Cum l-a influențat România pe unul dintre cei mai de succes producători de muzică din Berlin

Din păcate, nu dai în fiecare zi de un producător de muzică electronică român care are succes în străinătate. De aceea e cu atât mai fain când descoperi că există și compatrioți care o duc bine pe afară. Mai ales dacă-s oameni care stau la Berlin, capitala muzicii electronice, unde ajung toți producătorii în speranța că vor câștiga mai mulți bani, dar cu slabe șanse. Când concurența e din ce în ce mai mare, e greu să te faci auzit.

Sandrino e un român care a reușit să se facă auzit. Se descurcă foarte bine pe scena internațională. Alături de colegul Frankey, omul a scos la casa de discuri Innervision, fondată de Dixon, un nume pe care ar trebui să-l știi dacă-ți place muzica electronică. Nici nu-i de mirare. Ai auzit Wega? Piesa aia șterge pe jos cu tot.

Omul s-a născut la Timișoara, și se pregătește să se întoarcă acolo cu ocazia evenimentului Launmomentdat în parc, care va avea loc în perioada 9-12 iunie, dar a copilărit în Oțelu Roșu. Da, știu, nici eu nu știam că există orașul ăsta pe hartă. După cum îi zice și numele, Oțelu Roșu a fost un oraș industrial, cu o oțelărie și mai nimic altceva. Dar pentru Sandrino, orășelul ăla a fost și a rămas cel mai fain loc de pe pământ.

Recunosc, habar nu am de ce, mie-mi pare la fel de trist ca oricare alt oraș creat din dorința lui Ceaușescu de a crește sectorul industrial în perioada comunistă. De aceea l-am rugat să-mi fac o selecție de nouă piese care-i amintesc de Oțelu Roșu și să-mi explice cum l-a influențat pe el localitatea din Caraș-Severin:

Pentru mine copilăria în Oțelu Roșu a fost foarte faină. A fost ca la carte, vorba aia. Am stat fix lângă râul Bistra, am pescuit, tot ce se face când ești mic. Era un oraș industrial, jumătate din populație lucra la oțelărie, inclusiv taică-meu. Îmi amintesc duda care suna de trei ori pe zi când se făcea schimbul la lucru. Pentru mine astea-s amintiri frumoase. Venea lumea la lucru sau ieșea, se punea la terasă la o bere.

La capitolul influențe, fiecare e cu Kraftwerk cu alea, alea, dar la mine nu o fost așa. Mie nici în prezent nu-mi place Kraftwerk. La mine totul a început când m-am uitat la televizor la sârbi, prin 85 sau 86, și am dat de piesa asta, care împreună cu videoclipul a fost punctul de start. După ce am văzut piesa asta și Kaoma – Lambada am început să fiu atras de muzică. Nu au nicio legătură cu muzica electronică, dar mi-au intrat în cap.

Din păcate, nu am avut de unde să-mi cumpăr muzică. În România singurul contact pe care l-am avut cu muzica a fost ori la televizor, ori dacă mai mergeam pe la o nuntă, unde ascultam muzică populară.

Ne-am mutat din Oțelu Roșu în 1990, fix după Revoluție. Dar m-am întors foarte des înapoi. Cel puțin o dată pe an. Câteodată și de trei-patru ori. Prima oară când ne-am întors a fost în 1991. Am stat în mașină 30 de ore până ne-am întors. În tot acest timp, taică-meu a făcut o casetă cu muzica pe care a luat-o din Germania. Asta era una dintre ele. Am ascultat caseta aia tot drumul.

Nu am realizat pe moment ce înseamnă muzica pe care am ascultat-o. Fix când am ajuns în România, după ce am stat peste opt ore în vamă, mergea caseta asta. Chiar și acum îmi dă un feeling foarte puternic când ascult piesele. Îmi amintește de bucuria pe care am simțit-o când m-am întors în țară. E ceva foarte emoționant.

O altă piesă de pe caseta aia. În muzică întotdeauna caut melancolia. Pentru mine asta înseamnă muzica. Să-ți alegi cum vrei să te simți când o asculți. Să fii vesel sau trist.

Eu vreau să creez un echilibru între veselie și tristețe de fiecare dată când sunt în studio. Și pentru mine revenirea la zece ani în Oțelu Roșu a însemnat o emoție puternică, ceea ce m-a influențat cu siguranță în modul în care văd eu muzica.

Am avut un proiect care s-a numit „Lemon Popsicle", unde am scos piesele „Oțelu Roșu", „Zăvoaie", zona unde am stat în oraș, și „Bistra", râul care trece pe acolo. Nu am produs nimic acasă la Oțelu Roșu, dar când am făcut piesele astea am încercat transmit exact ce am simțit eu atunci când mergeam pe câmp, mă duceam la furat de porumb sau să-mi fac plută pentru pescuit.

Când simt că sunt foarte agitat și nu mai știu ce-i cu mine în prezent, mă întorc la Oțelu Roșu. Cel puțin pentru trei-patru zile. E alt spirit. Temele de discuții au altă esență. Mai vorbești de lucruri pe care le uiți. Viața pe care o am acum e foarte sălbatică, agitație, avioane, lume modernă, tot felul de impresii. E necesar pentru mine să mă întorc cel puțin de două ori pe an acasă.

O piesă care s-a născut din relaxarea asta pe care o primesc de la Oțelu Roșu e „Safe", prima pe care am scos-o la Innervisions. Are și melancolie, dar și niște speranță. Am produs-o cu Frankey după o pauză de un an în care am fost în România. Nu am știut exact ce se întâmplă cu muzica. După 20 de ani de DJială nu am știut exact ce vreau să fac în viitor. La un moment dat am simțit nevoia să revin și a ieșit asta.

