Sunt din nou tată, după un an în care am încercat să rămân însărcinat

Nu am nicio dovadă științifică pentru ideea că organismului meu „nu-i place” transferul embrionilor congelați (FET), dar așa simt. Asta mă ajută să înțeleg de ce am pierdut sarcina devreme la începutul lui 2021 după o procedură de transfer, urmată de o încercare FET care a eșuat din prima. N-am infertilitate, iar embrionii erau „de calitate”. FET ar fi trebuit să fie un succes și, cu toate astea, nu numai că am simțit procedura ca pe un eșec, ci și ca pe o respingere categorică din partea corpului meu. Din nou, nicio dovadă științifică, dar mi-am imaginat experiența ca pe un răspuns al sistemului imunitar. Ca și cum uterul meu ar fi zis: „Scuză-mă, ce e asta, și de ce e aici fără permisiunea mea?”.

După a doua procedură FET eșuată, am avut ceea ce ar putea fi numită o criză. În aprilie am împlinit un an fără testosteron și nu aveam niciun rezultat. Simțeam că viața mea stagna și că înduram pusee zilnice de disforie de gen fără niciun motiv întemeiat. Așa că am făcut ce ar face orice tată alb obișnuit: mi-am cumpărat o autorulotă. 

Nu sunt genul de persoană care să ia decizii impulsiv. Până la 34 de ani, nu am deținut niciun autovehicul, nici n-am plătit pentru o vacanță în străinătate care nu implica și studiu. Dar saga tratamentului de fertilitate declanșează lucruri dubioase în orice persoană. Când nu mi-a reușit nici al doilea FET, achiziționarea unei mașini la preț avantajos, după ce am primit un pont de la un amic, mi s-a părut că e singura soluție.

Nu am cumpărat autorulota singur. Am făcut o „investiție comună” cu părinții mei - știi tu, ca un adult în toată firea. Planul a fost să o folosim cu toții și câteodată să o închiriem ca pe un soi de Airbnb. Ca după un timp să-mi ofere și un venit suplimentar. 

Am economisit pentru partea mea de investiție câțiva ani, fiindcă mereu am visat la viața în rulotă. Mă temeam fix pentru economiile astea, că le voi folosi sau epuiza cu tratamentul pentru fertilitate. Bineînțeles că-mi doream să-mi completez familia, dar și să continui să-mi urmez viața dincolo de asta. Am vrut să-i ofer copilului pe care îl am deja, SJ, toate aventurile și amintirile pe care le merită. M-a speriat gândul că aș putea să petrec atât de mult timp și să cheltui mulți bani ca să-i creez un frate, cu prețul de a rata viața alături de copilul pe care îl am deja. 

În timp ce mă gândeam la toate astea, speram că un alt tip de tratament de fertilitate ar putea fi de acord cu ce-mi imaginam că-i place și-i displace corpului meu. În aceeași lună abia așteptam simplitatea unei proceduri de inseminare artificială (IUI), în care sperma donatorului este introdusă direct în uter și corpul preia totul de acolo. Singurul medicament pe care l-am luat a fost „o doză declanșatoare” de hormon hCG cu o noapte înainte, ca să ovulez la timpul potrivit.

Per total, procesul ar fi costat mai puțin decât FET - sau cel puțin așa am crezut. La mijlocul lui aprilie, m-a chemat la Londra o asistentă de la clinică pentru un test HyCoSy. „Ce e ăla?”, am întrebat-o surprins. „Nu l-am mai făcut până acum.”

Mi-a explicat că mi se turna o substanță de contrast prin uter și trompe ca să verifice dacă sunt blocaje care ar putea împiedica ovulul să se întâlnească cu sperma. Blocajele pot apărea oricând, așa că, deși IUI a funcționat perfect în urmă cu patru ani, când am fost gravid cu SJ, s-ar putea să nu mai am același noroc acum. Asta mi s-a explicat, cu mențiunea că fosta clinica ar fi trebuit să-mi facă un test HyCoSy înainte de IUI.

„Cât costă?” am întrebat îngrijorat.

„450 de lire”, a venit răspunsul, puțin peste șase sute de dolari. 

Am oftat în sinea mea. Credeam că bugetul meu va suferi doar puțin luna asta - în jur de opt sute de lire pentru IUI, versus o mie șase sute pentru fiecare FET -, dar factura devenise brusc cu 50 la sută mai scumpă decât suma la care mă așteptam. Instinctele mele au dat din nou înapoi: Fără nicio dovadă științifică, am simțit că aruncam cu banii pe fereastră. Simțeam că trompele mele uterine erau libere, dar dacă greșeam și pierdeam tot costul unei inseminări artificiale? Dacă lucrurile erau mult mai complicate decât anticipasem?

