granita
Autorul lângă o graniță de lângă Anapara, un sat de la marginea orașului Juarez. Fotografii de Zach Nelson
Călătorii

Cum e viața în orașul în care Trump își ridică zidul

El Paso, Texas, a devenit un laborator pentru politicile de imigrație ale administrației, spre indignarea locuitorilor.
ZN
fotografii de Zach Nelson
Oana Maria Zaharia
translated by Oana Maria Zaharia
08 Februarie 2019, 5:00am

Victor Medina-Razo vrea să se bărbierească înainte să-l fotografiem. Trece prin curtea însorită din Casa del Migrante din Juarez și intră în baie. Cu un aparat de ras ieftin și săpun, își rade barba care i-a crescut săptămâna trecută; își lasă doar ciocul. Când Zach îi face portretele, își pune fața de tip dur. După câteva minute, Victor flutură din mână. Gata, ajunge.

E sfârșitul lui septembrie și temperatura e tot peste 30 de grade în El Paso și Juarez. Victor e nou venit în Casa del Migrante – singurul adăpost de imigranți din tot Juarezul, un oraș prăfuit și poluat, populat de 1,3 milioane de suflete – după o călătorie de opt zile. A început în deșertul Sonoran, pe care Victor l-a străbătut ca să treacă granița cu alți câțiva imigranți. Au mers 14 ore prin deșert și au supraviețuit cu apă, conserve de ton și biscuiți. În zori, au ajuns la o fermă. Câinii au început să latre și, în scurt timp, șase bărbați pe motociclete au sosit și i-au arestat pe Victor și pe ceilalți. I-au dus într-o închisoare, apoi în alta. Victor nu mai știe sigur. A semnat acte pe care nu le-a înțeles și a fost dus din nou în închisoare. Apoi a fost transportat cu o dubă înapoi în Mexic, în Juarez. Acum e în Casa del Migrante și se gândește la ce are de făcut.

E o decizie simplă.

„O să merg înapoi. Mâine”, a zis el.

Determinarea lui Victor de a-și construi o viață mai bună în Statele Unite e caracteristică tuturor imigranților. La fel ca mulți alții, vrea să treacă granița nu doar pentru el, ci și pentru familia lui: Dacă fiul lui Victor vrea să-și urmeze visul și să devină inginer aeronautic, Victor va trebui să trăiască și să muncească în State ca să trimită bani acasă. Această dinamică există dinainte de era lui Donald Trump, dar multe lucruri s-au schimbat de atunci. Casa del Migrante găzduia treizeci sau patruzeci de imigranți pe săptămână pe care îi aducea autoritățile mexicane, dar acum adăpostul are peste o sută de pesoane. Luni, peste două sute de persoane mișunau prin adăpost. Jucau fotbal sau baschet.

Sistemul de detenție a imigranților impus de Trump e mai mare, mai rapid și mai puternic ca niciodată. Biroul de Imigrație reține 44 de mii de persoane în fiecare zi, o cifră record. Dar agenția vrea și mai mult în 2019 și i-a cerut Congresului fonduri ca să poată reține 52 de mii de persoane în fiecare zi.

Capacitatea crescută a sistemului e evidentă și dincolo de graniță, iar tensiunile din sistem au fost exacerbate recent de creșterea numărului de familii de imigranți din America Centrală. Tribunalele federale au fost aglomerate, pe timpul verii, cu infractori non-agresivi care au fost arestați pentru traversarea ilegală a graniței. Administrația lui Trump dă în judecată pe oricine trece granița ilegal, și nu doar pe cei care au dosar penal, așa că imigranții continuă să umple închisorile și alte facilități locale de detenție din țară.

Consecințele acestor politici se văd oriunde te uiți. În El Paso se construiește de câteva luni de zile o facilitate care ar trebui să aibă o capacitate de 12 mii de imigranți. Imediat lângă oraș se construiește o parte din faimosul zid al lui Trump, împotriva dorințelor comunității. Zidul de șase kilometri, în valoare de 22 de milioane de dolari, se construiește de-a lungul căii ferate și a râului care separă El Paso de Juarez, una dintre cele mai păzite granițe din lume.

Bineînțeles, e total inutil, mi-a zis luni primarul din Juarez, Armando Cabada.

