Nadine a dat România pe Franța și s-a lăsat cu lecții de viață și bun-simț mai ales pentru tine

Pe fondul războiului din Ucraina, criza energetică a fost probabil cea mai vehiculată problemă în 2022. În România, inflația deja se duce lejer la peste 16 la sută, astfel că salariile deja par insuficiente pentru ce-i în magazine și pentru traiul cotidian. 

În contextul ăsta, am dat peste o postare venită în feedul de Facebook local direct din Franța. Autoarea era Nadine, una dintre vedetele de TV din România anilor 2000. Printre cele mai cunoscute emisiuni pe care le-a făcut Nadine Voindrouh, 44 de ani, se numără Sex cu Nadine, Trăiește vara cu Nadine și Banc Show, la Prima TV. La 23 de ani s-a mutat în Los Angeles, unde a studiat actoria, și a rămas acolo șapte ani. Aici, așa cum zice, și-a dezvoltat spiritul civic și niște valori care i-au rămas de-a lungul vieții. Acum studiază psihologia la distanță în cadrul unei universități din State. Are și un copil de 12 ani, iar de peste un an s-a mutat cu soțul în Franța, într-un sat liniștit de acolo, unde se bucură de viața de familie și comunitatea din jurul ei.

Să revin însă la postarea de la care m-am luat. În ea a vorbit despre viața în Franța și cum statul te învață și te sprijină în procesul de-a consuma mai puțină energie electrică, de exemplu: „Mi au semnalat și orele greșite în care am folosit aparatele casnice [...], indicandu-mi să mă încadrez, după cum urmează: de luni până duminică, între orele 13:10 și 15:10, iar noaptea, de la 01:10 la 07:40 dimineață.” Oamenii au citit ce-a zis ea și s-au necăjit că ce-i asta, cum adică să faci economie sau să asculți de propaganda despre criza energetică. 

Eu n-am stat pe comentarii, ci am luat-o pe Nadine la întrebări despre cum stau lucrurile la ea în sat și de ce e mai mișto Franța decât România la capitolul „grija față de cetățeni”. Mai departe îți prezint situația în cuvintele ei, așa că uite cum e societatea franceză în care trăiește, cum e privită criza energetică acolo, care e implicarea statului în problemele cetățenești, dar și atitudinea ei față de toate astea. Pare c-am avea ce învăța și noi.

„Reeducarea” mea din punct de vedere civic a început la 23 de ani, când m-am mutat în Los Angeles. Studiam actorie la școala Lee Strasberg, iar colegii mă tot întrebau ce fel de voluntariat fac și strâmbau din nas când le spuneam că nu fac asta și nu sunt înscrisă într-un ONG. La vremea aia, prin 2003 să zic, nu vorbea nimeni despre asta în România, așa că am început să-mi fac temele și m-am înscris pe o platformă mare de voluntari din LA, unde am pus skill-urile pe care le aveam. 

La început curățam grădini publice sau mergeam în cartiere defavorizate și făceam curățenie acolo, deoarece nu știam nimic despre comunitate și eram „folosită” în funcție de nevoile proiectului. 

Mi-a plăcut foarte tare atmosfera de aici și am cunoscut mulți oameni care vorbeau despre valori ale societății și umanității. Eu veneam din muzica pop, aveam alte preocupări – să fiu sexi în România, să fiu la modă, mă preocupau pantofiorii, unghiuțele, iar în acel context din State am început o resetare și să văd lumea și viața dintr-un alt unghi. Voluntariatul a fost un element important în această resetare. 

Am revenit în România, am făcut un copil și, când el avea doi ani, m-am mutat în județul Dâmbovița. Eram înarmată cu mentalitatea din State, așa că m-am dus optimistă la primăria satului unde locuiam. M-am văzut cu primarul, care mă știa de la TV, și i-am zis că vreau să știu ce nevoi există în comunitate și cum putem să ne organizăm cu voluntari, să facem lucrurile să fie mai bune. S-a uitat lung la mine, n-a înțeles despre ce vorbesc și nu s-a mai întâmplat nimic.

