Am vizitat o casă mai veche decât România și am înțeles de ce are cu adevărat nevoie Bucureștiul

E o întreagă istorie în București pe care n-o vezi la prima vedere. Am avut ocazia să vizitez, la propriu, o casă care face parte din istoria asta – adusă în vremurile moderne printr-un demers artistic.

E vorba de Casa Braikoff deschisă după 15 ani publicului larg. La intersecția Episcopiei cu Georges Clemenceau, pentru câteva ore în weekend, a fost video mapping interactiv, instalații de sunet și lumini, spectacol de dans contemporan proiectat pe fațada clădirii, muzică și tururi ghidate ale clădirii. Cu o zi înainte am văzut ce urma ca publicul larg să descopere pe 18 iunie într-un eveniment pregătit de One Night Gallery și Les Ateliers Nomad.

Cum mergi pe Episcopiei spre Calea Victoriei și lași Ateneul pe stânga, dacă îți iei o secundă de răgaz din încercarea de a te strecura printre mașini parcate și claxoane furibunde, pe dreapta, fix pe colț, este o clădire în formă de V despre care azi poți spune că a „fost frumoasă la vremea ei”. Momentan, este într-un stadiu de degradare accelerat, dacă vrei să vezi cum arată, uite aici niște poze din interior.

Casa Braikoff are însă o istorie de peste 150 de ani și este legată de viața industriașului olandez Jean Braikoff – și de nenumăratele funcții pe care le-a avut de-a lungul timpului, pe lângă cea de locuință a familiei Braikoff, de la birouri pentru o firmă din industria petrolului, la birourile Lufthansa & Air France, de la Minister al Justiției – între 1893 și 1899 – la Institutul de Modă IMOD.

În 1881, Jean a cumpărat de la Maria Slătineanu terenul pe care avea să fie ridicată casa. De planul final s-a îngrijit arhitectul elvețian Elisée Berthet, care s-a bazat pe o linie arhitecturală similară unor schițe realizate anterior de arhitectul Henri de Wurmb. El și-a lăsat amprenta prin cupola care întregește designul clădirii. Proiectul a primit aprobare în 1892 – o casă cu subsol, parter, două etaje și mansardă. 

Casa a fost cumpărată în 2021 de compania One United Properties și va continua să mai existe, dar sub alt nume: One Athénée. Va găzdui la parter și primul etaj un spațiu comercial, iar la etajul doi vor fi zece apartamente de lux.

Casa este spectaculoasă – pe fațade încă se mai văd decorațiuni printre care se numără busturile, vasele clasicizante și elementele vegetale, iar fostul dormitor al familiei încă a rămas în bună stare cu tavanul pictat și decorat cu casetoane ornate și amorași. Atmosfera creată de stadiul în care se află acum clădirea (pereți decojiți, bucăți desprinse de tencuială, mirosul umed, cotloane întunecate, încăperi labirintice, liftul nefuncțional în mijlocul scărilor în spirală) a fost atent intensificată de instalații cu fum, lumini, muzică, mapări 3D, pentru o imersare sinestezică completă.

Evenimentul din 18 iunie a fost una dintre puținele șanse să vezi interiorul clădirii pe viu, că altfel rămân pozele. Iată cum, prin artă, românii au putut explora unul dintre simbolurile Capitalei. Cu o seară înainte, am vorbit cu Mădălina Ivașcu și Sorina Topceanu, cofondatoarele One Night Gallery, despre industriile creative și proiectele culturale în București.

În teorie, pentru participanții la astfel de evenimente și pentru cei care urmăresc de acasă, lucrurile par destul de clare – niște oameni pun cap la cap niște idei, adună artiști doritori, găsesc o locație, iau o aprobare, primesc sponsorizări de la privați, și gata.

Realitatea, în schimb, e mai complicată. Iar parcursul mult mai sinuos. De la găsirea unor spații pentru desfășurare (spații care deși nu au nicio funcție în prezent, sunt inaccesibile din cauze multiple, precum legislația clădirilor de patrimoniu și regimurile de proprietate încâlcite) până la aprobările necesare desfășurării unui astfel de eveniment. Și sunt lucruri la care nu te gândești ca participant – că a fost nevoie ca cineva să se zbată să găsească un loc pentru toalete, să se asigure că nu pică curentul în momentul în care ție ți-a fost promisă o seară de proiecții, să ia toate măsurile de precauție ca să fii în siguranță. Pe scurt, să-ți fie ție bine și să te poți bucura de eveniment – ceea ce-ți doresc pentru toate la care ajungi. 

