Români care au prins Revoluția mi-au explicat de ce nu putem lăsa PSD să-și facă de cap

21 și 22 decembrie sunt zile dureroase în memoria colectivă a țării. Acum 29 de ani, mii de oameni strigau „libertate” și făceau Revoluția care trebuia să scape România de sistemul comunist și membrii lui. Eu am astăzi 25 de ani și înțeleg evenimentele prin prisma amintirilor părinților mei, a documentarelor pe care le-am urmărit și a dezamăgirii celor care simt că totul a fost în zadar.

Am copilărit pe strada care poartă numele uneia dintre fetele care s-au stins la revoluție. Mihaela Ruxandra Marcu avea 21 de ani și a murit sub roțile tab-urilor care au intrat în mulțime în seara de 21.

Am crescut cu poveștile mamei. Revoluția a prins-o la fabrica Mecanică Fină, de la Obor. În dimineața zilei de 21 decembrie, o parte dintre colegii ei au fost duși la mitingul din centrul orașului. S-au întors cu hainele rupte, debusolați și speriați. Când a auzit ce se întâmplă, maică-mea l-a sunat pe tata și au plecat să facă revoluție. A doua zi, la cinci dimineața, cât armata spăla sângele de pe trotuare și schimba geamurile sparte de la Sala Dalles, șeful mamei a amenințat-o că îi desface contractul de muncă dacă iese din fabrică să meargă la Universitate. I-a răspuns că se pișă pe contractul lui și a plecat cu o colegă.

În 2018, după tot ce s-a întâmplat atunci, îl văd pe Ion Iliescu fără nicio jenă. El e unul dintre tăticii dezinformării din acele zile și inculpat în dosarul „Revoluției” pentru crime împotriva umanității. Acum zice că „o revoluție este în același timp un eșec și o victorie”, iar politicul din prezent trebuie să reziste tentației autoritarismului. Tot acum văd cum Dragnea are tupeu să scrie că cei care au murit pe 21-22 decembrie 1989 au luptat pentru „o Românie a Libertăţii, în care abuzurile nu îşi au locul şi nu pot fi tolerate”. Abuzurile fiind, evident, cele la adresa lui și a colegilor lui, care sunt hăituiți de procurorii care luptă împotriva corupției.

În ziua în care ăștia doi făceau declarațiile astea sinistre, în jur de o mie de oameni au ieșit în stradă. Au participat la un marș în memoria celor 1 116 de persoane care au murit în acele zile, împușcați, bătuți sau călcați de taburi, și au protestat față de ordonanța de urgență pentru amnistie și grațiere, anunțată de Dragnea.

PSD se pregătește să ciuntească justiția și siguranța cetățenilor ca să se asigure că ăia dintre cei condamnați vor ieși din închisoare (vezi cazul Șova-Niță-Obreja), dar și că nu vor mai putea fi vreodată urmăriți penal, orice ar face. Cu toate astea în minte, am vorbit cu români de la marș ca să înțeleg cum se raportează la Revoluție și câtă încredere au că mișcările de stradă mai pot răsturna sistemul corupt cu care ne confruntăm în prezent.

Abia terminasem facultatea, eram în delegație în Piatra Neamț. Am strigat, în fața prefecturii, „Jos Ceaușescu” și toți oamenii care erau în jurul meu au dispărut ca potârnichile. După ani, un prieten mi-a povestit un moment de care nu știam. „Bă, din cauza ta mi-am pierdut prietena. M-a văzut că am fugit și mi-a zis: «Ești un laș, nu mai pot să fiu cu tine. L-ai lăsat pe ăla acolo.» Noi chiar am crezut, ne-am dus ca proștii: «Murim, asta e.»” Dacă îmi dădeai o grenadă și-mi ziceai să-l omor pe Ceaușescu, aș fi făcut-o fără ezitare. Acum, că mă uit în urmă, l-aș fi pus să trăiască la fel ca poporul, nu l-aș fi omorât.

De atunci, structurile de securitate au rămas neschimbate. Nu mi-am închipuit că au rămas atât de uniți, dar sunt peste tot: în politică, afaceri, economia a fost și este controlată de ei. Acum, n-o să mai fie nicio revoluție.

N-ai putere economică să te lupți cu ăștia. Am cunoscut oameni care s-au înscris în USR, care au două job-uri. Când să aibă timp. Unul are și copil mic acasă, poate să facă ceva noaptea, când doarme familia. Dacă nu ești parte din vreo structură, nu poți să faci nimic. Eu speram că generația voastră va schimba ceva, dar majoritatea pleacă din țară. Cei care rămân, o fac pentru că i-au ajutat părinții cu vreun job și, de fapt, țin în viață sistemul.

