Am fost la un test la Măgurele, unde laserul a ajuns la cea mai mare putere de pe Pământ

„Toată lumea are ochelari?”/ „Da,toată lumea are ochelari!”/ „OK! Lumina!”

Întunericul durează mai puțin de o secundă, înainte de a fi invadat de fotonii sofisticați emiși de minuscula rază laser de culoarea sabiei mărețului Yoda.

Echipați în halate albe și cu ochelarii de protecție care ne acoperă jumătate din față, arătăm ca o echipă de super-răufăcători care testează o super-armă în vederea unei super-răscumpărări, dintr-un film de categorie B.

Ne aflăm într-una din încăperile laboratorului de optică a centrului ELI-NP (Extreme Light Infrastucture – Nuclear Physics) de la Măgurele, de unde urmărim raza palidă de lumină care jalonează printre instrumentele înșirate, aparent haotic, pe masa de lucru.

Echipa Fantastică e completată de Antonia, care a acumulat deja o experiență de un an în proiectul ELI, Masruri – un italian cu origini indoneziene care lucrează aici de trei ani, Vinod un indian de 38 de ani, sosit aici de doar șase luni și Ioan Dăncuș, șeful echipei. Sau, „Head of Research Activity High-Power Laser System”, după cum scrie pe cartea de vizită. Omul care aprinde lumina la Măgurele. Ori, în cazul de față, cel care o stinge înainte de demararea testului din laborator.

Laserul la care mă holbez acum este doar unul pentru „training”. E fratele mai mic al vedetei principale de la Măgurele – mega-laserul despre care vorbim cu toții (atunci când epuizăm discuțiile despre ordonanțele lui Toader ori Justiția lui Dragnea), fără să știm, precis, la ce folosește.

„Acesta e un sistem similar cu laserul principal, dar la alte dimensiuni. Nu merge până la amplificările de acolo. Aici e un cristal de tip titan-safir, care e folosit şi dincolo, doar că cel de aici e foarte, foarte mic”, îmi explică Ioan Dăncuș, care continuă apoi cu tot felul de povești despre compresori, laseri de pompaj și pensete optice, în timp ce eu dau din cap și rostesc, din când în când: „Aha, desigur, da”.

Practic, laboratorul de optică e pentru fizicienii de la Măgurele echivalentul unui simulator de zbor pentru piloți. „E ca o simulare”, îmi spune Antonia.

Cu câteva zile în urmă, pe data de 7 februarie, mai exact, „laserul mai mare” a atins, în testări, energia de șapte petawați – adică șapte milioane de miliarde de wați. Mai pe românește, laserul de la Măgurele este, oficial, cel mai puternic din lume la ora actuală (în condițiile în care „recordul” era, până acum, undeva pe la patru petawați).

„Sistemul de laser de mare putere a avut niște stadii intermediare de putere. Ultimul stagiu a fost acum, când s-a atins puterea intermediară de șapte petawați”, îmi spune Nicolae Zamfir, directorului proiectului ELI-NP.

Scopul final e ca laserul să atingă puterea maximă de zece petawați, echivalentul a 10% din puterea Soarelui.

„Trecerea asta, la zece petawați, nu se face dintr-un foc: bagi laserul în priză, îi dai drumul și gata. Se merge cu foarte multă atenție. Nu știe nimeni cum se va comporta. E prima oară când se face în lume treaba asta”, spune Zamfir.

După ce se va atinge puterea maximă, vor începe experimentele. „Urmează să vedem apoi ce se întâmplă când fasciculul acesta laser interacționează cu materia. Acolo vor fi fenomenele care vor fi studiate”, spune Zamfir.

Pentru că laserul e lumină. Iar lumina poate distruge și, paradoxal, crea, în același timp. Laserul va fi folosit ca un gigantic ciocan cosmic pentru a sparge particule. Spărgându-le, „creezi” noi particule. Spargi, practic, atomul în așchii mai mici pe care să le studiezi și cărora încerci să le furi secretele.

„Lumina asta obișnuită are o forță. Enormă. Noi nu o simțim acum. Dar dacă iei o lupă și o pui pe o frunză, o arzi. Noi aici asta facem”, spune Zamfir. „Strângem lumină cât 10% din puterea Soarelui”. Milioane de miliarde de wați. Ciocanul cu lumină de la Măgurele.

Laserul de la Măgurele nu e, însă, doar o poveste de succes, în care lumina triumfă întotdeauna. Există și părți mai întunecate. Pe lângă „mega-laserul”, proiectul ELI-NP de la Măgurele include și montarea unui „sistem de raze gamma” – o componentă importantă în cercetările ce urmează a fi realizate aici.

Momentan, acest proiect zace împotmolit la Tribunalul Ilfov, îngropat sub acuzații de incompetență care vin din ambele părți: de o parte sunt europenii de la consorțiul EuroGammaS, mandatați să construiască echipamentele pentru fasciculul Gamma, de cealaltă parte sunt românii de la Măgurele. Proiectul a suferit mai multe întârzieri, din cauza cărora cei de la EuroGammaS au fost puși să plătească penalizări și care au dus la rezilierea contractului, de către partea română. Drept răspuns, EuroGammaS a atacat decizia la Tribunalul Ilfov și, în apărarea lor, spun că întârzierile sunt cauzate de mai multe deficiențe descoperite în infrastructura clădirii de la Măgurele.

Printre acestea: șapa nu ar fi uniformă în adâncime, iar materialul e de proastă calitate, nu există etichete pentru fiecare ușă, pentru fiecare cameră, ori că „luminile de urgență nu respectă regulile standard”.

