Am fost în magazinul cu produse gratuite din Timișoara să-ți arăt fața mai puțin văzută a românilor

La parterul unui bloc timișorean cu patru etaje de pe Calea Dorobanților, doamna Florica intră în băcănie. Pe 6 iulie, aici a fost un eveniment de prezentare a proiectului Intersect în fața presei, așa că merindele rămase sunt oferite vecinilor de prin cartier curioși de oferta culinară.

Femeia trece și pe lângă magazinul cu lucruri gratis pus la dispoziție pentru sutele de ucraineni care și-au transformat Timișoara în casa lor temporară. 700 dintre aceștia sunt înscriși pe grupul de Telegram administrat de ucraineanca Jane. Numărul real ar putea fi însă mai aproape de 1 500, conform Direcției de Asistență Socială (DAS) a Primăriei Timișoara.

Intersect este un magazin social, sau un free shop pe rafturile și umerașele căruia zac în mare parte haine și jucării, însă și alimente sau lucruri necesare pentru igienă. Scutece și pastă pentru dinți sunt puse la dispoziție beneficiarilor înregistrați prin DAS.

Am fost la magazin în două ocazii diferite ca să vorbesc cu oamenii care-i trec pragul. I-am rugat să-mi zică despre cum au ajuns aici, cum conviețuiesc și cum se ajută, acum că sunt vecini în cartierul Modern, dar și care sunt principalele lucruri cu care îi ajută pe beneficiari locul ăsta atipic din cartier.

Doamna Florica a intrat până la băcănie să vadă bunătățile expuse. Gazdele îi oferă câteva dulciuri și sărățele pe care le adaugă pungii în care avea niște cumpărături. „Mi se rupe punga, dar mai rezistă ea până acasă.” După ce a ieșit, ne-am plimbat și am povestit. Crede că pentru persoanele din cartier e un lucru binevenit că s-a deschis și spațiul acesta caritabil.” Mă gândeam că mai am și eu de adunat și de sortat haine acasă și cred că o să vin și eu cu lucruri.”

Ea locuiește în cartier de patruzeci de ani, pe strada Măslinului. E mulțumită că are de toate, la îndemână, chiar și doctorul de familie e aproape. „Singura chestie e dacă s-ar mai face niște trotuare noi.”

Mihaela Vețan (coordonatoare Intersect) îmi face o mică prezentare a magazinului. „Practic, la lucrurile din magazinul social au acces persoanele care vin cu documentele emise de DAS. Acestea atestă că ele sunt ucrainene, înregistrate în baza de date a instituției. La noi sunt consemnate numele și prenumele persoanelor, cantitatea de bunuri preluate, iar fiecare semnează la sfârșit un document de primire.”

Din magazin se pot lua jucării, haine pentru copii și adulți, produse pentru igienă – personală sau pentru bebeluși, cât și făină de grâu, orez sau alte alimente neperisabile. „Între timp, pentru că au scăzut donațiile și au crescut nevoile, am pus o limită pe săptămână. E vorba de o plasă cu produse alimentare și una cu produse de igienă. Pentru restul categoriilor, nu există limită.”

Produsele sunt puse la dispoziție de către companii și de către persoane fizice, iar o parte dintre ele provin de la centrul de pe centrele de pe Bulevardul Dragalina sau de la Uniunea Ucrainenilor, unde sunt sortate. Cele care nu sunt folosite sunt reciclate prin Caritas. Mai mult, se face și schimb de produse, în sensul că persoane ucrainene lasă lucruri de care nu mai au nevoie și iau altele, care le sunt necesare.

„Avem lansată o campanie de colectare produse și din lucrurile colectate au fost organizate două transporturi în Ucraina. Avem un donator recurent care donează alimente, produse de uz casnic, trei biciclete, sau instrumente necesare pentru reconstruit.”

Serghei, soția sa Svetlana și colega Victoria vorbesc un pic în engleză, un pic în română, iar pentru restul ne-a ajutat Google Translate. „Venim aici ca angajați. Salariul este bun, iar Mihaela ne tratează cumsecade, nu avem de ce să pe plângem din acest punct de vedere. Dar e și despre munca voluntară de a-i face pe concetățenii noștri să interacționeze cu români”, îmi explică Svetlana.