Am revenit la el cu un proiect de centru comunitar, adică voiam o cameră unde membri din comunitate să vină și să împărtășească gratuit diverse talente pe care le aveau. Am găsit profesori care voiau să dea meditații gratis, mai ales că acea comună avea o promovabilitate de zero la sută la bacalaureat, o croitoreasă, un electrician, un mecanic auto, dar și oameni care voiau să vină din alte orașe. Am scris proiectul și am stat în promisiuni și promisiuni, până m-au păcălit să inaugurez o clădirucă cu o cameră, o baie și o sobă.

La eveniment au venit preotul, polițistul, învățătorul satului, dar și eu moț cu primarul, unde am tăiat panglica. Ceva foarte jalnic, dar am zis fuck it, doar să am acces la sală, dar sala a rămas închisă. De fiecare dată când veneam cu un orar îmi ziceau că ba nu curge apa, ba că nu e încălzită, ba că e depozit. Am încercat și-n alte sate, am fost plimbată de toți primarii și consilierii, am trecut prin situații amuzante, penibile, grotești, dar nu s-a întâmplat nimic.

În Franța locuiesc de un an și un pic. După pandemie a fost așa o stare claustrofobă și ne-am propus, cât copilul vrea să stea cu noi, să profităm să facem o vacanță alături de el. A fost ca un wake up call. Noi eram foarte uniți ca familie, dar acum am vrut să ne și distrăm mai mult în familie, noi trei. În cele din urmă ne-am reunit și cu cățelul nostru, Google, dar și cele cinci pisici, care au venit cu avionul mai târziu. 

Nu o să rămânem aici de tot, o să tot plecăm împreună, cu tot cu cele cinci mâțe și cățelul. Odată instalați, am vrut să aflu ce pot face pentru comunitate. Oriunde m-aș duce pe lumea asta, oricât timp aș sta, de la câteva luni în sus, vreau să știu ce pot face pentru acea comunitate și să păstrez binele din jur. 

N-a mai fost nevoie să merg la primărie, pentru că am fost la un târg de activități ale zonei. Am început să voluntariez cu fiul meu la o cantină pentru adolescenți din grupuri defavorizate și am descoperit și un loc unde să pot dona diverse, de la haine la încălțăminte. Mi-am descoperit cele două lucruri de care aveam nevoie și acum pot să-mi văd liniștită de viață.

Eu și familia mea nu avem nevoie de oameni pentru a ne simți bine și ne adaptăm oriunde este civilizat. Nu mă pot adapta la boxe pe geam, unde urlă muzica din senin pentru că e ziua vecinului sau o cumetrie, nu mă pot adapta la gunoi pe stradă, indolență, scuipați, urinat pe garduri, câini și pisici loviți de mașini, care zac pe marginea drumului, în agonie. Am încercat, dar nu am reușit. 

Îmi place în Franța pentru că sunt opusul italienilor: nu dansează pe stradă, sunt retrași, detașați. Îmi plac societățile unde fiecare își vede de treaba lui, se trag obloanele și dispar în casele lor, dacă au prieteni în vizită nu-i auzi, sunt cuminți.

Îmi place că sunt economi; spre exemplu, la un restaurant, o femeie dintr-un grup de seniori a plecat cu restul de vin din sticlă acasă. Mi-a plăcut respectul ăsta pentru a nu risipi, oricum acel vin ar fi ajuns la gunoi. La noi e jenă mare, e rușine să pleci cu restul de vin acasă, ce, mă, n-ai bani, ești sărac? M-am adaptat ușor. 

Nu m-au luat multe prin surprindere la societatea lor, poate doar internetul, și mi-am dat seama că oamenii ăștia nu prea știu ce înseamnă internet. Până ne-am pus fibră, am fost ca-n cascadorii râsului și ne făceam hotspot pe netul de acasă, pentru că era mai bun decât internetul lor.

Înainte să înceapă criza, un vecin ne tot atrăgea atenția că uitam luminile aprinse în afara casei. Erau vreo două becuri și omul tot bătea drumul să ne zică asta. Pe noi, românii, ne-a iritat și nu voiam să ducem stresul ăsta, că ne permiteam două becuri să ardă în neștire. Era orgoliul ăla de faci tu socoteală pe banii mei? Dacă vreau să las becurile să ardă, acum n-o să stau cu ochii pe geam. 

Un an mai târziu am înțeles că nu despre bani este vorba, ci despre a nu risipi. Pentru acele două becuri care ard fără rost, acei bani pot fi investiți în comunitate, în tine sau în viitorul altcuiva care nu-și permite. 

