Nu ești într-o relație pe bune, până nu te-ai uitat la „Clanul Soprano” cu partenerul

Așa zice știința.
15.1.19
clanul soprano
Imagine de Lia Kantrowitz/Photo via Getty/HBO  

Am auzit pentru prima dată despre The Sopranos, care a avut premiera când aveam zece ani, de la maică-mea, psihanalistă cu cabinet privat în Long Island, care a iubit serialul și tocmai se uită din nou la el acum. (Ca să fiu clară, maică-mea nu obișnuiește să bea pe furiș între pacienți, cum face mama lui Lorraine Bracco, Jennifer Melfi, într-o perioadă nasoală.) Ca mulți tineri americani, am fost fascinat de mic de crima organizată, lumea caporegime și a cămătarilor, cu violență fățișă și pusă pe piedestal de filme dominate de bărbați precum Nașul și Goodfellas și de romane scrise de bărbați, precum Dashiell Hammett și Raymond Chandler.

Dar o chestie pe care-am început s-o observ pe măsură ce am îmbătrânit și m-am uitat și eu la serial e că fanii Sopranos nu se limitează la un segment restrâns, cum ar fi terapeuții sau (OK, ăsta nu-i chiar atât de restrâns) bărbații imaturi sau nebunii după mafie sau oamenii născuți în Jersey. A preluat, la fel cum au făcut-o ulterior atât de multe drame contemporane produse de Prestige Television, statutul de parte a operei moderne în stil americana.

Așa că era poate inevitabil ca urmărirea în cuplu, sau măcar discutarea în treacăt a serialului, care a avut premiera acum 20 de ani, pe 17 ianuarie, a devenit în timp un moment cheie în multe dintre relațiile de cuplu din zilele noastre.

Faptul că privitul compulsiv la televizor împreună cu partenerul poate contribui la întărirea legăturii dintre voi doi nu e chiar o știre de ultimă oră: cel puțin câteva studii științifice sugerează că aceste seriale joacă rolul prietenilor comuni, fără să te chinui să, știi tu, ieși din apartament. Chestia asta nu ține doar de Sopranos și s-ar putea aplica (chiar așa și e) la, să zicem, Mad Men sau Breaking Bad. Dar un eșantion de prieteni, colegi, cunoștințe și necunoscuți pe la 20 și 30 de ani, mi-a sugerat că, așa cum The Sopranos a preluat un soi de statut prestigios (pompos, ar zice unii) în cultura populară, privitul în cuplu - sau cel puțin orice formă de raportare comună la asta - e un jalon comun în relații, o provocare căreia trebuie să-i supraviețuiască multe cupluri.

Photo credit: IMBD/HBO

„Mă văd cu iubitul meu de-acum pentru că, la prima noastră întâlnire, mi-a spus că, deși pare să fie genul Tony, pe dinăuntru e mai degrabă un Furio”, mi-a spus pe g-chat Olivia Gattuso, o colegă care lucrează ca producător supervizor video. „Pentru mine e o chestie pe care o aduc imediat în discuție, ca să evaluez compatibilitatea - Instagram-ul meu e, practic, despre Sopranos, biografia mea de pe Tinder era o referință la Sopranos, așa că, dacă nu te prinde The Sopranos, nu mă prinzi nici pe mine.”

Dacă miturile despre cupluri legate de Sopranos au fost o temă recurentă de care-am dat, la fel au fost și poveștile de cuplu care-au supraviețuit împreună unui angajament față de șase sezoane de episoade extrem de sumbre. La mijloc sunt multe crime, infidelități, ședințe de terapie și referințe cu accent gros la „gabagool” (adică capicola)! În propria mea relație de lungă durată de pe la 25 de ani, n-am făcut nicio excursie în afară împreună, dar ne-am uitat la serialul ăla, care ne-a asigurat o parte din același fel de recompense - și am păstrat și aparențele de a participa la ceva substanțial și mai puțin jenant decât, să zicem, binging la The Hills. (O prietenă s-a încăpățânat să notez că relația ei, care se învârte momentan în jurul serialului de pe MTV menționat mai sus, merge foarte bine.)

Lincoln Boehm, un prieten din industria de publicitate care a început să se vadă cu soția lui, comediantă și scriitoare, acum vreo zece ani a comparat faptul că s-au uitat împreună la The Sopranos anul trecut cu „un curs super palpitant”. În ciuda faptului că au consumat compulsiv o grămadă de seriale de calitate, nu era chiar același lucru.

„A fost altfel, în sensul că amândoi eram atenți la culme și mai și citeam despre fiecare episod după ce-l vedeam”, mi-a spus acesta pe g-chat. „The Sopranos e ca și cum ai citi un Mare Roman American. E despre înțelegerea psihicului, deci discuțiile sunt cam ca atunci când te uiți la o pată Rorschach: gen, tu ce-ai văzut?”