La mijlocul lunii aprilie mi s-a turnat o cantitate mică de substanță de contrast, în valoare de 450 de lire, prin trompele mele curate. Doctorița chiar mi-a spus că nu a mai avut cazuri în care să curgă așa de rapid. Pe deasupra, a fost singura procedură de fertilitate pe care am avut-o care mi-a cauzat durere intensă, cu greață și migrenă după. Măcar eram împăcat. După asta am așteptat începutul următorului ciclu, care a coincis cu începutul lunii.

Odată cu el a venit și autorulota. Sâmbătă, pe opt mai, micul, dar magnificul vehicul mi-a fost adus acasă de oamenii prietenoși care l-au convertit dintr-o minidubă cu opt locuri într-o autorulotă cu patru locuri. Duminică, pe nouă mai, am condus până în Londra pentru procedura IUI care speram că-mi va aduce al doilea copil.

Când ajungi la ultima etapă a ciclului din tratamentul de fertilitate - programarea care ar putea crea sarcina - se întâmplă de obicei după săptămâni sau luni de pregătiri, chiar dacă e prima încercare. Când ajungi aici e normal să-ți pui întrebări și să ai gânduri de genul: Mă întreb dacă nu cumva e ultima oară când intru pe ușa asta… Mă întreb dacă asta e ultima oară când văd fața asistentei ăsteia… Mă întreb dacă asta e ultima oară când beau apă ca să am o „o vezică confortabil de plină”.... (Gândurile astea reprezintă practic sloganul pentru procedurile FET și IUI.)

Încă aveam gândurile astea, chiar dacă am încercat să nu. Când ești la a treia încercare, genul de gândire Mă întreb dacă e ultima oară…. poate începe să semene cu autotortură. Poate că acest „hăis cea” mental m-a distras de la a bea îndeajuns de multă apă. Am fost ultimul pacient duminică, așa că atunci când asistenta a verificat cât de plină era vezica mea, probabil că s-a gândit: Merge. Mi-ar plăcea să ajung acasă.

Când a intrat medicul cu sperma donatorului pregătită, asistenta a trebuit să aplice mai multă presiune pe abdomenul meu ca să poate vedea cu claritate ecografia. În acea stare de disconfort intens am realizat la ce folosește o vezică plină. Fără vezica plină, a trebuit să muncească mai mult ca să ofere doctorului imaginea necesară ca să plaseze cu acuratețe sperma. 

Am început să mă panichez în liniște că presiunea va împiedica efectul procedurii de IUI. Sigur nu va descuraja spermatozoidul să înoate în sus sau ovul să coboare? Nu i-am purtat pică asistentei, dar m-am gândit: Ei bine, asta e nasol. 

Și cu toate astea - poate din toate motivele pe care le-am intuit înainte despre ce voia și ce nu voia corpul meu, dar probabil din niciunul de fapt - a funcționat. La fel ca la prima mea încercare de IUI, cu același donator care a dus la nașterea primului meu copil, și de data asta a funcționat. Aproape la o lună după, la două săptămâni după succesiunea de teste de sarcină pozitive (indiferent câte am făcut, nu prea puteam să cred), mi-am făcut o ecografie în Londra ca să am confirmarea.

Cu aproape patru ani în urmă, făcusem testul de sarcină care urma să ducă la nașterea lui SJ. Pe atunci, reacția mea emoțională inițială a fost să amuțesc fiindcă nu-mi venea să cred. Nu am plâns, nu m-am simțit eliberat, ci doar șocat. Același lucru s-a întâmplat și de data asta, când am urinat pe primul test și apoi pe multe altele.

Poate că vestea care schimbă vieți s-a lovit de o armură psihologică solidă pe care o ridicasem în anticiparea mai multor vești proaste. Poate că experiența de dinainte cu pierderea sarcinii s-a adăugat la tendința mea de a-mi face griji și la obiceiul de a procesa evenimentele emoțional la mult timp după ce s-au întâmplat.

Unul dintre gândurile care au reușit să-și facă loc în mintea mea a fost Cred că m-am grăbit să cumpăr o autorulotă cu loc de dormit doar pentru o familie formată din două persoane....

La un an după ce am încercat să rămân din nou însărcinat, în sfârșit eram pe drumul cel bun. În timp ce plecam de la clinică, după ecografia de confirmare la șase săptămâni de sarcină, strângând în mână imaginea pixelată, un alt gând mi-a apărut subit în minte: Mă întreb dacă asta e ultima oară când sunt aici.