Până să înceapă criza, ne-am disciplinat, pentru că am înțeles rostul. Ne-au făcut să înțelegem non-sensul risipirii a orice, într-un mod foarte elegant. În Los Angeles am învățat să nu las apa să curgă la duș, la fel și cu spălatul pe dinți, obiceiuri pe care le-am păstrat până în ziua de azi și pe care le-am pasat soțului și copilului, iar faza cu becurile mi-a subliniat calitatea comunității din care fac parte. Tot așa, cu pâinea, pe care aici ar fi blasfemie să n-o mănânci la cât de gustoasă e, mi-am adus aminte de vremea lui Ceaușescu, că pâinea nu se aruncă, ci o strângi și o dai la cineva de la țară.

Am făcut pungi și am găsit un vecin care crește tot soiul de orătănii, i le-am pus în gard, nu i-am zis nimic, pentru că nu știam să fac asta în franceză, și nici nu voiam să creez vreo situație, dar m-am trezit cu el la ușă cu un carton de ouă de țară, în semn de mulțumire.

De când ne-am mutat, am primit scrisori să reducem consumul, dar le-am ignorat, deoarece n-am considerat că suntem mari consumatori, trăim într-o casă mică, ce să fac altceva altfel decât fac? La un moment dat, când a venit factura, ne-au scris că am făcut o reducere cu 23 la sută (deși nu intenționat), că ne felicită, dar nu este suficient și ne recomandă să reducem și mai mult, spre exemplu, să folosim aparatele electrocasnice când prețul este mai mic, într-un anumit orar. 

Atunci a fost prima oară când am zis că pot să mă țin de recomandare, mai ales dacă asta ajută în vreun fel sistemul și situația prin care trecem. Intervalele recomandate sunt de la 13.10 la 15.10 și de la 1 noaptea la 7 dimineața. 

Tot scrisoarea mi-a spus că pot programa aparatele din casă să spele la acele ore. Mulți mi-au scris furibunzi pe net că nu e normal să huruie uscătorul sau mașina de spălat noaptea, și nici mie nu mi-ar plăcea, dar pentru că nu mă duc la serviciu de la 9 la 17, mi s-a părut okay intervalul de la 13. 

Tot furibunzilor le-aș spune că nu te obligă nimeni dacă nu vrei s-o faci, nu vine nimeni și pune toporul pe electrocasnicele tale. E o recomandare pentru cei care o pot face, iar cum în zona mea este o comunitate de seniori, ei își permit să apese la 13, nu e o dramă. 

În general, în societatea franceză, sunt tot felul de flyere cu tips & tricks pentru cum putem să ne facem viața mai bună, cum ar fi reciclarea. Nici nu concep să nu faci asta, iar eu curăț și spăl recipientele, așa cum făceam și în România, dar și vecinii fac la fel. Mai mult, când ne-am mutat, prin contractul de închiriere, am primit un card de la un loc unde să te duci să reciclezi cartoane, cutii de vopseluri, electrocasnice, deoarece nu poți băga în pubela de reciclat ce vrei tu.

Am fost cu mașina, am inspectat zona, am învățat, iar acum stăm la un cârd de mașini unde fiecare oprește la zona unde are de reciclat.

Reacția francezilor față de măsurile luate a fost una normală, li s-a părut firesc, nici nu e o discuție. Nici n-am cu cine să vorbesc despre asta; ce să vorbesc despre firescul că e bine să faci economie în general, să nu risipești pentru că e de bun simț, pentru că banii ăia îi poți folosi să aduci calitate în viața ta sau a altcuiva? Și doi, dacă este un război și trecem toți prin asta, este evident că e bine să ne ajutăm unii pe alții. 

Mi-a fost jenă că „m-a certat” compania electrică, pentru că, în general, mă modelez după comunitate. În Dâmbovița nu aveam la ce model să mă raportez, să nu las gunoi la poartă, să nu scuip, nu aveam niciun standard. M-am simțit ca barosanul care-și dă cu șampanie de mii de euro în cap, mi-e jenă, țara arde și baba se piaptănă. 

Am început să respect cerințele comunității și să reduc consumul. Mi-am pus alarme la telefon, am grijă să pornesc aparatele la timp, când ne trezim dimineața oprim căldura în casă, mai punem un halat în spate. Până trece perioada asta vreau să fim cuminți și multe din aceste comportamente le vom păstra și după, pentru că este o chestiune de principiu.

