Am supraviețuit unei căderi de la 4 500 de metri, după ce nu mi s-a deschis parașuta

Tipul ăsta a sărit dintr-un avion de la 4 500 de metri și s-a izbit de pământ la 80 de km/h.
31.7.17
accident cu parasuta, cadere cu parasuta, pericol zbor cu parasuta

Imaginează-ți că sari dintr-un avion de la 4 500 de metri înălțime și că nu ți se deschide parașuta, ceea ce te lasă să te-ntâlnești cu pământul tare și rece la o viteză de 80 km/h. Clar, după așa ceva nu mai urmează decât moartea. Clar, conform tuturor legilor fizicii și biologiei umane, ai înceta să mai exiști aproape imediat. N-a fost așa pentru Brad Guy, care-a reușit să scape cu viață, când atât parașuta instructorului său, cât și rezerva de urgență, nu s-au deschis, la o săritură în 2013.

M-am văzut cu Brad să stăm de vorbă.

VICE: Hei, Brad. Ai supraviețuit unei sărituri cu parașuta eșuate.
Brad Guy: Așa e. A fost acum vreo patru ani, pe 1 august 2013. Eram la Melbourne, într-o zonă numită Lilydale. Era o zi superbă – 25 de grade, vreme minunată, niciun nor pe cer. Niște condiții excelente să se ridice avionul și să sar.

Cât de sus era avionul când ai sărit?
Era la 4 500 de metri. Sunt destul de sigur că puteai să-ți alegi altitudinea pe care-o voiai și eu am ales să merg cât de sus se poate. S-a făcut multă caterincă; instructorul m-a întrebat dacă am ceva de zis, ca ultime cuvinte, pe glumă. Eu am un simț al umorului destul de macabru, așa că am zis: „Da, sper să mi se deschidă parașuta." Deci, cumva, am cam cobit singur. La asta m-am tot gândit – oare mi-am făcut-o cu mâna mea.

Pe măsură ce instructorul mă împingea mai aproape de margine, țin minte că m-am agățat de orice-am putut, cât de tare am putut. Nu mi-am zis niciodată „nu mai vreau să fac asta"; mai degrabă, „futu-i, e destul de intimidant". Dar apoi am sărit. Primele șase sau șapte secunde au fost destul de incredibile. Sincer, e o senzație destul de fenomenală. În punctul ăla, nu mi-era deloc frică.

1501241722421-parasuta2

Când s-a deschis prima parașută?
Cam pe-atunci. Mă așteptam să fiu împins mult, că pentru asta te pregătește tot antrenamentul și instructajul dinaintea săriturii. Dar, evident, nu s-a-ntâmplat asta. Atunci mi s-a aprins prima alarmă. Bill, instructorul meu, din spatele meu, se foia. Părea că încearcă să manevreze și să tragă de cabluri ca să poată face parașuta să se deschidă. Eu pur și simplu atârnam acolo, în bătaia vântului. Atunci s-a instalat pe bune groaza și-am început să mă panichez. Treaba se ducea dracu' și se ducea dracu' super repede.

După ceva vreme, iese și a doua parașută. Mă uit în sus și văd o parașută albă, încurcată cu una galbenă, și niciuna nu-i deschisă. La faza asta, tot încă n-am încetinit deloc. Nu pot să procesez nimic și îl aud doar pe Bill cum urlă la mine – adică urlă din toți rărunchii să-mi țin picioarele jos și corpul ghemuit, pentru că am început să ne rotim în aer și să tremurăm.

Ce vedeai din sol la faza asta?
Totul începea să devină din ce în ce mai clar. Se-ntâmpla atât de repede. În momentul ăla, când am văzut că ambele parașute ieșiseră, am acceptat complet moartea și am știut că mă așteaptă. S-a instalat un calm straniu, de genul: „Ok, se-ntâmplă asta. O să fie cea mai mare durere pe care-am suportat-o vreodată, dar odată ce vine, o să fiu mort." Așa că o acceptasem. Sentimentul copleșitor pe care mi-l aduc aminte e cel de vinovăție. Mă simțeam enorm de vinovat pentru că-mi adusesem familia acolo, să mă vadă cum mor. I-am văzut în gând și pur și simplu mi-a părut atât de rău pentru groaza și trauma lor și pentru că urmau să mă vadă murind.

Citește și Lucruri pe care le înveți după ce supraviețuiești unui accident de motocicletă

N-ai crezut c-o să mori pe loc?
Știam că o să urmeze durere și moarte. Le-am văzut ca pe o combinație. Aveau să funcționeze împreună. E foarte greu să deslușești gândurile care-mi treceau prin minte, pentru că păreau să fie prea multe gânduri și niciunul dintre ele nu era procesat. Pur și simplu știam că moartea e sigură și că mă așteaptă acolo. Modul în care corpul și mintea te pregătesc de moarte – cumva, se închide totul și am devenit complet sedat. Eram pregătit pentru impactul ăla și știam c-o să fie cea mai nasoală durere pe care mi-aș putea-o imagina vreodată și că moartea avea să urmeze la scurt timp după.

Cum au fost fracțiunile alea de secunde când ai văzut că se-apropie pământul?
Îmi aduc aminte că impactul a părut să constea în mai multe lovituri, mai degrabă decât una singură, pentru că am țopăit cumva, sau am ricoșat de pe malul unui lac de pe un teren de golf. Deci eram pe marginea lacului, pe jumătate scufundați. Îmi amintesc că am deschis ochii și am văzut cerul și am atins pământul și am fost atât de copleșit de șoc că am încercat să-ncep să urlu, dar mă hiperventilasem din plin și n-aveam aer. Practic, am aterizat peste instructor, dar am aterizat perpendicular unul pe altul, deci eram așezați în cruce, cumva eu aterizasem mai pe spate, iar el mai pe picioare. Eu aveam mai degrabă partea inferioară a corpului în lac, iar el avea mai degrabă jumătate din partea stângă în lac.

Aveai dureri în momentul ăla?
Clar îmi aduc aminte c-am simțit durerea. Prima chestie pe care-am simțit-o a fost senzația asta că n-am aer și-apoi o durere acută prin tot corpul meu și pur și simplu nu simțeam nimic. Eram copleșit de-atâta durere încât pur și simplu mi-a amorțit totul și simțeam de parcă mi-ar fi luat foc coloana. A fost pur și simplu cea mai intensă… Nici nu pot s-o descriu. A fost cea mai nasoală durere pe care cred c-ar putea s-o îndure cineva, pe bune. Mă prăbușisem la pământ de la 4 500 de metri, la o viteză de 80 de km/h.

Nu prea puteam să-mi mișc sau să-mi simt corpul, dar cu puterea pe care-o mai aveam, m-am uitat la Bill, care era inconștient. Era vânăt, zăcea sub mine și mi-am folosit toată forța, l-am strâns de mână cu mâna mea, am încercat să-l fac să-și revină. Țin minte că i-am zis: „Te rog, Bill, trebuie să te trezești, trebuie să supraviețuiești, îmi pare atât de rău", deja îmi ceream scuze, pentru că mă simțeam super responsabil. Mi s-a părut c-a trecut o veșnicie până și-a revenit, dar înainte de asta credeam că l-am omorât și că zac pe un cadavru.

1501241732226-parasuta3

Ce-a spus când și-a recăpătat cunoștința?
A început să urle. Avea dureri îngrozitoare – își rupsese picioarele și pelvisul și nu se putea mișca. Eu mă simțeam ca o povară, pentru că eram la propriu legat de el, și-i provocam și mai multe dureri. Am început amândoi să urlăm, un urlet din ăsta animalic. În cele din urmă, trei jucători de golf care ne văzuseră prăbușindu-ne au venit lângă noi, ne-au dezlegat și ne-au scos cumva din apă. La faza asta, eu încă jeleam. Unul dintre ei a zis: „Ești bine, ești OK, o să supraviețuiești, e totul bine." L-am văzut pe Bill mai încolo, care urla în continuare. Ăștia încercau să-mi țină spatele ridicat și gâtul drept și să mă aline. Atunci a venit ambulanța. Pe Bill l-au săltat într-un elicopter și l-au dus de-acolo. Pe mine m-au băgat în salvare, în spate, și mi-am văzut familia alergând peste deal, să mă găsească. Mi-au zis: „Te iubim, o să fii bine, ne vedem la spital." Și ei erau varză. La faza asta eu încă îmi ceream scuze; mă simțeam atât de vinovat. Mi se făceau injecții cu morfină și mi se tăiau hainele de pe mine și eu plângeam. A fost mult de procesat.

