagini și sunete trebuie să fie on repeat în spațiul intrapsihic al persoanelor respective. Din nou, amalgamarea experiențelor de acest tip este o cale sigură spre PTSD.

Dacă vrem trupe de intervenție mai bine pregătite este bine ca statul să aibă grijă de sănătatea lor psihică de-a lungul carierei: de la recrutare la antrenament psihic pentru situații de criză, mentenanța stării psihice de bine și metode de curățare a balastului emoțional post eveniment.

Există multe tehnici de lucru pentru asta: de la cele corporale, cum sunt Tension Release Exercises (TRE - apărut special pentru soldați inițial), Somatic Experiencing, EMDR, la tehnici de desensibilizare prin vizualizare, imagerie ghidată, la tehnici de relaxare și ancorare în prezent via cele cinci simțuri (fie meditația mindfulness, body scans, crearea unei ancore și a unui loc sigur în corpul tău pe care îl poți reactiva ca să oprești flashback-urile și alte simptome neplăcute). Toate te ajută să poți gestiona fluxul de anxietate și răspunsul de stres al organismului, care îți afectează creierul, să îți eliberezi tensiunea psihică (stocată în corp și în minte), să integrezi evenimentul și să nu îl mai trăiești ca napalm în interiorul tău.

Majoritatea sunt lucruri pe care le înveți și apoi le poți repeta ca o rutină de curățenie psihică. Oameni în structuri similare fac asta în fiecare zi și sănătatea lor globală este remarcabilă. Bine, nu în România. Pentru că aici sunt conduși bine, n-au PTSD și cel puțin până în 2017 șefii lor aveau atâta încredere în cârmuirea lor, încât nu mai puneau nici frâne la camioanele militare.

Denisa Călin este psiholog și psihoterapeut integrativ, lucrează cu și scrie despre probleme de sănătate mintală. O poți urmări și pe pagina ei de Facebook.

Editor: Iulia Roșu