Coaliţia pentru Familie n-a murit, se reinventează

Dacă aveai impresia că o să dispară Coaliţia pentru Familie după referendum, ești optimist. Dimpotrivă, pe unii eşecul doar i-a îndârjit. În fond, sunt indivizi care cred că fac munca lui Dumnezeu, protejează copiii de homosexuali şi că sunt apărătorii civilizaţiei occidentale. Poate că site-ul lor e închis de câteva luni, dar pe pagina de Facebook sunt la fel de activi ca înainte. Atâta că, în afara bulei de neoprotestanţi şi români ortodocşi verzi, nu prea îi bagă nimeni în seamă. Totuși, uneori merită să arunci un ochi, că sunt o sursă de umor involuntar, ca atunci când au acuzat o conspiraţie homosexuală internaţională la Eurovision.

La începutu’ lunii au ieşit la rampă să-l tragă de urechi pe Iohannis. Probabil n-o să-l ierte niciodată pentru cum a votat la referendum - noaptea, la încheierea târgului, fără soţie. Acum sunt supăraţi pe proiectul său, „România Educată”, așa c-au mers la Cotroceni cu o depeşă, să-şi exprime nemulţumirile, după cum relatează Sputnik de România, ActiveNews.

Acum au scos în față Alianţa Părinţilor din România (parte din Platforma Împreună, unde s-a regrupat tot CpF-ul) și un om nou (mă rog, nou pentru noi, el milita pe aceleași teme și înainte) - Cristian Filip. Probabil s-au prins că Mihai Gheorghiu şi doamna Săcrieru sunt cam antipatici. Care apropo, încă strâng semnături împotriva educației sexuale, deci n-au dispărut nici ei complet. Au avut o strategie similară şi la marşul acela „Pentru Viaţă”: l-au marketat ca fiind organizat de o asociaţie studenţească şi alte ONG-uri, ca să nu fie asociat cu extremiştii de la ProVita. Așa că, dacă te uiţi pe lista semnatarilor memoriului adresat Administraţiei Prezidenţiale, o să vezi că se regăsesc în bună parte organizaţiile care alcătuiau şi Coaliţia pentru Familie.

Aşa c-am fost curios ce au de obiectat, mai ales că respectivul demers al preşedintelui pare cam subţirel, fiind criticat destul de aspru inclusiv de specialiştii din domeniu. Deci, ce-i supără pe oamenii ăştia?

În memoriul lor spun că proiectul lui Iohannis propune „revizuirea/dezvoltarea materialelor educaţionale, a resurselor şi a proceselor din şcoală, pentru ca ele să promoveze diversitatea, în special în şcolile care integrează imigranţi/persoane care solicită azil politic/copii cu dizabilități etc.”.

Incluziunea copiiilor cu dizabilităţi în învăţământul de masă este un lucru pentru care luptă şi ONG-urile care le apără drepturile. Presa a semnalat de-a lungul timpului numeroase cazuri de discriminare şi abuzuri, inclusiv în şcolile speciale şi centrele de îngrijire, acolo unde ar trebui ocrotiţi de astfel de lucruri.

În ceea ce priveşte copiii imigranţilor, refugiaţilor, proveniţi din altă cultură sau religie, chiar conservatorii ceva mai spilcuiţi spun că aceştia trebuie educaţi împreună cu restul, tocmai să nu se simtă marginalizaţi şi să-şi însuşească o parte din valorile ţării care îi adoptă. Deci, care e problema indivizilor ăstora de la Alianţa Părinţilor din România?

Ei au o problemă cu un proiect din 2017 al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a venit cu tot felul de propuneri. Unele sună mai dubios, e drept, de exemplu partea care prevede „includerea unor elemente ce permit discutarea principiului egalităţii şi nediscriminării transversal în orele de matematică (…)”. Recunosc că nu înţeleg nici eu ce treabă au egalitatea şi discriminarea cu matematica. Problema-i că măsurile ciudate din proiectul CNCD nu se regăsesc în al lui Iohannis.