Efectele sistemului de deportare, zidul, trupele trimise la fața locului la ordinul lui Trump, gărzile care patrulează între El Paso și Juarez – toate astea dau impresia că Washington își impune politicile în El Paso de la mii de kilometri depărtare.

„N-a venit nimeni din guvernul federal să ne întrebe ce părere avem despre aceste politici”, a zis comisarul Vincent Perez din El Paso.

A maintenance vehicle drives down the Rio Grande canal.

Un vapor pe canalul Rio Grande.

Perez știe câte ceva despre cum funcționează Washingtonul. A absolvit facultatea din Georgetown și a lucrat pentru fostul congresmen Silvestre Reyes – care a fost înlocuit în 2013 de un consilier mai puțin cunoscut pe nume Beto O’Rourke – după care a fost ales în Comisia Guvernamentală în 2012. Perez nu e de acord cu intervenția Washingtonului în comunitățile precum El Paso și luptă să schimbe politicile care, spune el, sunt împotriva dorințelor localnicilor.

Conform lui Perez, guvernul federal plătește orașului El Paso douăzeci de milioane pe an ca să-i țină pe imigranți în închisoare. El crede că această relație ar trebui să se încheie pentru că nu e clar dacă orașul face bani de pe urma înțelegerii și pentru că localnicii nu susțin politicile anti-imigranți ale lui Trump. A ridicat problema prima oară în iunie 2017, iar apoi încă o dată în iunie 2018, când închisoarea s-a supraaglomerat cu deținuți din cauza politicii lui Trump.

„Mulți dintre cei care se opun acestei probleme susțin că deținuții sunt tratați foarte bine în închisoare. Dar e o vrăjeală, pentru că toți sunt deportați oricum”, a zis Perez.

Ceva mai puțin complex e conflictul cauzat de un zid aproape terminat din cartierul Chihuahuita din El Paso, unul dintre puținele locuri unde retorica lui Trump despre zid a devenit realitate. De o parte a conflictului e Perez cu democrații, iar de cealaltă parte singurul republican ales oficial în județ, Andrew Haggerty.

La sfârșitul lunii septembrie, comisia era neobișnuit de aglomerată pentru o întâlnire de luni dimineață, pentru că trebuia să semneze o hotărâre care se opunea zidului. Hotărârea a fost aprobată, iar Haggerty a fost singurul care n-a votat, pe motiv că obligațiile lui nu țin de politicile naționale ale imigrației.

„După votul de luni, am primit cincizeci de e-mail-uri, sms-uri și telefoane și toate m-au felicitat că m-am ținut departe de această chestiune, pentru că nu era treaba mea”, a zis Haggerty.

„Localnicii din El Paso m-au votat ca să le repar străzile și școlile, nu ca să mă ocup de politicile de imigrație.”



Dar, conform lui Perez, există și niște probleme mai locale decât ridicarea unui zid în curtea din spate a cuiva.

„Foarte rar li se cere părerea comunităților de la graniță în aceste chestiuni care au impact asupra lor. El Paso a fost mereu unul dintre cele mai sigure orașe din națiune. Nu se poate spune că vin valuri de imigranți care creează haos în comunitate”, a zis Perez.

Tocmai zidurile și paznicii din zonă mențin siguranța și liniștea în El Paso, conform lui Haggerty. Fără acestea, El Paso ar putea deveni la fel de haotic și violent ca Juarez, unde au avut loc peste șapte sute de crime în 2017, în comparație cu doar 19 în El Paso în același an. Perez nu e de acord și susține că în El Paso nu au loc violențe deoarece cartelurile de droguri știu că, dacă ar face scandaluri pe străzi, ar crește intervenția Statelor Unite în afacerile lor.

Totuși, autoritățile anti-imigrație din Washington reușesc să-și impună politicile în locuri precum El Paso. Imigranții de pe podul pietonal principal dintre El Paso și Juarez care așteptau ca să aplice pentru azil au fost alungați de autoritățile mexicane, la ordinul lui Trump, în octombrie. Controversata facilitate de detenție pentru copii de lângă El Paso a început abia recent să elibereze din cei trei mii de tineri deținuți.

„Cred că multe dintre politicile anti-imigrație sunt rezultatul unor exagerări și frici”, a zis Perez.

