Am fost la un festival de manele pentru hipsteri din București, că n-am bani de Salam altfel

Toată povestea asta cu acceptarea manelelor în rândul hipsterilor bucureșteni, motivul multor discuții fără sens în online, a început în 2014, cu un concert Romeo Fantastik la Eden. A fost prima dată când tinerii cu venit mediu și cel puțin un master au început să îmbrățișeze manelele. Așa, pe viu și în văzul tuturor. Că mai ascultau ei acasă cu căștile pe urechi, de parcă s-ar uita la un film porno, de frica stigmatizării vecinilor, e altă poveste. Și-au făcut curaj și au strigat în cor: „prin venele astea curge sistemul turbo number one", în timp ce regele sex-ului le cânta despre sex. Faină treabă.

După evenimentul ăsta eliberator, au urmat petreceri de manele fără număr, concerte cu tot felul de cântăreți sau instrumentiști mai mult sau mai puțin cunoscuți și eventuri în Ferentari. Emancipare a continuat, și în afară de niște plângeri pe Facebook, pentru că organizatorii TIFF au făcut un concert cu Mierea României, cel mai nou artist din tabăra lui Dan Bursuc, relația dintre publicitari și manele a înflorit fără prea mare interes din partea oamenilor. Pentru că majoritatea oamenilor din România chiar nu le pasă de acceptarea sau nu a manelelor. Probabil că ar fi așa dacă ar fi interzise, dar nimeni nu-ți dă în cap dacă asculți genul ăsta de muzică.

A doua ediție a festivalului Outernational Days, care a avut loc în weekend la grădina Uranus și The Ark, a fost plină de evenimente memorabile, toate legate de manele. De fapt, nu e așa, au fost niște concerte extraordinare de la artiști internaționali, dar cui îi pasă? Tânărul care se crede interesant pentru că poate să-ți recite din Salam și din Seneca vrea manele. Și nu va rata niciodată un motiv să-și etaleze sprijinul pentru „muzica țigănească contemporană". Cu toate că, din nou, no one cares.

În prima seară, formația IMPEX a rupt scena. Aveam speranțe mari după debutul ăsta. A doua zi, din păcate, mi-a tăiat tot cheful. A fost o dezbatere cu Dan Bursuc și alți experți în domeniu manelelor, unde și-a făcut apariția luptătorul sensibil și mult mai inteligent ca toată lumea să vorbească despre o revoluție împotriva rasismului, în timp ce romii de acolo nu păreau deloc afectați de rasism.

Mierea României, artistul cu cel mai fain nume de scenă din istoria muzicii românești, care a și băgat niște accapella pentru noi, să-i trăiască familia, a zis că „aveam mai multe de pierdut dacă eram alb", o afirmație care nu a trezit nici o întrebare din public, pentru că albul știe mai bine și vrea o revoluție, chiar și când minoritatea nu o vrea.

Ah, da, era acolo și Andrei Dinescu care se plângea de faptul că nu se dau manele la radio, asta în contextul în care sunt multe genuri muzicale care nu apar la radio. Și argumentul ăla cu „vizualizările de pe Youtube înseamnă că românii iubesc manelele" nu prea se transpune în viața reală. Dacă era așa, atunci nu pleca tot Bucureștiul la Neversea. În fine, ideea e că discuția nu prea a fost despre muzică. Mare, mare supărare.

Din fericire, am trecut peste asta când l-am văzut pe Florin Salam în carne și oase, în ultima zi de festival. Am așteptat concertul ăsta cu sufletul la gură. Vezi tu, eu nu am that type of cash să-l văd pe regele manelelor, și am zis că sigur nu-l mai prind la ofertă. Nu intenționez să mă însor prea devreme și să-mi vând câteva organe ca să-mi cânte despre suferința prin care trec pentru că mi-am vândut organele.

Omul a intrat pe scenă după două piese instrumentale executate ca la carte de formația lui, în care fiecare membru are o poreclă de genul „Învingătoru", „Londonezu" sau după cum l-a prezentat Salam: „zis și Dracula". Oricum, a sunat brici, ceea ce m-a surprins un pic, pentru că aproape toate formațiile pe care le-am văzut în weekend-ul ăsta au avut ceva probleme tehnice.

Concertul propriu-zis a început cu un discurs de la Salam, despre cât de mult ne iubește pe noi, ăștia din public. Apoi a dat-o pe „A ieșit soarele din nori" și toată lumea și-a pierdut mințile. Hipsteri, cocalari, ceva combinație dubioasă de cocalar și hipster, oameni veniți cu familia, bătrâni, toți au dansat pe cel mai nou sistem. M-am distrat în ultimul hal. Omul e un showman adevărat. Merită să-l vezi doar ca să vezi ce prezență scenică are. Nimeni nu se compară cu el.

La un moment dat, regele a băgat un cover de la „Da, mamă". Da, laba aia tristă cântată de Delia. A sunat bine, dar mi-e frică de o chestie. Florin Salam a deschis cutia pandorei cu treaba asta. Tânărul publicitar o să înceapă acum să facă petiții online ca Delia să facă un cover de la o piesă Salam. Păi se poate așa? DELIA EȘTI RASISTĂ DACĂ NU CÂNȚI „ZÂNA ZÂNELOR". Exagerez, of course, dar ai prins ironia.

Din păcate, concertul a ținut destul de puțin. Motivul l-am aflat chiar de la șeful formației, care ne-a zis că Salam e un om foarte ocupat și că trebuie să fugă la un alt concert. Sunt sigur că așa a fost. El își câștigă pâinea din nunți, botezuri și evenimente private, nu de la pulimea de noi care bea bere și bagă mici de la Obor.

Pe Uber-ul înapoi spre casă, în timp ce mă gândeam că Salam o să facă în noaptea aia mai mulți bani decât o să fac eu vreodată, mi-am dat seama de ceva ce știam deja. Muzica nu are legătură cu omul care o face. Degeaba tot facem dezbateri și ne căcam pe noi în încercarea de a schimba ceva doar așa, că nu se pare nouă că e mai bine. Oamenii o duc bine, noi ne distrăm, toată lumea are de câștigat.

Mă gândesc serios să strâng bani ca să-l mai văd o dată. O să am nevoie de ceva timp, dar sunt sigur că Florin Salam e nemuritor. Uită-te la pozele astea dacă nu mă crezi: