Fă cunoștință cu tipa care-ți arată că există loc pentru femei în arta contemporană din România

„Interesul publicului pentru lucrările mele a crescut începând cu 2019. În acel an, dar și în 2021, arta mea a împânzit tot orașul pentru a promova cel mai important eveniment din domeniul artelor vizuale din România, Art Safari. Picturile mele au apărut pe afișe imense care îmbrăcau clădirile, pe autobuze și chiar pe cartele de metrou. În niciun caz nu puteau fi ignorate”, spune Irina Dragomir despre momentul în care a simțit că a intrat în sfera artei contemporane naționale.

Irina este o late bloomer-iță în domeniu – abia la 30 de ani a dat admitere la Universitatea Națională de Arte din București, deși desenează încă din clasa a cincea. Ioana Ciocan, directoarea Art Safari din București, a numit-o „super-steaua artei contemporane din România”, iar în cadrul ediției din acest an, desfășurată între 12 mai și 7 august, Pavilionul Contemporan îi este dedicat. Aici, artista va găzdui prima ei expoziție personală, „Roșu, galben și albastru.”

Irina s-a născut în Mangalia, în 1983. Aici a și locuit în primii ani de viață, până s-a mutat la București. Povestește că în clasa a cincea profesorul de desen a încurajat-o să studieze într-un mediu organizat. „Mi-a rămas în minte, pentru că explica totul cu atenție și pasiune, într-un mod diferit față de ceilalți profesori pe care i-am mai avut. El mi-a recomandat să mă înscriu la Școala Gimnazială de Arte (actualmente, Școala gimnazială de arte „Iosif Sava”). I-am urmat sfatul și lumea mea s-a schimbat. Aici mi s-a deschis un alt univers care mi se potrivea de minune și am început să pictez cu mai multă seriozitate”, mărturisește ea. 

Așa cum adaugă, la școală desena și picta lucrurile clasice pentru studiu – compoziții cu personaje sau naturi statice – dar acasă avea teme libere: „arta mea devenea mai personală, aproape terapeutică. Mă foloseam de ea ca să-mi exteriorizez frământările specifice vârstei”. Din păcate, la acea vreme, părinții nu i-au încurajat pasiunea, pentru că, așa cum explică artista, pictura nu era considerată atunci o meserie de viitor. „Cred că părinților mei le era teamă că nu mă voi putea susține financiar din artă. Așa că nu am dat la Tonitza, ci la informatică. Patru ani am încercat să deslușesc tainele calculatoarelor, în timp ce visam la ateliere de artă”, completează ea. 

Povestea Irinei mi se pare interesantă pentru că prezintă un drum poticnit spre succes, un parcursul deviat, dar asumat, cu toate lecțiile sale adunate. Mai simplu, îmi dă de înțeles că nu e niciodată prea târziu să obții ce vrei, chiar dacă știi asta de la început și nu-ți iese din prima.

Pictorița nu a dat la UNArte după ce a terminat liceul pentru că simțea că a rămas în urmă față de cei care au studiat la liceele de specialitate, ci s-a reorientat. „M-am gândit că al doilea cel mai bun lucru pe care aș putea să-l fac cu viața mea ar fi să încerc să ajut oamenii care suferă, așa că am dat la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. A fost o idee bună, pentru că m-a pregătit pentru viața reală și mi-a oferit repere importante despre cum să mă raportez la mine și la ceilalți”, spune ea. 

Indiferent de ce a studiat și ocupațiile pe care le-a avut, Irina a continuat să picteze constant. „Inima mea a rămas acolo, dar îmi lipsea încrederea.” Avea peste 30 de ani când a hotărât să dea admiterea la UNArte: „Mi-am dat seama că mi-e mai frică de regretul că nu am încercat – care m-ar putea urmări toată viața – decât de un posibil eșec”.

Pictorița a înflorit și s-a dedicat în totalitate acestei pasiuni. Rezultatele au venit treptat, iar părinții îi oferă toată încrederea și susținerea de care pot da dovadă. „Și în copilărie am simțit că o am, doar că arta era un teren periculos financiar. Să știți că nu e simplu. În februarie 2020, lucrarea mea „Woman with Weapon” s-a adjudecat cu șase sute de euro, în aprilie 2021, „Love is Blind” cu 1 600 de euro, iar în noiembrie 2021, „Queen Takes King” s-a adjudecat cu 3 500 de euro. Sunt mândră că arta mea e dorită de colecționari și că a ajuns și peste granițe.”

La 39 de ani, Irina consideră că s-a maturizat, iar asta se vede și în modul în care se raportează la pictură. „A devenit ceva foarte serios și intim care nu mai ține doar de abilități tehnice. Este o pictură care crește și se transformă odată cu mine. Modul în care m-aș descrie pe mine se potrivește și cu lucrările mele. E ceva jucăuș și copilăresc, dar și ceva sobru și serios în ele și în mine. Dacă aș crede în horoscop, aș putea să dau vina pe zodia mea – gemeni”, spune ea.

Procesul ei de creație, completează artista, începe cu adunarea viselor, ideilor și sentimentelor în prime schițe, urmate de diferite probe de desen și culoare. Așa cum probabil ai observat, culoarea e un element extrem de important al artei sale. Irina vorbește despre un proces lung și complex, plin de suișuri și coborâșuri, unde transpunerea pe pânză vine abia la final. Are momente când muncește aproape non-stop, cu mici întreruperi ale vieții cotidiene, dar și momente delicate, când are nevoie de liniște absolută pentru a se putea concentra la maximum. „Nu pot asculta muzică, de exemplu. Prefer să-mi ascult cu mai multă atenție gândurile.” 

Nu vrea să încadreze timpul în care este gata o lucrare în măsurători clasice, pentru că, așa cum susține, dacă acum reușește să facă un lucru e pentru că-l exersează de foarte mult timp. „Asta înseamnă că ar trebui să luăm în calcul și anii anteriori în care m-am antrenat asiduu, ca să ajung în punctul în care sunt astăzi. Este o muncă de o viață și nu mi se pare corect să cronometrăm altfel.”

Irina consideră că picturile sale sunt modul prin care încearcă să contribuie cu ceva bun la lumea în care trăim. Bucuria ei ar fi, așa cum spune, dacă publicul ar găsi în ele o metodă de detașare și una de calibrare pentru minte și inimă. „Provoc subtil prin arta mea sau mai degrabă ridic întrebări simple care pot avea răspunsuri complexe. Îmi doresc ca privitorii să încerce să descifreze restul pânzei.” 

Artista mărturisește că personajele ei povestesc despre lucruri pe care le-a trăit, le-a gândit sau le-a văzut la oamenii din jurul ei. „Sunt o persoană sensibilă și analitică, așa că tot ce văd și aud lasă urme în mine și devine potențial material pentru creația artistică. Simt că aș strica magia dacă aș povesti faptele concrete din spatele picturilor”, adaugă ea. Pictorița e de părere că privitorul trebuie să aibă libertatea de a-și suprapune propriile conținuturi peste imaginile pe care ea le creează. „Vreau să se joace în voie cu ceea ce vede și să decripteze poveștile în cheie proprie.”

Femeile reprezintă un rol central în opera Irinei, iar asta pentru că, așa cum subliniază artista, sunt niște ființe extrem de puternice: „Spun asta pentru că ele au o capacitate imensă de a simți și de a iubi, știu să mângâie și să vindece răni, au curajul să vorbească despre orice și nu se tem să-și arate vulnerabilitatea. Iar dacă ar fi să vorbim despre lucrurile mai pragmatice ale vieții, femeile construiesc cariere cot la cot cu bărbații și fac față discriminărilor și sexismului. Mi-ar plăcea ca femeile să fie mai conștiente de valoarea lor și să se bazeze, în primul rând, pe calitățile lor interioare. Asta ar putea impune și celorlalți un mod de raportare mai corect”. Cu toate astea, Irina spune că nu ar vrea ca arta ei să fie judecată stric în termeni feminiști, pentru că are convingerea că încadrările rigidizează și limitează. 

„Pictez femei pentru că îmi e mai ușor, pentru că le cunosc și pentru că sunt ființe superbe, dar preocuparea mea generală e ființa umană, așa că sper ca și bărbații să poată rezona cu unele dintre ipostaze, chiar dacă sunt interpretate de femei.” 

Așa cum concluzionează, arta ei prezintă femei în foarte multe roluri, „așa cum le găsim, de altfel, și în viața reală.” Irina crede că fiecare e liber să-și facă ce conexiuni dorește, atunci când îi privește lucrările. „Important e ca arta să fie privită și ca publicul să se regăsească în detaliile lucrărilor mele, fie ele figurative sau geometrice.”

La Art Safari o să poți vedea cele recente picturi ale Irinei, dar și instalații realizate special pentru eveniment. „Pe 12 mai, porțile Palatului Dacia- România de pe Lipscani se vor deschide din nou, iar eu voi fi acolo să savurez miracolul. Îmi place să experimentez și să inventez tot felul de lucruri, iar unele dintre ele vor fi arătate publicului cu această ocazie. Mai multe nu spun.” „Roșu, galben și albastru”, prima ei expoziție personală, este curatoriată de Alexandru Rădvan și va vorbi, așa cum spune artista, despre „culoare și putere.” 

„Arta Irinei Dragomir fuzionează elemente din cultura pop, tendințele, simbolurile și convențiile contemporane. Picturile ei te îmbată și te năucesc aproape la propriu, te atrag cu dulceața lor ușor acrișoară într-un carusel în care privirea se învârte până devine mahmură. Puternic și feminin, răsfățat și răutăcios exact atât cât trebuie, hipnotic, perfid în doze mici, asumat și imprevizibil, universul Irinei Dragomir are magnetismul unui șerbet rafinat. Știi că o să îți fie rău dacă îl mănânci pe tot, dar nu te poți opri și consumi lucrare după lucrare, în timp ce (parcă) de undeva din spate, precum o felină, Irina te urmărește și observă. Fiindcă asta face Irina Dragomir cu noi: ne-a aruncat un pumn de imagini colorate și ne pândește reacțiile. Ca o pisică”, notează curatorul.

Pictorița nu are planuri să plece din țară, în schimb vrea să se mute într-un loc mai liniștit, nu foarte departe de București, deoarece simte nevoia unui spațiu mai mare și mai calm, pentru a-și putea începe viitoarele proiecte artistice. 

„Acum sunt optimistă cu viitorul meu artistic și sunt abia la începutul unei frumoase aventuri. Comunitatea artistică din România a trecut printr-o situație foarte dificilă și trebuie să avem forța de a trece peste cicatricile pandemiei.” Optimismul și-l păstrează și în ceea ce privește locul tinerelor artiste în arta contemporană și amintește că la cea de-a 59-a ediție a Bienalei de Artă Contemporană de la Veneția, cel mai important eveniment de profil, majoritatea artiștilor selectați sunt femei.

„A fost o premieră absolută!” Artista menționează și ediția Art Safari din 2021, unde curatoarea Elena Olariu a avut o selecție sută la sută feminină pentru expoziția „Seducție și trumf în artă.” „Sper să vedem în România mai multe expoziții dedicate femeilor. Vreau să cred că omenirea evoluează și că oamenii au înțeles că diversitatea e bună. Ar trebui să fie loc pentru toată lumea, indiferent de gen sau alte criterii, atâta timp cât lucrările sunt bune”, conchide ea.

A noua ediție Art Safari se desfășoară între 12 mai și 7 august la București.