1546905229272-_DSC7744

Brățări și acte de identificare din centrele de detenție, atârnate în Casa del Migrante din Juarez.

„Această frică e justificată de ce este de cealaltă parte”, a zis Bob Pena, director executiv al partidului republican din El Paso și ghidul meu neoficial în Juarez.

La 15 minute de biroul confortabil al lui Perez din clădirea de sticlă care găzduiește majoritatea parlamentarilor din El Paso se întinde bulevardul Benito Juarez. Ca să treci pe podul pietonal trebuie să plătești o taxă de cincizeci de cenți. Pe partea cealaltă găsești o intersecție aglomerată cu mașini, autobuze și camioane cu muncitori imigranți care merg spre State și o grămadă de cerșetori. Zilnic, în fiecare oră, o persoană stă în intersecție și așteaptă pe cineva care se întoarce din State, unde persoana respectivă nu are voie să intre.

Din această intersecție m-a preluat Pena într-o seară de septembrie. Am urcat în Toyota lui și am început să mergem prin oraș. Pena îmi povestește că, înainte de NAFTA și de războaiele drogurilor de la jumătatea anilor 2000, Juarez era un loc minunat. Soldații de la Fort Bliss beau în Kentucky Club și alte baruri de pe bulevardul Benito Juarez. Localnicii treceau podul ca să meargă la petreceri, să-și cumpere lucruri ieftine sau ca să-și repare dinții la dentist.

Acum, Pena mă avertizează că n-ar trebui să vin aici.

„N-ar trebui să umbli singur pe aici, nu e un loc sigur pentru un american. Eu sunt mexican și vorbesc spaniola, mă integrez cât de cât”, a zis el.

Pena, al cărui tată s-a născut în Juarez înainte să devină cetățean american, încă deține niște proprietăți în Juarez – niște apartamente mici și ieftine pe care le închiriază cu câteva sute de dolari pe lună. Fiica lui trăiește acolo; e căsătorită cu un bărbat din Juarez. Pena traversează podul de câteva ori pe săptămână și de fiecare dată observă ce s-a mai schimbat, ce a mai fost construit și ce lucruri noi le-au înlocuit pe cele vechi.

Îmi vorbește mult despre coșmarul birocrației care îl împiedică să își renoveze proprietățile. „Oamenii glumesc că mergi la guvern cu nu știu câte acte și ăștia te refuză pentru că n-ai adus certificatul de deces al câinelui”, a zis Pena. Dacă îl asculți pe Pena vorbind despre dificultățile cu care se confruntă ca proprietar de apartamente în Juarez sau despre corupția guvernului mexican și a poliției, începi să înțelegi cum a devenit cine este azi: un republican care îl iubește pe Trump.

În El Paso sunt mulți republicani mexicani-americani. Sunt prima generație de americani ai căror părinți s-au născut în Mexic și care lucrează pentru Vamă sau Biroul de Imigrație. Li se spune matasuenos, ucigașii de visuri, pentru că jobul lor e să zdrobească speranțele imigranților care încearcă să ajungă în State la fel ca părinții lor. Sunt și mulți americani care sunt vehement pro-imigrație. Un bărbat din El Paso care luptă pentru drepturile imigranților mi-a zis că e timpul pentru o revoluție înarmată.

În Washington, dezbaterea cu privire la politicile de imigrație poate părea abstractă, dar aici face parte din viață. În fiecare zi, oamenii merg din Juarez în El Paso ca să cumpere haine, apoi se întorc direct în Mexic fără să le treacă prin cap să rămână ilegal în Statele Unite. Imigranții campează pe pod, ca să aibă șansa de a aplica pentru azil. Între timp, în Juarez, mulți bărbați și femei își duc viețile perfect mulțumiți și nici măcar nu încearcă să meargă în America, bucuroși să-și ducă zilele în țara pe care o iubesc.