După o întreagă tevatură, lucrurile s-au aranjat însă și câteva sute de oameni au avut ocazia să pătrundă în casa care a stat închisă în ultimii 15 ani. Mădălina și Sorina speră că de la eveniment la eveniment lucrurile o să se înlesnească. Că vor avea parte de mai mult sprijin, că mesajul lor va fi mai clar înțeles, că vor putea încuraja cu inima deschisă alte astfel de happeninguri să fie inițiate.

Mădălina mi-a spus că a te bate cu morile de vânt nu e doar o metaforă, ci o realitate cât se poate de tangibilă. Uneori este decepționant să încerci să ajuți și să diversifici scena culturală a orașului, să faci toți ce îți stă în putință să creezi vizibilitate și spațiu de expunere pentru artiști, să atragi atenția asupra istoriei urbane, să stârnești măcar nevoia de conștientizare a regândirii regimurilor de proprietate și a legislației fără un sprijin administrativ constant.

Una dintre reușitele One Night Gallery și a altor evenimente asemenea este și conștientizarea nevoii de spații publice. Pe 18 iunie, în parcarea laterală a Ateneului, nu au existat mașini parcate, ci au fost amplasate spații de stat jos. Rezultatul: sute de oameni care s-au bucurat de spațiu, copii care se jucau liber, un moment bun în care să ne gândim cât de frumos ar fi ca orașele să nu mai fie concepute în jurul mașinilor – sau să le prioritizeze în rezolvarea problemelor. 

O noapte pe an, prin One Night Gallery, clădiri în ruină (altfel inaccesibile) pot prinde alt contur (și pot deveni măcar parțial accesibile). Asta până când investitori privați le „inaccesibilizează” din nou. Replica orașului, în mezza voce, este ruina – după cum am scris într-un articol publicat în Iscoada despre sensibilitatea ruinei. Și ruinele au nevoie însă de-o portavoce. 

Îmi permit, la final, un scurt excurs analitic — care nu vizează în particular evenimentul organizat de One Night Gallery, ci o perspectivă mai largă asupra fenomenului.

Există o tensiune și doar în rostirea noțiunii de industrie creativă. De multe ori, pe bună dreptate; ideea a fost apropriată și aplicată uneori unidirecțional – să ne bucurăm noi, cei de middle class, chiar dacă uneori cu riscul gentrificării, al afectării mediului sau al safarizării unor zone sau grupuri sociale (termenul safarizare îi aparține antropologului Bogdan Iancu). 

Alteori, brandurile–sponsor acaparează spațiile agresiv și dăunător, iar scopul evenimentului este denaturat. Artistul devine invizibil, iar munca lui asociată cu brandul. Totodată, grupurile cărora se adresează evenimentele sunt adeseori foarte omogene – grupuri hip din clasa de mijloc – și îți dai seama de asta de la zonele și orele la care se desfășoară evenimentele, până la muzica și băuturile propuse.

Încă sunt foarte puține happeninguri „creative” care se adresează vârstnicilor, categoriilor invizibile, și celor care sunt percepuți „a nu avea capacitatea de a înțelege mixurile neconvenționale dintre artă și tehnologie”.

Un alt punct este că evenimentele care se desfășoară în clădiri abandonate ar trebui să țină cont și de alți factori (unele o fac, altele nu), precum calitatea aerului (există o serie de mucegaiuri care se dezvoltă în locuri neaerisite sau din cauza materialelor sau prafuri care sunt extrem de nocive și care, prin inhalarea aerului, pot provoca sensibilități respiratorii), vecinătățile (ce înseamnă pentru cei din proximitate realizarea unui astfel de eveniment), siguranța (ce se întâmplă în caz de cutremur, ce greutate poate susține un etaj, o scară etc.), conservarea clădirii dacă este cazul (sunt anumite lucruri care trebuie menținute intacte, ce se întâmplă în caz de avariere). 

Poate despic prea mult firul în patru, e posibil. Dar nu e rău să te gândești și la asta.  

Orașele sunt spații vii, dinamice și, cel mai important, sunt locuite de oameni – oameni care ar trebui tratați prioritar în deciziile de amenajare urbană, mașinile fiind doar un mijloc, nu un scop în sine.