Cum e să fii gay în Republica Moldova și Transnistria

Sâmbătă, 19 mai, s-a desfășurat Marșul Solidarității „Fără Frică de Iubire” la Chișinău, în cadrul Moldova Pride 2018. În al șaselea an al său, sub îndemnul „Adă-ți inima la marș”, întreg mesajul campaniei se adresează comunității și este un îndemn la curaj și asumare, lucru dificil în Republica Moldova.

Pentru prima dată în istoria marșului, cei aproximativ două sute de participanți au reușit să ajungă la sfârșitul traseului fără incidente. „Rușine! Vrem copii normali, nu homosexuali”, țipa o doamnă de pe margine. Pe parcursul marșului de 40 de minute s-au auzit fluierături, injurii și cântul creștin „Hristos a înviat” din partea unui grup de contramanifestanți pe filieră religioasă, blocați de forțele de ordine care probabil au întrecut în număr participanții.

Mitropolitul Vladimir al Chișinăului și al Întregii Moldove a transmis o scrisoare Primăriei Chișinăului în urmă cu o săptămână: „Îndemnăm autoritățile municipale să sisteze prin orice mijloace promovarea manifestării comportamentelor netradiționale și, prin aceasta, a păcatelor strigătoare la cer, care inundă din ce în ce mai accentuat plaiul nostru”.

În ultimii doi ani, marșul Pride a fost întrerupt de contramanifestații care au făcut autoritățile să evacueze participanții la Hotelul Best Western Flowers „din motive de securitate”: „A fost întrerupt Gay Pride-ul, în loc ca manifestațiile neautorizate cu tentă violentă din partea conservatorilor creștini și a ultrașilor să fie dispersate. E un mod de a satisface și Uniunea Europeană, dar și Rusia”, spune Artiom Zavadovsky, activist LGBT. Anul acesta, ca niciodată, Inspectoratul General al Poliției a participat la o conferință de presă în care a promis să protejeze integritatea marșului. Și chiar au făcut-o:

„Tot perimetrul era blocat, inclusiv străzile adiacente”, mai povestește Artiom.

Festivalul Gay Pride din Moldova a început în 2002, însă marșul a pășit pe străzile Chișinăului abia în 2013. Artiom Zavadovsky, activist și parte din Gender-Doc M timp de șapte ani, asociația moldovenească care luptă pentru drepturile membrilor comunității LGBT, povestește de o întrunire-test care a avut loc în 2008. Autobuzul cu persoane din comunitate și alte personalități internaționale venite să deschidă marșul Moldova Pride a fost încercuit de contramanifestanți, iar cei dinăuntru au fost amenințați. Poliția, care se afla la o sută de metri distanță, era „la curent cu situația”.

„Protestatarii nu s-au potolit până când nu au obținut toate steagurile și baloanele noastre. Au început să chiuie de bucurie că și-au luat țara înapoi și au plecat”, a spus Artiom.

Anul acesta, contramanifestanții au fost, însă, cei brutalizați. Creștini îngenunchiați au fost târâți sau luați pe sus de către forțele de ordine, care nu au ținut cont de nivelul delirului, vârstă sau de prezența copiilor. E un ping-pong fără sfârșit: dacă nu face una, poliția din Moldova pare că trebuie să facă alta.

În 2012, o decizie a CEDO a decis că guvernul încalcă libertatea de întrunire și asociere și interdicția discriminării. Legea anti-discriminare în Moldova fusese aprobată în același an, sub presiunea Uniunii Europene, însoțită de proteste din partea clericilor și a asociațiilor conservatoare, deși discriminarea pe bază de orientare sexuală din noua lege se referea numai la locul de muncă.

După marșul de sâmbătă a urmat „Rușine! Party”, în centrul Chișinăului, cea mai de succes petrecere queer din an. În mod normal însă, petrecerea queer săptămânală organizată de GenderDoc-M se întâmplă în Ciocana, la periferia Chișinăului.

„Nu vreau să-mi risc viața pentru asta”, îmi spune S., un băiat de 22 de ani, în fața clubului Bang Bang din cartierul Ciocana, referindu-se la marșul „Fără Frică de iubire”. Asta se întâmpla cu o lună înainte de Pride, când am fost să vorbim cu persoane din comunitatea LGBT despre greutățile și prejudecățile de care ei se lovesc în Moldova.

