Filmul ăsta îți arată cum e să trăiești cu tulburări de alimentație

În trendul cinematografic al filmelor care abordează subiecte considerate „tabu" (cum ar fi 13 Reasons Why și sinucidere, iBoy și viol), a venit și timpul unei reprezentări realiste a tulburărilor de alimentație. De prea multe ori am auzit glume pe seama modelelor slabe sau a unei fete adolescente, iar tentativele din film și televiziune de a aborda bulimia și anorexia au fost cel puțin insuficiente. To the Bone, ultimul film de pe Netflix, este bazat pe experiența regizoriței Marti Nixon și prezintă povestea unei tipe de douăzeci de ani, Ellen, jucată de Lily Collins, cum trece prin diverse centre de tratament fără succes, dar reușește să găsească speranță într-un grup și un doctor deloc tradițional.

Filmul e disponibil pe streaming, iar noi am vorbit cu Lily despre importanța de a avea discuții sincere despre tulburările de alimentație, găsirea unui echilibru între actorie și realitate și presiunile de a fi o actriță în lumina reflectoarelor.

Ce te-a atras la proiectul To the Bone?
De abia scrisesem un capitol în autobiografia mea despre tulburări alimentare, deci a fost o sincronizare interesantă. Am citit scenariul și m-am îndrăgostit. A fost un instinct puternic din prima clipă.

Acum vorbești deschis despre propria experiență cu anorexia. Când ai citit scenariul, ai găsit paralele între tine și personajul Ellen?
Da, erau multe trăsături pe care pot să mi le asociez. Eu mi-am citit jurnalul ca să pot descrie capitolul ăsta din cartea mea, deci era proaspăt în mintea mea. Era oricum ciudat de similar cu multe din experiențele mele. Mi s-a părut cel mai sigur mediu de a face proiectul ăsta cu cineva care a trecut deja prin experiențele astea.

Am putut relaționa cu Marti Nixon în multe feluri și m-am simțit confortabilă să-i spun despre problemele mele. Dar asta nu a schimbat scenariul, ci mai mult nuanțele rolului și ea a fost deschisă să audă experiențele mele și să colaborăm. Ea a încercat să introducă în film cât mai mult posibil din personalitatea mea și experiența mea personală.

De ce te-ai hotărât să vorbești acum în public despre subiectul ăsta?
Eu scriam cartea asta și am știut că o să am diverse subiecte pe care tinerii le consideră tabu, dar odată ce realizează că nu sunt singurii, asta poate stârni conversații foarte importante. Am considerat că e momentul să scriu istoria mea cu tulburările de alimentație. Dacă nu acum, atunci când. Nu am vrut ca asta să-mi umbrească viitorul și m-am gândit că dacă nu vorbesc acum, ca să mă eliberez, atunci când o să fiu în stare?

Pregătirea pentru rol pare destul de dificilă și un grad de separare de experiențele personale e necesar. Cum ai intrat în starea aia mintală fără să te afunzi prea tare?
M-am întâlnit cu un grup de anorexici anonimi, unde Marti și eu am vorbit cu fetele tinere care urmau tratament și cu terapeuții lor. De asemenea, m-am întâlnit și cu directorul unei clinci pentru tulburări mintale din California. El mi-a prezentat aspectele medicale. Am lucrat cu un nutriționist ca să slăbesc, dar nu mi-am propus niciodată o greutate anume. Totuși, am menținut controlul asupra filmului și realității. A fost dificil, dar cu un scop mai nobil.

Și nu ți s-a părut în niciun punct un angajament prea mare?
Nu, deoarece eram motivată de pasiunea de a transmite povestea mai departe. Nu doar pentru Marti, ci și pentru mine. Am știut că fetița de 16 ani din mine ar fi vrut asta și m-am simțit mândră să o pot prezenta prin acest mediu.

Încă sunt rare reprezentările tulburărilor de alimentație pe ecran?
Da, ăsta e primul fim care prezintă asta. Deși s-au mai făcut pentru televiziune.

Pot spune că singurul personaj care-mi vine în minte și prezintă realist o tulburare de alimentație este Cassie din Skins. Pentru multe persoane de 20 de ani, îmi imaginez că e un personaj important. Ai relaționat vreun pic cu Cassie?
Da, mi-a plăcut la nebunie Skins. Mi s-a părut o reprezentare incredibilă a tinereții. Puteai să relaționezi și cred că asta e o altă modalitate de avea un efect asupra oamenilor. În special că e pe Netflix și pot să te uiți în intimitatea casei tale. Cred că e ceva ce atrage atenția la asta într-un mod nou.

La fel ca în Skins, există un element de umor negru în film.
Un umor negru desăvârșit, pe care-l ador! Marti face asta într-o manieră atât de frumoasă, cu toate proiectele ei. Cunoscând atât de bine tulburarea, e un umor dement folosit pentru a curba situațiile. În viață, cu toții avem nevoie de umor ca să trecem de momentele grele și la început e un pic derutant să iei un subiect ca ăsta și să-l faci amuzant, dar e o modalitate de a face un conținut captivant.

Și mai ușor de consumat.
Exact. Vrei să înveți ceva, dar nu vrei să fie un tutorial.

Ca tânără actriță, ce subiecte simți că sunt importante de relatat?
Un alt film pe care l-am făcut cu Netflix este Okja, care e destul de controversat, politic, ecologic și nutrițional. A declanșat multe controverse și dezbateri și ador să mă implic în filme care au acest efect conversațional. Indiferent dacă ești de acord cu personajele, cred că e o cale de a scoate aceste subiecte din tabu.

Iar Netflix își asumă riscuri cu subiectele astea. 13 Reasons Why, serialul despre suicidul adolescentin, cred că e o mișcare foarte îndrăzneață. Cred că schimbarea în media implică o direcție a subiectelor care nu sunt discutate în mod normal. E vorba de a lua un film independent și a-l plasa în mainstream.

Spuneai că te-ai lovit de problemele astea în adolescență. Dar, ca actriță la Hollywood, simți imensitatea presiunii de a menține un anumit aspect fizic?
Eu chiar cred că există o schimbare a felului în care oamenii vorbesc deschis despre complexele și experiențele lor. Nu doar la mine, ci la mulți bărbați și femei din industrie, care sunt deschiși să vorbească despre chinul fizic și presiunea unui look. Asta oferă o imagine mai umană actorilor și permite dezbaterea perfecțiunii și normalității în societate. Înainte îmi doream să ating perfecțiunea, dar până la urmă ce înseamnă asta? Nu există.

Dacă am petrece mai puțin timp concentrându-ne pe lucruri imposibile și mai mult pe dezvoltare personală, să fim cea mai bună versiunea a sinelui, am fi cu toții mai fericiți.

Cu ce speri să rămână oamenii din filmul To the Bone?
Ideea că să ceri ajutorul nu e o vulnerabilitate, ci tărie de caracter și că atunci când ești deschis și împărtășești ceva extrem de dificil, o să fii surprins de cât de multe persoane pot relaționa cu tine și asta o să te facă să te simți mai puțin singur. Eu consider că dacă am vorbi mai sincer, ar exista mai multe conversații și asta ar iniția o schimbare. Eu cred că trebuie să existe o transformare a percepției societății asupra sănătății mintale, pentru a face încă un pas înainte.