Pe lângă administrarea grupului de Telegram, Jane este și cea care organizează documente pe Google Drive cu programul pentru zilele următoare. „Asta pentru că avem capacitatea să primim cinci familii pe oră. Sunt serioși, respectă programul de vizită – între 13 și 20 (lunea), dar noi venim de la prânz să deschidem și să mai ne ocupăm de lucruri organizatorice. De marți până vineri e de la 10 la 17, iar vinerea e zi de organizare tehnică, în care sortăm haine noi primite, facem curățenie și alte treburi organizatorice.”

Timișoara îi pare că seamănă destul de mult cu Odesa, locul pe care l-au lăsat în urmă. Pe 17 august se împlinesc șase luni de când locuiesc aici.

În iunie, fiica lor cea mică (30 de ani) Masha s-a întors în Kiev. „A fost în vizită și Katia (40 de ani), dar a plecat acum două zile. Locuia în Praga, unde a lucrat în conducerea siguranței aeroportului, dar acum e în concediu și s-a întors în vizită în Kiev. Soții lor sunt înrolați în Forțele Armate Ucrainene. S-au dus înapoi la ei. Le era prea dor.”

Mykhailo stătea pe un scaun când m-am dus a doua oară în vizită la magazinul social, lângă soția sa. Era zâmbitor și discuta cu angajații. De data aceasta, traducerea a fost asigurată de Jane. El a venit din Odesa, unde lucra ca profesor de istorie, și-a ajuns în Timișoara la recomandarea Svetlanei și a lui Serghei. „Cel mai mult m-a atras cultura și istoria locului.”

Locuiește împreună cu soția la căminele Universității Politehnica, unde e cazare asigurată pentru refugiații ucraineni. „Când vin la Intersect, vin să-mi iau alimente. Dar stau mai mult pentru compania prietenilor care lucrează aici.”

O altă Svetlana pe care am întâlnit-o în magazin îmi povestește cum, inițial, s-a refugiat în Polonia, dar acolo era greu de găsit cazare. „Am pornit, către sud, prin Slovacia și Ungaria, căci știam că în Timișoara se găsește loc. Informația am primit-o de la anumite persoane de aici, din partea Bisericii Ucrainene locale.”

Din 3 aprilie, orașul e refugiu pentru ea, fiului ei și soția acestuia, și pentru Leo – copilul de patru luni născut aici. Ah, și trei pisici! „Pentru cel mic suntem în plin proces de a obține acte. El ar trebui inclus în pașaportul mamei, dar lucrul acesta nu e posibil fără o vizită la Ambasada Ucrainei din București.”

E din Dnipro, unde avea o croitorie. S-a angajat tot în domeniu, într-un centru comercial. „E prima oară când ajungem la magazinul social. Până acum am luat niște scutece și ceva mâncare, dar mai aruncăm un ochi inclusiv prin hainele și prin încălțămintea expuse.”

Natalia a venit alături de prietena ei, Diana. Locuiau și ele în căminele studențești puse la dispoziție de comunitatea locală, dar s-au mutat în Dumbrăvița, o comună alipită orașului. „Din Odesa ne-am dus inițial în Brașov când ne-am refugiat în primele zile, alături de prieteni de familie. Ei sunt din regiunea Dnipropetrovsk și e mai ușor dacă vii dinspre sudul Ucrainei să intri direct în România.”

Planul inițial era să stea doar vreo două săptămâni aici, dar s-au îndrăgostit de oraș și așa au ajuns la cinci luni. „Planul era doar să tranzităm orașul spre alte țări. Majoritatea celor din Odesa am văzut că mergeau în Italia. Ne gândeam să facem la fel. Când am văzut cât de prietenos e cu copiii – câte locuri de joacă și câte parcuri are, plus că nu e nici imens, nici prea mic, și ne simțim în siguranță în el – ne-am dat seama că e confortabil de locuit aici.”