Aici ajungem la ceea ce bănuiesc că face ca serialul să rezoneze aparte cu relațiile proaspete și cele în curs de dezvoltare: importanța acordată psihanalizei și comportamentul antisocial în stil de macho-maniac din anii 1950 al protagonistului. Dacă poți să supraviețuiești expunerii la tâmpeniile repetate ale lui Tony - și ale soției sale Carmella (jucată de o Edie Falco spectaculoasă), care-i extrem de catolică și îi face față sau îi validează comportamentul, indiferent cât de deranjant sau enervant ar fi - cât de rău ar putea să fie partenerul tău?

Cu alte cuvinte, ar argumenta susținătorii, e un fel de hârtie de turnesol pentru empatie în dragoste.

Sigur, natura eminamente hiper-masculină a ceea ce oamenii ca mine numesc Cel Mai Bun Serial din Istorie a adus belele uneori și a transformat un dezacord despre cultura populară într-un dezacord despre înseși sistemele de credință ale cuplului. E posibil să nu fi provocat o erupție de despărțiri, dar aproape sigur s-a pretat la câte una, din când în când.

The Sopranos pur și simplu era cu prea multe puli pentru gustul meu”, mi-a scris pe Facebook Meredith Clark, scriitoare și editoare freelance. „Mi-a atins aceeași parte din creier care se închide atunci când îi cântă bărbații osanale lui Cormac McCarthy. Pot să respect faptul că cineva se dă în vânt după chestia asta, dar pe mine mă plictisește de mă cac pe mine - iar, în cazul The Sopranos, până în punctul în care am adormit efectiv. Și, ca să fiu sinceră, faptul că nu mă mai interesa deloc niciunul dintre personaje a mers, cumva, în paralel, cu incapacitatea mea de a înțelege de ce fostul era interesat de unele dintre povești/treburi de care se apuca.”

The Sopranos

Evident, am vorbit cu oameni care aveau relații perfect sănătoase, fără să fi privit măcar o clipă serialul, chiar dacă mi s-a părut uluitor. Dar mi-au răsărit în cale povești nenumărate: o întâlnire combinată cu o vizită la casa care a servit drept model pentru vila lui Tony și a Carmelei din North Caldwell, New Jersey, sau iubiți proaspăt combinați, într-o relație la distanță, care păstrau episoadele pentru data următoare când aveau să se vadă live, doar ca apoi să se confrunte cu tentativele unor foști lăsați cu buza umflată, de a strica treaba cu mesaje despre cum a fost Tony împușcat de unchi-său Junior.

Apoi mai erau cuplurile care se uitau împreună la serial, dar care nu-l vedeau neapărat ca pe o plăcere, ci mai degrabă ca o experiență stranie (deși și plăcută) la care participau la unison. „Faptul că am fost captiv în creierul unui bărbat alb, nihilist, timp de șase sezoane - e o chestie dubioasă, chiar și în cuplu”, mi-a spus colegul meu Wilbert Cooper, care s-a uitat la serial cu actuala sa logodnică, adăugând: „Înșală în continuu. Uitatul la serialul ăsta poate să scoată la suprafață niște căcaturi dubioase într-o relație”.

M-au mai frapat și poveștile drăguțe, chiar emoționante, care treceau mult dincolo de, să zicem, nevoia de a face ceva împreună care nu implica băut sau petrecut timp la cină cu un cuplu nu tocmai simpatic.

„Mi-a apărut epilepsia când eram în toi cu serialul prima dată, așa că am șters din memorie niște chestii”, mi-a spus într-un e-mail Molly Johnsen, masterandă în poezie la Syracuse. „Coincidența face că [iubitul ei] mi-a dezvăluit DE DOUĂ ORI că Adriana moare. Gen, a reușit să fută meciul DE AMBELE dăți. Iar eu uitasem că mi-a spus prima dată, așa că a trebuit să-mi dezvăluie ȘI informația aia.” Uitatul la serial a devenit un fel de ritual de duminică pentru ei, naiba să le ia pe ultimele oferte în materie de „cele mai tari seriale”.

Lily Marotta, comediantă din Brooklyn, n-a avut niciodată voie să se uite la serial în copilărie, pentru că tatăl ei, universitar italo-american, detesta portretizările romanțate ale mafiei - cum fac și prietenii fictivi ai lui Melfi în serial. Așa a ajuns să-și croiască drum prin el ca adultă, parțial împreună cu o fostă iubită și, din nou, de curând. A sugerat că a te uita la serial poate să semene cu dusul unei noi iubiri la un restaurant familiar - și excelent - și că rezonează cu tinerii pentru că permite simultan și obișnuitul nivel de distracție de tip „tu ce personaj ești?”, chiar și în momentele în care violența sa spectaculoasă le permitea spectatorilor să mențină o relație sănătoasă.

Carevasăzică, dacă poți să treci prin toată saga și să te uiți la partener și să simți în continuare ceva ce seamănă a afecțiune - sau chiar iubire! - să știi că ești unde trebuie. „La un cuplu de mileniali mai tineri, cred că poți să vezi chestia asta și să te gândești: e atât de departe de noi”, mi-a spus Marotta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.