Îmi plăceau manelele în perioada lor de glorie, când Adrian Copilu Minune și Guță erau încă la început. Veneam foarte des în România și prin Oțelu Roșu toată lumea asculta manele. Îmi cumpăram și eu zeci de casete de manele. Le ascultam în mașină. Îmi plăceau mai mult baladele, pentru că aveau mai multă emoție.

Eu nu m-am gândit niciodată la manele ca fiind ceva nasol. Pentru mine era muzică populară. Era muzică românească, ușoară, cu instrumente tradiționale, dar cântate altfel, ca pentru un păhărel. Nu m-am gândit eu că în trecut muzica era mai autentică și acum s-a transformat în manele. Eu am savurat-o pe moment, fără să mă gândesc care e diferența între doine sau manele.

Oricum nu era o muzică pe care o ascultai așa, cu focusul pe ea. Era parte din viață. Îmi aduce aminte de momente faine. Manelele erau mai mult o muzică de fundal, le ascultai cu prietenii la o terasă. Când mă întorceam din Oțelu Roșu, voiam să iau feeling-ul ăla de a sta cu prietenii înapoi în Germania. Îmi luam manele pentru treaba asta, pe care le ascultam pe drum înapoi.

Andrei, vecinul meu din Oțelu Roșu, asculta foarte multă muzică populară când eram mic. Aveam și niște prieteni care tot cântau pe la nunți, unul cu acordeonul și celălalt cu saxofonul, deci se asculta foarte mult pe atunci muzica populară. Eu nu am fost foarte atras de ea până acum câțiva ani, când am început să caut muzică folclorică.

În doine am găsit o tristețe și o melancolie de care eu nu am nicăieri. E ceva foarte cinstit. E o muzică ieșită din suflet. Simt suferința și speranța din piesă. Mie îmi place să fac conexiunea cu trecutul. Voiam să găsesc ce se asculta în România și înainte să mă nasc. Vreau să văd prin muzică exact cum am trăit noi. Prin ce a trecut țara. Datorită acestei dorințe am dat de „Trece-un nouraș pe sus".

În Germania nu există folclor. Cel puțin nu așa cum există la noi, să facă parte din tradiție. La noi tineretul ascultă muzică folclorică, în Germania nu. Pentru mine țambalul e un instrument care mă transpune în România. Când îl ascult îmi vine să iau sticla de țuică.

Aș vrea să produc la un moment dat o piesă folclorică. E visul meu. Nu trebuie să fie de club, poate fi ambientală, dar cu instrumente tradiționale. Am încercat să găsesc prin Oțelu Roșu pe cineva la voce pentru o piesă de muzică populară. Momentan e doar un gând, dar sunt sigur că o să găsesc pe cineva la un moment dat și o să fac și ceva în zona aia.

I-am pus lui Frankey niște piese folclorice din România. Îi place, pentru că, fiind neamț, când ascultă o melodie care are atât de multă putere, cu toate că e formată doar dintr-un nai și o voce, îl dă pe spate. Noi când producem o piesă avem și 30 de track-uri. Dar în muzica populară reușești cu două-trei instrumente să transmiți ceva foarte puternic. Asta l-a impresionat mai mult ca orice.

Jean Moscopol era un tip din Constanța care a plecat din România. Piesa asta a fost înregistrată în New York. Comuniștii au încercat să șteargă totul despre el, pentru că era o persoană publică și nu voiau să vorbească rău despre regimul din România. Mă bucur că am dat din prost noroc peste piesa asta. Și că nu au reușit comuniștii să o șteargă.

Când ascult piesa asta mă gândesc la cum era România în perioada aia. Eu îmi amintesc că și în anii 80, Oțelu Roșu era mult mai fain ca în prezent. Era un alt vibe. Și chiar aș vrea să văd cum era și înainte. Știu că nu pot, dar vreau să mă conectez cu lumea aia prin muzică. Îmi imaginez cum era pe atunci. Vreau să compar mentalitățile românilor. Cum se comporta pe atunci? Era vulgar, mai bine crescut, cum era în trecut Oțelu Roșu?

Piesa asta descrie cel mai bine situația actuală din Oțelu Roșu. Este un loc foarte frumos acolo, mergi prin pădure, sus pe deal și de acolo poți vedea tot orașul. Îmi place să merg acolo, să stau o oră și să mă gândesc la tot felul de chestii. Dar ce mă enervează e că și acolo sus pe deal găsești gunoaie. De ce? De ce te duci în pădure și îți arunci PET-urile în pădure? E un loc foarte frumos și îl strică oamenii. Mor de ciudă.

Eu mă întorc acasă. Nicăieri nu-i ca acasă. Oricum ar fi, mi-e foarte drag de locul ăla. De aceea mă doare sufletul când văd ce se întâmplă acum. Mergi pe Bistra și vezi flacoane. Astea nu erau când eram eu mic. Pe fiica-mea nu aș trimite-o acolo. Cum să te joci în gunoaie?

Casa de Cultură din Oțelu Roșu e foarte frumoasă. În mijlocul orașului, cu o fântână arteziană în față. Acum, lângă Casa de Cultură s-a făcut un birt. În parc unde ne jucam noi s-a făcut un Lidl. S-a distrus un parc pentru un magazin. Sunt lucruri care pe mine mă afectează. Încet, încet se duce în jos. Dar orice probleme ar avea, eu tot mă întorc cu drag acasă.