În primele săptămâni, când se plimbau prin centru, localnicii veneau și le ofereau susținere. „Ne întrebau aleatori dacă nu vrem o masă, o pizza, chiar și înainte să mergem în Centrul de Suport Timișoara pentru Ucraina. Așa am găsit și un avocat care să ne ajute benevol pentru rezolvarea unor documente legate de copii. Unii pur și simplu ne îmbrățișau. Chiar și acțiunile astea erau importante pentru noi, fiind imediat după izbucnirea conflictului.”

De la magazinul social se aprovizionează acum mai mult cu obiecte de igienă și haine pentru copii. „Decizia de a sta într-un loc sau altul vine spontan, că după zile întregi la volan (sau, în opriri, cu ochii pe știrile despre de război), nu vrei decât să te oprești într-o țară sigură și abia apoi să te gândești la următorul pas.”

Anatoly a ajuns din Kiev în Timișoara cu soție, soacră, copilul și un câine. Îmi arată apoi o cusătură-cicatrice pe antebrațul stâng. „Invalid!”, îmi spune într-o limbă pe care o putem înțelege cu toții. „Aș vrea doar să-mi exprim recunoștința pentru felul în care am fost primiți în situația asta teribilă pentru noi. M-am dus în Cernăuți, de unde am coborât prin Siret în țara voastră. Era 8 martie. Sper ca acest război să se încheie pe cât mai repede posibil. Sunt sigur că vom reclădi Ucraina și că apoi vă vom întoarce invitația.”

Valentina vine din Zaporojie, orașul care găzduiește cea mai mare centrală nucleară din Europa. Zilele acestea se dau lupte în jurul centralei, iar ONU a cerut acces în zonă pentru a monitoriza situația. „Locuiam în Kiev, iar mezina mea a dat naștere lui Timur (nepotului) cu două zile înainte de izbucnirea războiului. Locuiam la etajul unsprezece într-un bloc, așa că era mult prea periculos să rămânem.”

Înainte de România au trecut prin Cernăuți, unde au așteptat un certificat de naștere pentru cel mic, apoi au mers prin Republica Moldova, au traversat România și niște prieteni le-au găsit un loc sigur în Serbia. „În mai, s-au intensificat tensiunile între acel stat și Kosovo. Am zis că mă duc eu înapoi în Ucraina pentru a rezolva actele. Dar, până la urmă, am rămas pe o perioadă mai lungă în Timișoara, iar fiica mea a găsit o portiță să se întoarcă în Kiev și să rezolve acolo cu documentația. După aceea, va călători cu copilul până în București, și probabil că acolo ne vom reîntâlni.”

Pe a treia Svetlana pe care o întâlnesc Jane mi-o recomandă drept designer iscusit și-mi spune că posterul de pe perete a fost conceput de ea. Ea a venit în Români din Kiev, de unde a plecat la mijlocul lui aprilie. „Prietenii mei erau deja. M-au asigurat că mă vor ajuta să mă acomodez cu bine. Am luat-o pe mama și pe fiul meu de un an și jumătate.”

Vine la magazin de la început, iar cele mai utile îi sunt scutecele, hainele și mâncarea pentru fiul ei Hlib. „Acasă lucrez în domeniul designului grafic, așa că am ajutat comunitatea cu aptitudinile astea. E foarte bine că avem grupul nostru, membrii sunt foarte săritori. Poți pune cam orice întrebare și apare cineva să te ajute. Înainte să existe magazinul, nu ne-au ajutat doar ONG-urile, ci și oamenii de rând. Într-un magazin, niște cetățeni s-au oferit să-i cumpere copilului scutece.”

Acest articol a fost realizat cu ajutorul burselor de jurnalism oferite prin programul de sprijin al refugiaților din Ucraina, Oxfam – „Integration Program for Refugees”, gestionat local de Fundaţia Comunitară Timişoara, finanțat cu ajutorul UK aid din partea Guvernului Britanic, coordonat la nivel naţional de Federaţia Fundaţiile Comunitare din România – FFCR.