S. a locuit în Italia, alături de mama lui care muncește acolo, însă s-a întors pentru iubitul său. „Am pierdut avionul pentru el”, îmi spune zâmbind. Mama lui știe și îl acceptă, dar Moldova nu.

Bang Bang este un club dintr-o fantezie nouazecistă: lasere, oglinzi și lumină UV grea. DJ-ul, un bărbat masiv care pare plictisit, primește dedicații și pune hituri gay-pop de ieri și de azi, din vest și din Rusia. De câteva luni, serile queer organizate de GenderDoc-M se țin aici. Asociația, înființată în 1998, prin donația de o mie de dolari a unui străin, schimbă locația evenimentelor destul de des, de la două luni la doi ani. Contabila asociației, Elena Mitieva, se ocupă personal de colectarea taxei de intrare – 30 de lei moldovenești, 7 lei românești. Lucrează la GenderDoc-M încă de la început. Acum, finanțările vin de la Open Society Foundation Moldova și de la alte organizații din afară.

În Bang Bang sunt vreo 15 persoane, dar este încă devreme. Mai târziu aveau să se strângă încă pe-atât. Atmosfera se încinge. Apare și un grup de tineri americani, voluntari pentru Peace Corps Moldova, parte și susținători ai comunității queer, iar shoturile de Jager vin la mini-carafe. Contrastul dintre lumina fluorescentă și întuneric ne amețește. Alegerile muzicale ale DJ-ului ne amuză, intrăm în joc. Un băiat are un tricou pe care scrie „My life is only mine” și face vogue pe manele. Apoi, o coregrafie spontană de grup pe El Meneaito ne lasă mască.

A două zi ne întâlnim cu C. într-un bar din Chișinău. „Cum e e să fii gay în Moldova?” „Secret”, răspunde el ferm. C. are 19 ani și nu e sigur că va merge la Pride.

„Contramanifestanții pe filiera religioasă sunt destul de ostili, iar ultrașii vin mascați și vor să provoace violență. Încerc să îmi dau seama dacă merită să merg sau e mai bine să rămân acasă.”

C. nu este satisfăcut nici de scena petrecerilor queer din Moldova: „Toată lumea a plecat, toți pretenii mei. Cum vrei să faci party-uri cu 20 de persoane? Aici merg cel mai bine party-urile hetero-mainstream sau teenage-pop.” C. călătorește opt ore cu autobuzul pentru a petrece la București, unde comunitatea LGBT este mai primitoare. Altfel, își așteaptă pașaportul românesc ca să poată să plece la studii în Vest. Ar vrea să meargă în Berlin.

Procedura pentru obținerea cetățeniei române este aproape finalizată. Pentru a o obține, trebuie să demonstrezi că unul dintre bunici sau străbunici era român. Durează în jur de doi ani cu totul, însă odată depuse actele, nu mai e mare lucru de făcut. Este și modalitatea prin care sute de mii de moldoveni au reușit să acceseze piață muncii din Uniunea Europeană, în timp ce Moldova pare condamnată să rămână membră a grupului-tampon „Parteneriatul Estic”, alături de Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina și Bielorusia.

Artiom Zavadovsky are 31 ani și s-a născut în Bălți, un oraș din nordul Moldovei. A venit în Chișinău la facultate și după aceea a plecat un an în State, în Olympia, Washington, printr-un program de exchange. Și-a făcut prima dată coming-out-ul familiei gazdă de acolo. Apoi a început să se educe în studii politice de gen.

Nu voia să se mai întoarcă în Moldova, dar nu avea de ales. Odată întors, a vrut să își facă coming-out-ul și familiei de sânge. Era pregătit că familia să nu mai vrea să aibă de-a face cu el. A început cu sora lui mai mare. Și-a amintit că, în copilărie, în timp ce se uitau la un videoclip cu Ricky Martin, ea i-a spus: „Ce mi-ar plăcea să am și eu un prieten gay”. Când i-a mărturisit, sora lui i-a răspuns cu „Așa, și?”