Se mai leagă de faptul că proiectul prezidenţial foloseşte, la un moment dat, sintagma:

Ştiu exact ce şi-au imaginat aici: că Iohannis vrea să o transforme pe Maria în băieţel, că e ok să îi spui că poate fi ce gen doreşte şi probabil au avut flash-uri cu știrile pe care le-au văzut în alte ţări. Chiar ei denumesc capitolul respectiv din memoriu drept „Ideologia de gen”. Nu mă convinge interpretarea asta, că tot ei semnalează apoi o altă formulare care îi supără: „Implementarea unor programe de conştientizare şi sprijin pentru părinţi, pentru ca ei, la rândul lor, să-şi poată sprijini copiii să-şi înţeleagă identitatea.”.

Aici nici măcar nu se specifică identitatea de gen, oamenii îşi fac singuri filme. Apoi vorbesc de concluzii ale Colegiului American al Medicilor Pediatri referitoare la subiect. Respectiva organizaţie nu e instituţia de referinţă a specialiştilor pediatri din Statele Unite, aceea e Academia Americană de Pediatrie. Colegiul citat de ei (şi în general de toţi habotnicii) e o organizaţie fringe, ce trage concluzii bazate pe o ideologie religios-conservatoare. Multe din poziţiile lor (privind educaţia sexuală, pilula de a doua zi, părinţii homosexuali, vaccinul HPV) contrazic consensul din lumea medicală sau academică.

E probabil singurul punct la care îngrijorarea lor are o bază reală. Însă şi aici aleg să-i dea crezare lui Virgiliu Gheorghe, un biofizician pe care îl găseşti citat aproape exclusiv pe site-uri religioase, care trage concluzii prăpăstioase precum asta:

Mai surprinzător e că au găsit şi un medic reputabil, neurolog şi director medical al Spitalului Universitar Psihiatric din Ulm, care să le ţină isonul apocaliptic. Doctorul Manfred Spitzer susţine că media digitală „ne înnebuneşte la propriu pe noi şi copiii noştri, promovând un proces de declin mintal”, printre altele. Opinia lui nu reprezintă vreun consens în lumea academică şi e contrazisă de alte date, care arată, de exemplu, că IQ-ul în ţările dezvoltate e în creştere.

Lucrurile nu sunt deloc simple, gadgeturile pot avea efecte nefaste, dar studiile arată şi lucruri pozitive: abilităţi vizual-spaţiale mai bune, timpi de reacţie mai rapizi sau capacitate mai ridicată de a sesiza detalii. Propunerile celor de la Alianţa Părinţilor, ca eliminarea referirilor la necesitatea utilizării de către copii a tehnologiei şi interzicerea utilizării telefonului mobil și a tabletei în unităţile şcolare, sunt exagerate. Însă o altă doleanţă de-ale lor, de a informa părinţii cu privire la nocivitatea utilizării excesive de către copiii mici a dispozitivelor digitale, pare ok.

M-a surprins să văd că oamenii ăștia-s în favoarea orelor de parenting. Când a fost lansată ideea în spaţiul public, CpF-iştii şi Biserica au fost virulent contra. Chiar şi credincioşii moderaţi, ca purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, Francisc Doboş, s-au pronunţat împotrivă. Celor de la Alianţa Părinţilor pare să le surâdă ideea, atât timp cât orele sunt opţionale şi se ţin pe considerente pravoslavnice, sau, după cum zic ei: „pe principii morale, urmărind dezvoltarea armonioasă a copiilor, în spiritul normalităţii, echilibrului, bunului-simţ şi al respectului faţă de valorile tradiţionale ale poporului român”.

Chiar dacă faci abstracţie din partea cui vine propunerea, nu sunt prea convins că o astfel de idee e în măsură să rezolve ceva. Pot câteva ore de parenting să schimbe mentalităţile cu care omul e deprins de o viaţă? Eu sunt reticent, dar poate e doar unul din lucrurile alea care par contraintuitive. Aşa că am zis să întreb un expert în domeniu, pe profesorul universitar Daniel David, unul din cei mai reputaţi specialişti în ştiinţe cognitive clinice din România. Iată ce mi-a zis:

O altă propunere din memoriul adresat preşedintelui este ca învăţământul obligatoriu să înceapă după vârsta de șapte ani, alături de extinderea posibilităţii de a face homeschooling pentru toată lumea. Aduc drept argument studii făcute-n Statele Unite, care ar arăta cum elevii instruiţi acasă ar avea rezultate mai bune decât cei de la şcoli private sau de stat. L-am întrebat pe Daniel David dacă aşa stau lucrurile.

