Chestii

Femeile din România pe care hashtagul #metoo nu le salvează de hărțuire sexuală

Puțină lume știe că fenomenul #metoo a plecat de fapt de la o femeie de culoare, chit că a fost făcut celebru de o femeie albă.
18.10.17

Cât de puțin intru eu pe Facebook, că-s mulți păreriști și troli, tot m-a invadat hashtagul #metoo. Sunt femeie și, înainte de orice, da, normal că #mefuckingtoo! Pentru cine a ratat trendul, femei din jurul lumii inclusiv România au postat #metoo, însoțit de povești personale legate de hărțuire sau agresiuni sexuale. Sunt mărturisiri reale, crude, viscerale, pline de toate emoțiile negative cu care ne încarcă o experiență adânc traumatică.

Publicitate

E ceva sufocant în atâta suferință adunată și expusă. Dacă ar fi în spațiul offline, campania #metoo poate ar arata ca un oraș lovit de calamitate, în care vezi victime peste tot. Atâta suferință cauzată de trecute și prezente abuzuri și atacuri sexuale, persoane umilite și agresate, traumatizate, copleșite. E o zonă de război zilnică, invizibilă, de la vârstele cele mai fragede.

Și societatea ne-a adus în punctul în care să credem că trebuie să ne expunem carnea vie ca într-un muzeu, pentru ca privirea bărbatului să ne observe, în sfârșit, să ne valideze suferința. Facem expoziție din durere, dar suntem sigure că se vede toată suferința? Unde sunt femeile transgender abuzate sau ucise, se văd poveștile lor? Sau persoanele care nu se identifică nici ca femei, nici ca bărbați și sunt agresate? Și femeile rome pe care nu le ascultă nimeni la poliție, pentru că autoritățile discriminează?

Așa cum subliniază un articol de pe platforma Madamenoire, mișcarea a început cu Tarana Burke, activistă afro-americană acum zece ani și nu cu Alyssa Milano acum câteva zile, așa cum a preluat mass-media americană.



Cu alte cuvinte, a fost nevoie de vocea unei femei albe și faimoase să facă auzită o campanie veche de un deceniu. Chestie care îmi amintește de cuvintele Alinei Șerban, actriță-regizoare romă, care povestea, la finalul unei piese, că dă replicile care vrea să fie cu adevărat auzite de public unui actor român. Similar, explica faptul că, la ședințele de lucru în care vrea ca mesajul ei să fie ascultat și înțeles, roagă un aliat, bărbat alb, să îi spună ideea.

Pentru că lumea nu ascultă decât de o parte dintre noi. Mai exact, de cei cu putere: în instituții, în familie, în ierarhia mediului în care ne aflăm. De obicei, ascultăm tocmai de cei care vor rămâne neatinși de toată campania, chiar dacă noi le cunoaștem și discutăm între noi abuzurile.

Publicitate

Datele sunt îngrijorătoare, și există și ele de mult timp. Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, nota, în studiul său din 2014, că una din două femei din Uniunea Europeană s-a confruntat cu hărțuirea sexuală cel puțin o dată, după vârsta de 15 ani.

Citește și Cum se simt fetele când merg singure spre casă noaptea din club

Dar știm cu toții că nu atunci apare riscul de agresiuni sexuale. Mai știm și că victimele aleg deseori să nu vorbească despre experiențe, deoarece nu există o rețea de sprijin cunoscută, iar reacția generală e de blamare a victimei. Ghidul Rupem tăcerea despre violența sexuală este util și ar trebui mai bine cunoscut, iar evenimente, precum marșul Împreună pentru siguranța femeilor de sâmbătă deschid subiectul și creează spațiu de sprijin. Dar pe lângă sprijin, mai e nevoie de bani. Pentru că nici măcar o constatare la Institutul Medico-Legal nu e gratuită.

Bun, și-acu ce se întâmplă? Or să facă bărbații mai puține glume cu violuri? O să fie victimele luate în serios și nu judecate că „or fi făcut ele ceva"? O să sară lumea să intervină în spații publice când e ceva în neregula? Se vor opri invitațiile la un masaj în camera de hotel sau cort, urmate de mesaje insistente și gesturi nedorite? Da, fetele și femeile vorbesc și lucrurile astea se știu. Abuzul e abuz, iar, dacă victimele aleg să nu te reclame, nu înseamnă că nu ne avertizăm între noi.

Până una-alta, Facebook s-a umplut de triggere, de povești declanșatoare pentru persoane care au supraviețuit agresiunii sexuale. Pare abuziv, față de asemenea persoane. Dar dacă tot are și funcție cathartică mișcarea, poate că #metoo ar putea avea și funcție de solidarizare. Față de lucrătoarele sexuale abuzate de clienți sau poliție, față de persoane transgender sau gender fluid, față de femeile rome, musulmane sau refugiate.

Pentru că e vorba de putere, puterea și dominanța în societate, puterea anonimității pe Facebook, care comentează cu „să-ți fie de bine" la statusul #metoo, sau îți trimite amenințări în privat. E masculinitatea toxică pe care ar fi minunat să și-o regleze bărbații între ei, ca să nu fie cazul ca tot victimele să le facă și educație. Acum apare discret hashtagul #Ididtoo, pentru bărbații care rescunosc că și ei – evident, înainte să vadă cât de greșit s-au purtat – au jignit sau bruscat o femeie la viața lor. Știm, #NotAllMen. Eu zic să vă economisiți energia și s-o folosiți data viitoare când, lângă voi, o femeie e agresată. E posibil să puteți interveni, la câțiva metri de voi, chiar azi. Hashtagnotimpressed.