Cu mama a fost un pic mai dificil. S-a întâmplat șase luni mai târziu, în vacanță de Paști. Se uitau amândoi la televizor, iar Artiom știa că îi citise pe ascuns jurnalul din adolescență. I-a spus „Știi că sunt gay, nu?”. „Credeam că ți-a trecut”, i-a răspuns ea. „Nu e ca o gripă care trece”. Apoi au urmat stereotipurile: SIDA, întemeierea unei familii, „și cum o să-i spun iubitului tău: soția ta?”, „Dar nu arăți a homosexual, eu pot să îi recunosc.”

A vrut să îi aducă cărți, să o ajute să se educe cu privire la homosexualitate, însă a fost refuzat. „Așa că ne-am făcut că nu s-a întâmplat nimic. Mă gândeam că dacă tatăl meu ar fi fost în viață, el m-ar fi acceptat.”

GenderDoc-M organizează reatreat-uri de două zile pentru părinți care trebuie să integreze astfel de veșți, conduse de psihologi și de alți profesioniști. Artiom a încercat să o trimită pe mama lui acolo. Ea a refuzat, însă sora mai mare s-a dus să vadă cum e. Între lacrimi amare de acceptare ale celorlalți membri de familie ai comunității LGBT, sora lui Artiom se bucura de ieșirea în afara orașului. I-a spus mamei că e un fel de vacanță, așa că a acceptat și ea să meargă. Când s-a întors i-a zis lui Artiom:

„Ea credea că e cumva vina ei și acceptase să poarte crucea asta pentru totdeauna. După momentul ăsta am început să fac activism public”, își amintește el.

Artiom a început ca voluntar la GenderDoc-M, apoi s-a angajat acolo și a continuat să se ocupe și de organizarea de seri queer. Până vara trecută, acestea aveau loc la Teatru-Spălătorie, un bar-teatru din centrul Chișinăului. Prima seară queer de aici a avut loc în 2013, cu ocazia zilei de naștere a unui activist LGBT din Belarus, aflat în exil în Moldova, care ulterior s-a stabilit în Suedia.

„La început, era multă tensiune în aer, un sentiment de violență reprimată care s-a exprimat acolo, în sânul comunității. Nu era nimic structurat, politic, vreun mesaj, un simț al comunității.” De atunci, au fost multe încercări de boicotare și din exterior, de la tot felul de grupuri de ultrași, ceea ce i-a făcut să apeleze la un serviciu de protecție privată:

„Ultima dată am fost amenințați de 8 martie 2017, de Ziua Femeii, la o petrecere din cadrul primului festival feminist din Moldova. Au venit ultrașii să bată femeile”.

Teatru-Spălătorie a început în 2010 cu un spectacol cu tematică anti-discriminare, „ROGVAIV”, regizat de Bogdan Georgescu, artist în rezidență. A urmat o altă colaborare, cu regizoarea germană Jessica Glause „Dragă Moldova, putem să ne pupăm puțin de tot?”, spectacol de teatru verbatim bazat pe texte scrise și jucate de oameni din comunitate, dramatizate de Nicoleta Esinencu, scriitoare și co-fondatoare a Teatru-Spălătorie, alături de Nora Dorogan și Doriana Talmazan.

Teatru-Spălătorie nu abordează numai tematici LGBT. Au avut acțiuni de recuperare a spațiului public, iar spectacolele lor vorbesc și despre rasism, munca la negru și condițiile improprii, războiul din Ucraina, viața sexuală a mamelor, independența Moldovei, și altele: „Când realitatea din jurul tău se va distruge, ficțiunea te va susține”, spune Nicoleta.

Însă sediul Teatrului-Spălătorie din strada Eminescu 72, care trezește nostalgie în toți cei care i-au pășit pragul, s-a închis. Fără sprijin de la Ministerul Culturii, cu acțiuni făcute numai din bunăvoință sau prin finanțări obținute cu greu, spațiul devenise imposibil de gestionat: „Am început ca teatru. Deodată ne-am trezit că trebuie să avem grijă și de un bar și de multe alte evenimente. Ne-a epuizat, am vrut să ne întoarcem la a face teatru”, spune Doriana. Însă locul și-a lăsat amprenta, Nora continuă: „Sunt schimbări vizibile de acum cinci ani, oamenii își povesteau viața cu foarte mare dificultate, acum există o vizibilitate mai mare a grupurilor vulnerabile”.