Francezilor li se întâmplă multe lucruri bune, cum ar fi că de două ori pe an primesc scrisori pentru a se duce la stomatolog, iar lucrările de bază sunt decontate sută la sută. Dacă vrei ceva mai sofisticat, atunci plătești diferența. La fel se întâmplă și cu controalele mamare sau cele de cancer. 

Am prieteni români care au în fișa medicală că au avut părinți bolnavi de cancer, așa că au primit kit să se controleze și ei. Statul a venit în întâmpinarea lor: „hei, ai pe cineva bolnav în familie, testează-te gratuit.” Francezii simt că au spatele acoperit pe chestiuni de bază. 

Mai mult, sunt zile în care mâncarea, legumele și fructele bio sunt mai ieftine decât cele normale, deoarece sunt subvenționate de stat. Așa că preferă să mănânce sănătos, pentru că nu se simte la buzunar, în comparație cu noi. Sau sunt vârstnici care se duc la primărie și cer flori pe care le pot planta unde își doresc ei în comunitate, în mod gratuit. 

Eu și fiul meu ne-am înscris la cursuri de franceză la un ONG, unde sunt doar profesori pensionari, iar statul susține asta. Ei sunt fericiți că au unde să se ducă, ies din casă, socializează, iar noi suntem recunoscători pentru asta. 

În România, oamenii vor să dea, au talent, dar nu au infrastructură. În satul meu, spre exemplu, există un bazin olimpic. Câți olimpici să fie în sătucul ăsta? Dar dacă o fi vreunul, statul francez nu vrea să-l piardă și atunci îi pune la dispoziție bazinul, numai să nu piardă un talent. Poate toate astea se simt și atunci faci parteneriat cu un astfel de sistem.

În urma postării mele pe Facebook, unde am vorbit despre cum tratează statul francez criza energetică, am înțeles reacția românilor, supărarea lor, durerea și frustrarea față de cum au fost tratați de 30 de ani încoace de la Revoluție. 

Eu aveam 13 ani atunci și am luat și eu din vibe-ul celor din jur și am fost martoră la lipsa de onoare, iubire și de respect a oamenilor politici. Am știut că postarea mea este un simbol al mesajului politicianului român către un român de pe care s-a luat și pielea de pe el – hei, eu trebuie să măresc salariile primarilor și salariul meu, că mă obligă legea, mai fă și tu un efort, mai lasă de la tine. Am știut că nu e despre mine, ci despre ce a simbolizat.

E foarte greu să gândești un parteneriat între cetățean și sistemul politic din România, este o bătaie de joc pe care oamenii o simt indiferent de nivelul social și i-am înțeles. Dar am simțit și resemnare. 

Pare că românul a abandonat speranța că va fi bine și că el poate fi o unealtă a binelui în propria viață. Pentru mine asta este de neconceput. Dar cei care fac și simt că nu se vede, în general pleacă. Sistemul nostru politic e o batjocură la adresa românului, dar avem nevoie de oameni care să aibă o viziune pentru comunitatea lor. 

Nu cred că avem o șansă cu generația asta, dar cu copiii acestei generații da, dacă le arătăm respect față de țară și valorile poporului român, pe care copiii să le absoarbă și să le perpetueze mai departe. 

Problema societății noastre este comunismul, încă supurăm după acea bună infectă. Comunismul este încă în mulți dintre noi, ura față de sistem, că ne urmărește, ne face ceva, că noi plătim un preț nemeritat pentru orice. Mi se pare nedrept să comparăm un popor care a trăit asta cu orice alt popor despre care doar s-a citit în cărți.

Voi reveni în România. Cred că nicăieri nu-i ca acasă, să vorbești limba ta, să gândești, să relaționezi cu oameni cu care împărtășești un istoric social, un confort și o familiaritate pe care nu le găsești în nicio altă țară, oriunde ai sta. Poți să scoți omul din România, dar nu România din el. Îmi place de noi, suntem inocenți, deși oamenii zic că suntem jmecheri. Suntem isteți, suntem cuminți, așa percep românii. Îmi place că avem umanitate, o bunătate pe care nu o întâlnești în țările vestice.