Apoi mai sunt cei separați de graniță, familiile din Juarez care sunt despărțite de cei dragi de pe partea cealaltă. De câteva ori pe an, au oportunitatea să se întâlnească în albia uscată a râului care separă cele două orașe în cadrul unui eveniment intitulat Îmbrățișări, nu Ziduri. The Border Network for Human Rights, o organizație non-profit care sponsorizează evenimentul, strânge bani să le plătească drumul persoanelor care nu-și permit să ajungă în El Paso. Evenimentul se ținea în Chihuahuita, dar lucrurile s-au schimbat anul acesta, odată cu ridicarea zidului lui Trump. Acum, evenimentul are loc lângă El Paso, în Sunland Park, New Mexico. Acolo, vameșii deschid o poartă și le permit familiilor să se întâlnească timp de câteva minute.

„E foarte emoționant”, a zis Fernando Garcia, director al organizației. Intenția e de a umaniza imigranții. „Oamenii cred că, dacă America nu mai e dominată de albi, asta e o amenințare. Nu e. E foarte dificil să înțelegi realitatea vieții la graniță dacă ești din Kansas.”

Zona nu e departe de Anapra, un sat sărăcăcios din vestul Juarezului. Acolo nu e niciun zid, doar un mic lanț muntos care funcționează ca o barieră între cele două țări. Oamenii locuiesc în case făcute de ei din cărămizi, lemn și metal sau ce mai găsesc. La vest de asta, se întinde un deșert nesfârșit și o zonă plină de sticle și haine vechi aruncate, rucsaci, pantofi. Lucruri pe care le lasă în urmă imigranții în ultima clipă. Și mai în vest se întinde cel mai brutal teritoriu din America de Nord, deșerturile Chihuahua și Sonoran. Aici au murit mii de imigranți în timp ce încercau să ajungă în Statele Unite.

Pe aici a încercat și Victor Medina-Razo să ajungă în America și probabil va încerca din nou.

A migrant shaving.

Victor Medina-Razo.

Deși politicile anti-imigrație ale lui Trump stârnesc dezbateri în El Paso și DC, cei care speră să traverseze granița ilegal nu sunt atât de preocupați de asta, cât de presiunile din viața lor care îi fac să emigreze. Victor Medina-Razo a trăit doi ani în America. A fost unul dintre cei peste o sută de mexicani care au lucrat la o firmă de exploatare forestieră din Oregon. Locuia cu un alt bărbat într-un garaj transformat într-un apartament și lucra 16 ore pe zi, șase zile pe săptămână. Duminica mânca menudo împreună cu alți muncitori și mergea pe terenul de sport al unei școli ca să alerge. Câștiga 7,35 dolari pe oră și, în afară de ce cheltuia pe chirie și mâncare, trimitea tot acasă, la soția și copilul lui din Mexic. Îi promisese soției că nu va rata Crăciunul în anul acela, 2003, așa că s-a dus acasă.

Victor a câștigat suficienți bani în Oregon ca să-și cumpere un teren și să-și construiască o casă în Guerrero. Cu ce bani i-au mai rămas, a mers cu soția într-o vacanță în Acapulco. Apoi Victor a revenit la jobul lui de inginer de sunet pentru petrecerile și evenimentele din orașele apropiate. Dar banii nu erau de ajuns. Fiul lui urma să termine liceul și voia să meargă la facultate ca să devină inginer aeronautic. Victor știa că va trebui să se întoarcă în Statele Unite ca să-l ajute să-și împlinească visul.

A strâns două mii de dolari ca să plătească un tip să-l ghideze prin deșert. Prima oară făcuse drumul în trei zile și trei nopți, dar tipul ăsta știa un drum mai scurt și au ajuns în 14 ore. Scopul lui Victor era să ajungă într-un oraș și să ia legătura cu o rudă care îi promisese un job într-o spălătorie de mașini din Colorado. Acolo urma să câștige 14 dolari pe oră, dublu față de cât câștiga în Mexic.

Dar visul i s-a năruit când câinii de la fermă au început să latre. Bărbații pe motociclete au venit și l-au arestat, alături de alți imigranți. Îi dau lacrimile când povestește despre asta. Avea atâtea speranțe.

Dar visul încă n-a murit. Victor își șterge lacrimile și îmi spune că de data asta îl va ajuta ruda din Colorado să ajungă la destinație. Cineva o să-l aștepte la graniță. De data asta nu va mai da greș.

„Știu că Dumnezeu e de partea mea și mă va ajuta să reușesc.”

Justin Glawe e un jurnalist independent din Dallas. Scrie și un newsletter, Where Do We Go From Here.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.