Ce s-ar fi întâmplat cu polițistul pedofil dacă ar fi trăit în alte țări decât România

„Lolita, Lolita, fire of my loins!”. Așa se lamentează Humbert Humbert pe la începutul romanului din 1955 al lui Nabokov, „foc în măruntaie” („văpaie a viscerelor mele” a fost tradus în română, dar, mă rog…) și e clar că o asemenea carte ca Lolita nu ar mai putea fi publicată astăzi. La urma urmei, naratorul pedofil pare să aibă vreo cincizeci de ani, pe când Lolita, focul măruntaielor sale, are doar 12.

Pedofilia nu a fost recunoscută ca o afecțiune psihică până la sfârșitul secolului XIX. Ea nici nu a figurat în monumentala Psychopathia Sexualis a lui Richard von Krafft-Ebing, care l-a influențat atât de mult pe Freud.

Înainte de asta, un scriitor precum Lautréamont în Cântecele lui Maldoror, monument al literaturii franceze, putea liniștit să descrie o scenă care depășește și cele mai violente elucubrații ale Marchizului de Sade, în care naratorul își pune buldogul să violeze o fetiță pe care apoi o golește de măruntaie (deși probabil Nabokov nu la asta făcea aluzie cu „viscerele” lui din Lolita), încheind cu:

Chiar și în perioada hippie, pedofilia era un subiect literar care vine astăzi să îi bântuie pe unii, precum fostul lider ecologist franco-german Daniel Cohn-Bendit, șef al revoltei studenților francezi din Mai 1968 și ulterior europarlamentar Green, care a descris într-o carte autobiografică în ce fel, pe vremea când era pedagog și educator, mângâia copilașii mult mai ambiguu decât ar fi permis astăzi.

Rămâne însă un fapt că pedofilia nu este un delict penal și că majoritatea pedofililor trăiesc cu asta în măruntaie fără să comită vreun abuz. Tehnic, așadar, judecătorul Cristi Danileț avea dreptate când a intervenit pe Facebook subliniind că pedofilia nu e un delict în sine, dar că atunci când agresezi sexual un copil, precum polițistul acela în lift, devii un prădător sexual pedofil.

Codul penal românesc nu menționează pedofilia, ci doar, la art. 220: Actul sexual cu un minor; art. 221: Coruperea sexuală a minorilor; art. 222: Racolarea minorilor în scopuri sexuale; art. 374: Producerea și deținerea de pornografie infantilă.

Un pedofil care nu a comis niciun abuz ține așadar de domeniul psihiatriei, nu de justiție.

Există însă și prădători sexuali care abuzează de minori fără a fi tehnic și medical pedofili, pentru că ei nu caută neapărat copii, ci violența actului sexual în sine, săvârșit cu orice victimă, indiferent de vârstă.

Așa a fost în Belgia celebrul (din păcate) prădător sexual Marc Dutroux.

„Pedofilia nu este nicăieri în Europa o noțiune juridică”, mi-a explicat Patricia Vandersmissen, o avocată belgiană implicată în lunga serie de procese despre rețeaua Dutroux, condamnat pe viață.

Într-un caz cunoscut chiar de mine, în Belgia, inculpatul, un artist marginal divorțat și alcoolic, care avea dreptul să-și primească fetița acasă un weekend pe lună și care le povestise unor prieteni la beție, ca un fapt divers, cum, făcându-i baie fetiței de cinci ani, s-a surprins că, săpunind-o, i-au alunecat degetele în sexul copilului, acuzația adusă de mamă a fost de viol, iar nu de pedofilie sau incest.

Omul a fost achitat, avocata lui dovedind că era doar o prostie de bețiv și un accident fără intenție, însă niciodată nu au fost pronunțate la proces termenii de pedofilie sau incest.

Unele țări au în arsenalul juridic castrarea chimică, mai peste tot o pedeapsă opțională, ca o alternativă a închisorii.

Termenul e însă înșelător, întrucât, spre deosebire de castrarea fizică, cea chimică, prin administrarea de medicamente, poate în unele cazuri să fie reversibilă, iar aplicarea ei e însoțită obligatoriu de un tratament psihologic.

Într-o singura jurisdicție pe planetă castrarea chimică e obligatorie pentru pedofilii recidiviști: în statul american California. Alte state americane permit castrarea chimică în cazul pedofililor, fără însă a o face obligatorie.

În Rusia, de asemenea, castrarea chimică e permisă, fără a fi obligatorie, iar atunci când a fost adoptată aproape la unanimitate în parlament, în 2011, un singur deputat a votat împotriva legii.

În Uniunea Europeană, castrarea chimică e practicată în Germania, Belgia, Danemarca și Polonia și, foarte rar, în Spania și Suedia.

În Germania și Belgia, castrarea chimică a delincvenților sexuali e voluntară, și duce la reducerea pedepsei cu închisoarea.

Ea e însoțită și de un tratament psihiatric și este, cum am precizat, în multe cazuri, reversibilă, altfel zis persoana poate redeveni, teoretic, normală după întreruperea tratamentului impus.

În Belgia, condițiile sunt identice cu cele din Germania, cu diferența că textele de lege nu o prevăd în mod explicit, dar că ea poate fi propusă de judecător în schimbul reducerii pedepsei sau chiar al eliberării condiționate.

În ambele cazuri, în Belgia și Germania, ea nu poate fi impusă, ci rămâne o alegere a condamnatului, în vreme ce în Danemarca sau Polonia poate fi pur și simplu impusă de judecător.

Marea Britanie caută să introducă o legislație similară. În Republica Moldova, fostul președinte Nicolae Timofti refuzase să promulge o asemenea lege, considerând castrarea un act de tortură.

Peste tot însă rămân discutate efectele secundare, precum și implicațiile etice sau morale. Dezbaterea e în continuare deschisă.