În ‘89 aveam șase ani. N-am realizat ce se întâmplă, părinții m-au ținut în casă, au încercat să mă protejeze de orice imagini. Acum locuiesc în Liverpool și imaginea despre ce se petrece aici e una tristă. Când vin în țară, văd că oamenii sunt triști, necăjiți, de abia se descurcă de pe-o zi pe alta, spitalele sunt în paragină, medicii pleacă, copiii nu au parte de educație adecvată. Am plecat din 2010, sunt medic și e greu să mă gândesc la o întoarcere în țară, chiar și cu majorările salariale din domeniu. Mi-e greu să mă întorc când văd condițiile din spitale.

Am mare încredere în partidele nou apărute, unii oameni din ele au niște idei foarte bune, trebuie doar lăsați să le pună în practică și ajutați. Când a fost guvernul tehnocrat, de exemplu, am privit cu mare speranță măsurile lui și aproape că îmi regăsisem speranța de a reveni în țară.

În ‘89 nu eram conștient de ce se întâmplă. Acum e puțin probabil să mai aibă strada putere. Soluția chiar nu știu care este, îmi pare rău. Am încredere în USR și în +Plus, dar asta nu schimbă mare lucru. Am și fost la o întâlnire USR în Pitești, de unde sunt eu, și a fost OK. Singura dezamăgire, la fel ca aici, a fost numărul oamenilor. Atitudinea și ideile sunt OK, dar nu e masă critică.

Cred că românii trebuie să iasă din nepăsarea care se manifestă nu numai în viața politică, dar și în cea socială. Avem nevoie de zeci de ani și de educație, nu știu cum altfel se poate schimba ceva.

Pe 21 decembrie, eram la serviciu, ascultam la difuzoare că era miting. Soția mea era gravidă și știam că pe ei îi lua mereu și îi ducea la manifestații. M-am gândit că o iau și o duc în stradă, așa că am cerut voie să plec de la muncă. Nu m-au lăsat, au sudat porțile de la întreprindere și atunci am sărit gardul. Am ajuns la Colțea și n-am mai plecat de acolo, am început să strig și eu.

Am stat până seara, când au început să tragă. Eram înghesuiți, ne uitam năuci la militarii din fața noastră și mureau oamenii lângă noi, icneau și picau, era sânge. Am fugit să ne salvăm viețile. Un prieten bun a coborât la metrou și l-au topit în bătaie. Eu nu știu de ce nu am coborât, norocul meu.

Am ajuns acasă târziu, unde am găsit-o pe nevastă-mea, pe biata mama. Toată noaptea am stat treji și ne-am gândit ce să facem. A doua zi am ieșit, dar nu din curaj, ci pentru că nu aveam ce altceva să facem. Ne era teamă că ne ridică din casă.

Acum e târziu pentru mișcări de stradă. Noi am ieșit cu gândul că ori murim, ori reușim. Atunci am strigat că vor fi liberi copiii noștri, iar acum sunt liberi să plece. Fata mea e plecată din țară, asta mă scoate în stradă. Voi, tinerii, trebuie să fiți mai serioși decât v-o cere vârsta, să ieșiți, să vă organizați. Dacă protestați, să o faceți informați. Să folosiți internetul.

Aveam 18 ani la Revoluție și am participat activ. Noaptea 21-22 a fost o traumă pentru mine și nu se va vindeca vreodată. N-avem nici măcar bucuria că am rezolvat ceva cu moartea acelor tineri. La OUG-ul pentru amnistie și grațiere cred că mai rău va fi, lumea deja nu mai suportă tupeul și batjocura celor de la putere. Doar mișcările de stradă mai pot rezolva ceva, opoziția politică nu există. Mai degrabă ea face jocurile PSD, pentru că nu există o coaliție puternică.

Aveam 29 de ani și am trăit momentle alea intens și lucid. O simt ca pe o traumă și ca pe o victorie. În 2018, suntem aproape să ne întoarcem în punctul de dinaintea Revoluției din ‘89, iar democrația trebuie apărată în toate felurile. Orice mijloc, de la un protest pașnic la opoziție prin presă, care la noi este jalnică. Atitudinea presei, care o potențează pe cea a politicienilor, e cel mai rău lucru care s-a putut naște după Revoluție. O cantitate mare de jurnaliști sunt aserviți, într-un moment în care nu mai riscă nimic. Atunci riscai viața pentru lucruri absolut benigne, dar acum oamenii se vând pentru nimic.

E nevoie de o luare de atitudine din partea intelectualilor sau a bisericii, care a fost total absentă și lipsită de bunul simț elementar față de aproapele iubit. Cât tinerii erau linșați, n-am văzut vreun preot să își pună pielea în băț.

Vezi mai jos mai multe fotografii de la marșul din 22 decembrie 2018.