„Adevărul este că nu avem studii majore care să ducă la o concluzie riguroasă şi general acceptată despre eficienţa homeschooling-ului. Mai mult, uneori nici definiţiile homeschooling-ului nu sunt aceleaşi, în contexte diferite. De obicei, practica sau nepractica homeschooling-ului depinde de modul în care este asociată cu valori precum control şi familie (ex. stilul de viaţă). Deocamdată, datele ştiinţifice nu spun ceva clar şi definitiv, aşa că decizia trebuie împinsă mai mult spre valori/interese.”

Situaţia din învăţământul românesc e dezastruoasă, 39% din elevii care ajung la liceu fiind analfabeţi funcţionali. Ar putea fi homeschooling-ul o posibilă soluţie care să prindă şi la noi? Daniel David a pus lucrurile în perspectivă:

„Acolo unde se încurajează individul autonom, mai ales în cultura anglo-saxonă (SUA, UK, Australia), dar nu numai (vezi și Franța), sigur că homeschooling-ul este mai acceptat. În alte culturi, adesea mai colectiviste, dar și cu excepții (Germania/Olanda), homeschooling-ul nu este la fel de acceptat și/sau încurajat. Așadar, practica trebuie mai mult legată de profilul psihocultural al diverselor țări.

Sistemul clasic, prin centralismul care îl caracterizează, poate fi adesea mai uşor de corectat atunci când apar greşeli. Aşadar, acesta ar putea să fie un avantaj la nivelul politicilor publice. Homeschoolingul, fiind mai descentralizat, poate să fie influențat mai greu. Asta nu înseamnă că în sine un sistem este mai bun ca altul. În final, decizia trebuie să se ducă spre interesele/valorile indivizilor, care, agregate, pot stabili tendințe majoritare, dar lăsând libertate și celor care nu se înscriu în tendințele agreate de majoritate.”

Epidemia de rujeolă de anul trecut a dus la îmbolnăvirea a peste 15 mii de români, făcând şi 59 de victime. Anul acesta s-au înregistrat 69 de decese cauzate de gripă. Însă rata vaccinării continuă să scadă, personaje ca Olivia Steer şi aberaţii pseudoştiinţifice ca „noua medicină germană” au trecere din ce în ce mai tare printre concetăţenii noştri. L-am rugat pe Daniel David să explice acest paradox.

„Din păcate, adesea informaţiile despre vaccinuri nu sunt prezentate adecvat, exagerându-se o parte sau alta. Maximizând negativul şi minimizând pozitivul reprezintă o eroare care denotă iraţionalitate. Cine gândeşte în bloc face iar o generalizare excesivă, care arată un alt stil iraţional de raportare la situaţie.

Lucrurile trebuie conceptualizate de specialişti (medici), ţinând cont de datele ştiinţifice, în contextul valorilor pacientului. Oamenii au nevoie de explicaţii/conceptualizări într-un limbaj de interfaţă (ce problemă este?, de ce/cum a apărut?, cum ajută vaccinul?). Adesea lumea medicală nu are timp pentru acest limbaj, ci se aşteaptă ca mesajul pro-vaccin să fie acceptat în baza autorităţii sursei (medicul/medicina). Acest lucru este tipic mai ales pentru societăţi caracterizate de colectivism şi concentrarea puterii sociale, aşa cum este a noastră.

Ei bine, lumea românească s-a emancipat. Oamenii au nevoie nu doar de autoritatea sursei, ci şi de conceptualizarea în limbajul de interfaţă. Când acesta nu există în mod adecvat, oamenii apelează la surse mai puţin credibile, care însă utilizează un limbaj de interfaţă, prin care li se răspunde, fie şi prost, la întrebări/îndoieli. Mai mult, acum multe cunoştinţe medicale sunt accesibile public, astfel încât unii le accesează uşor, dar, fără pregătire de specialitate, le înţeleg prost şi uneori chiar în defavoarea lor.”

Tot el mi-a mai spus că deciziile în materie de politici publice trebuie luate pe baza datelor ştiinţifice coroborate cu valorile individuale, iar atunci când cele două intră în contradicţie, trebuie să încercăm să educăm individul, printr-o abordare empatică, umanistă şi colaborativă, fiindcă, de-a lungul existenţei sale, ştiinţa a trebuit să corecteze valori şi interese bizare ale omului. E un sfat de bun-simţ, care însă uneori pare greu de urmat, mai ales de istericii CpF-iști.