Și Artiom și-a recalculat prioritățile. Tocmai și-a încheiat colaborarea cu GenderDoc-M, însă va continua cu activismul din postura de regizor. Artiom a co-produs un documentar alături de Ion Gnatiuc, In the Frame, despre o femeie trans din Moldova, care va fi proiectat și la TIFF, în Cluj-Napoca. De asemenea, Artiom joacă în spectacolul Requiem pentru Europa, produs de Teatru-Spălătorie, care vorbește despre exploatarea de pe piața muncii din Moldova. Mereu „Fără Frică”.

„Situația e dificilă”, spune Carolina Dutca cu un zâmbet care sugerează că nu știe cu ce să înceapă. „Nu există un loc unde să se adune comunitatea. Oamenii se întâlnesc pe Tinder sau Mamba (echivalentul rusesc al Tinder)”. Carolina lucrează în Tiraspol, capitala regiunii separatiste rusofone Transnistria. Noi am prins-o în Chișinău, la o prezentare a proiectului Femin.doc, care vorbește despre feminitiv în profesiile rusești.

Carolina a abordat și subiectul violenței domestice în Transnistria - The Places of Violence, însă proiectul ei cel mai controversat a fost No Silence: „În Transnistria există aceeași lege anti-propagandă LGBT ca în Rusia, din cauza asta nu am putut să îmi expun proiectul.” No silence constă în 17 fotografii (în penumbră, sub anonimat) cu membri ai comunității LGBT din Transnistria care povestesc audio despre orientarea lor sexuală și discriminarea aferentă.

La 12 ore de la anunțarea vernisajului pe rețelele sociale ruse, KGB-ul, serviciile de Securitate transnistrene, au sunat-o și au convocat-o la o întâlnire într-un mic birou din clădirea Universității Tiraspol, unde Carolina studia medicină în 2016. Discuția a durat o oră, timp în care funcționarul KGB i-a explicat Carolinei că nu poate să își expună proiectul pentru că:

„I-am răspuns că există cel puțin 17, cei din proiectul meu, însă mi-a spus că e doar în imaginația mea, că pozele sunt trucate și că probabil am visat. Ideea era că expoziția nu putea să aibă loc. Și că dacă insist, nu putea să răspundă pentru ce mi s-ar putea întâmplă, iar părinții mei urmau să aibă probleme la muncă.” Părinții Carolinei lucrează într-un spital de stat, iar Carolina a preferat să anuleze vernisajul.

Până la urmă, incidentul cu KGB-ul a fost cea mai bună unealtă de PR pentru proiectul No Silence. Cenzura sa a fost denunțată de numeroase media străine, iar ecourile au reverberat până înapoi în Transnistria. Acum, Carolina nu se mai teme „Dacă mă amenință din nou, știu că se vor regăsi în publicații internaționale, iar asta nu face bine imaginii țării.”

În aceeași situație se află și Artiom, care după ce și-a asumat rolul public de activist, se simte oarecum în siguranță, deși preferă ca de multe ori să își poarte gluga hanoracului trasă pe cap când se plimbă în Chișinău: „Publicitatea mi-a conferit un fel de protecție. Nu am fost niciodată atacat.” Dar nu toți sunt la fel de norocoși să aibă protecția cu dublu tăiș al mediei.

Ca și în Moldova, oamenii din comunitatea LGBT din Transnistria au, în principiu, două opțiuni: să se ascundă sau să emigreze. Carolina a ales să rămână și să schimbe medicina pe foto-jurnalism la Universitatea din Sankt Petersburg, un curs la distanță:

Carolina, la fel ca Artiom, au fost la marșul „Fără Frică de iubire”, protejați de jandarmi și evacuați în siguranță cu deja tradiționalele autobuze, de data asta, abia la sfârșitul marșului. C. a ales să nu meargă nici anul acesta și își așteaptă cetățenia română. S. își trăiește în continuare povestea de iubire discret, în Chișinău. Marșul din cadrul Moldova Pride a câștigat, însă, puțin teren. Cei care au mărșăluit în 2018 au izbucnit în urale când au ajuns la punctul terminus, iar de la microfon s-a auzit, în rusă și în română:

„Prieteni, noi am ajuns până la punctul final. Azi am înțeles că Moldova este un stat de drept și un stat democratic. Noi mulțumim poliției și va mulțumim vouă, prietenilor, pentru că sunteți fără frică, și cu iubire. Acum noi vom urca în autobuze și vom pleca de aici. O vom face liniștit și fără grabă.”