Îmi dau seama. Mi se pare incredibil că v-ați recăpătat amândoi cunoștința în punctul ăla.
Și eu îmi tot pun aceleași și-aceleași întrebări. O să existe întotdeauna chestii care nu prea pot fi explicat. Tot ce trebuia să se-ntâmple ca să supraviețuim – toate șansele alea infinitezimale, minuscule – toate trebuiau să fie în favoarea noastră și, în mod miraculos, au fost.

Bănuiesc că chestiile alea au fost faptul că parașuta v-a încetinit suficient de mult căderea și că v-ați lovit de pământ la un unghi care a atenuat impactul?
Da, eu așa cred. Pentru că o parte a impactului a avut loc la malul unui lac, solul era un pic mai moale și poate că și rotirea prin aer a ajutat. Nimic nu contează mai mult ca impactul și viteza. Unde am aterizat, cum am aterizat, chiar și vremea. Felul în care eram legați unul de altul. Au fost atât de multe elemente și, cumva, a fost fix cum trebuia să fie.


Vezi și:


Cum a fost la spital?
Acea primă noapte în spital a fost o tortură desăvârșită. N-am pus geană pe geană în noaptea aia. O tot chemam pe asistentă să mă sedeze, dar nu puteam să-mi închid creierul. Eram în continuare într-o stare de totală isterie. De fiecare dată când închideam ochii, mă vedeam căzând. A doua zi după, am început să văd mai clar. În punctul ăsta, abia începeam să-mi simt din nou membrele. Mi-au spus că mi-am rupt coloana și că o să mă refac, dar eu tot credeam că n-o să mai pot merge niciodată ca lumea sau că o să rămân cu o dizabilitate pentru tot restul vieții.

Ai fost uluit că nu erai rănit mai tare?
N-am fost deloc uluit. Nu eram deloc optimist. Nimic n-avea și-o parte bună. Eram disperat și tracasat. Nu vedeam fericirea. Totul era la modul: „Bag pula, mi-am distrus corpul, mi-am distrus mintea, așa o să fie tot restul vieții mele." Semnele clasice de depresie au apărut foarte rapid. N-aveam nicio fărâmă de optimism de luat din toate astea.

Citește și Morți absurde din România, de care nimeni nu se face vinovat

Cum au fost lunile care-au urmat?
Practic, m-am încuiat la mine-n cameră timp de aproape patru luni și n-am vorbit cu nimeni, nu m-am văzut cu nimeni. Stăteam în locul ăsta întunecos, abia dacă mă uitam la televizor. Eram deprimat. Nu mâncam, nu făceam duș, urlam la părinții mei ori de câte ori se apropiau de mine, pentru că mă simțeam ca un monstru. A început să-și ițească fața urâtă sindromul de stres posttraumatic. Aveam constant coșmaruri și flashbackuri și mă trezeam urlând dintr-un coșmar în mijlocul zilei, dădeam cu pernele de pereți și urlam, iar mama trebuia să mă imobilizeze fizic și să mă aline. Dar, în cele din urmă, situația s-a îmbunătățit. Cred că atitudinea mea deschisă îi poate educa un pic mai mult pe oameni să caute ajutor, dacă și ei suferă.

Cât ți-au spus că va dura până te refaci de tot?
Au spus trei luni, dar în cele din urmă au fost patru. Pot să merg din nou. Sunt funcțional. Până-n ziua de azi, fac multă fizioterapie și psihoterapie, în special pentru rănile fizice. Am doar alte limite acum. Nu prea mai pot să practic sporturile pe care le practicam. Îmi revin, ușor-ușor, și sper să-mi recapăt viața așa cum era înainte. Nu prea pot să merg la sală, nu prea pot să merg pe bicicletă, mă dor spatele și gâtul în fiecare zi, la muncă am nevoie de un scaun special. Dar nu ți-ai da seama, dacă m-ai vedea. Pot să merg, pot să conduc. A trebuit să depun mult efort, au curs mult sânge, multă sudoare și multe lacrimi, dar sper că un pic de fizioterapie în plus o să mă ajute să fac din ce în ce mai multe.

Îți mulțumesc, Brad.