„Chiar dacă e aşa, cum pretind ei, nu are nicio importanţă pentru instalarea echipamentelor”, spune directorul Zamfir. Iar argumentul său principal este următorul: laserul. Care, iată, a fost deja instalat și funcționează ireproșabil, indiferent la densitatea șapei de dedesubt sau la numărul de etichete de pe uși.

„Apropo de şapă, noi, când am preluat clădirea, am făcut o măsurătoare cu interferometrie laser: am făcut nivelarea şi deviaţia pe toată suprafaţa e undeva între trei şi cinci milimetri. Dar oricum nu se montează pe şapă. Din păcate, unii au mers înainte, au instalat laserul şi merge. Cei cu gamma, când le-am spus că clădirea e gata, au venit cu tot felul de cerinţe pe care noi le-am considerat că sunt pretexte. Noi considerăm că nu sunt motive reale să nu se instaleze, noi le spunem pretexte.”

Altfel spus, e foarte posibil ca europenii de la EuroGammaS să fie, pur și simplu, incapabili să construiască echipamentele cerute.

Și nu e nicio rușine dacă e așa. Aici, la Măgurele, de la începutul proiectului, se știa că vor fi realizate materiale în premieră mondială. Create din nimic, fără puncte de reper. După care, tot din nimic, trebuie imaginate și create echipamente pentru detectarea experimentelor.

Momentan, cei de la EuroGammaS au realizat doar o parte din echipamentele cerute. „Noi le-am recepționat, le-am dat apoi în custodie, că trebuiau să facă tot sistemul”, spune Zamfir. Dar restul echipamentelor nu a mai fost făcut. Ori șapa de la Măgurele se dovedește un obstacol de netrecut, ori savanții încă nu au reușit încă să pună la punct un astfel de echipament revoluționar.

Unul din experimentele gândite la Măgurele presupunea „unirea” fasciculului laser cu cel gamma, pentru a crea un super-ciocan de spart particule. Fasciculul gamma opera pe post de „multiplicator de forță”. Acum, din cauza întârzierilor la fasciculul gamma, cei de la Măgurele se vor folosi, momentan, doar de laser pentru astfel experimente.

În camera curată a laserului principal de la Măgurele, câțiva tehnicieni șurubăresc ceva la o cutie. În limbaj de specialitate, lucrează la un configurator – „un sistem electronic ce permite trecerea de pe o configurație a laserului, pe altă configurație”, după cum îmi explică Ioan Dăncuș (în vreme ce eu exersez iar, savant, expresiile „Aha, da, desigur”). Ne aflăm în „camera de comandă”, de unde, din spatele unui geam lat de vreo cinci metri, urmărim acțiunile din camera curată. Cât de curată e, totuși, „camera curată?”, întreb.

„Nu se face curat cu orice fel de echipamente”, spune Dăncuș. „Trebuie să ai mopuri speciale, care nu lasă scame. Detergenţii sunt şi ei speciali, care să nu producă prea multe chestii volatile. De exemplu, detergenţii de aici nu sunt detergenţi parfumaţi. După ce speli, nu miroase frumos, a floricele, lavandă sau aer de munte, iarna”.

Ok, podeaua se curăță. Dar cum se curăță „cutiile” alea din care răsare laserul?

„Toate suprafeţele se curăţă. Nu există să nu se depună praf. Orice fel de suprafaţă se încarcă electrostatic. Praful se depune oriunde. Dar aici se controlează numărul de particule din aer şi se curăţă toate suprafaţele. Dacă iei un șervețel și ştergi toate cutiile astea, la final abia o să vezi o urmă de ceva”, spune Ioan Dăncuș.

Apoi, se curăță inclusiv componentele optice. Dar trebuie să fii inginer ca să faci asta. „Orice inginer laser ştie să cureţe optică. Pentru componentele mari, toată lumea e un pic mai speriată. Trebuie să facă nişte oameni care sunt destul de curajoşi şi înalt calificaţi. Se fac cu foarte mare răspundere. Ai impresia că dacă ştergi şi apeși pe lentilă, ai curăţat-o. Din punctul de vedere optic, dacă faci asta, o distrugi. Dacă e un fir de praf și apeși cu degetul, sticla e suficient de moale pentru a o zgâria. Zgârieturile alea, pentru aplicaţiile uzuale, nu contează. Pentru noi contează. Așa că trebuie să umezeşti foarte bine un şerveţel (special) și să îl pui pe oglindă. Tensiunea superficială îl face să se lipească de suprafaţa optică. Apoi, tragi în sus, încetişor, șervețelul fără să atingi cu mâna lentila”, explică omul de știință.

În laboratorul de optică, retrași în izolarea reconfortantă a unui laborator ireal de curat, un grup de tineri cercetători români urmărește o minusculă rază laser. Când lumina în laborator e aprinsă, laserul iradiază un altfel de lumină, aproape întunecată, la limita vizibilului: tot ce vezi cu ochiul liber e doar un flash care pulsează nervos și timid. În întuneric, raza devine brusc vizibilă prin ochelarii de protecție și capătă coloratura aceea inconfundabilă a înghețatei cu fistic.

La finalul testului, ne lepădăm la ieșire halatele și botoșeii de super-răufăcători. Luminile și aparatele se închid treptat, în urma noastră, iar laserul se retrage cuminte în bezna sa maternă, conștient că nu are cum să se rătăcească.