Ce e libertatea pentru Mihai, omul care a trecut prin comă, bătăi și a trăit pe stradă în anii ‘90

„Copiii fără adăpost reprezintă unul dintre dezastrele istoriei recente a României. Într-o încercare de a dezvolta forța de muncă națională, fostul lider comunist Nicolae Ceaușescu a interzis contraceptivele și avortul. Mii de copii nedoriți au fost abandonați în orfelinate, unde au îndurat condiții terifiante. Odată cu căderea comunismului, mulți dintre acești copii s-au mutat pe stradă. Unii erau din orfelinate, alții fugiseră de acasă din cauza sărăciei. Astăzi există 20 de mii de copii care trăiesc pe străzi. Resursele pentru a adăposti tinerii sunt grav limitate. Aceasta este povestea a cinci copii care trăiesc într-o stație de metrou din București, în România.”

Așa începe Children Underground, un documentar lansat în 2001, dar filmat în România la finalul anilor ‘90 care surprinde viața copiilor străzii.

De documentar, poate prea puțin cunoscut de români, e legat și numele Edet Belzberg. Ea și echipa ei au petrecut aproximativ un an în București, timp în care i-au analizat și au creat legături cu protagoniștii, i-au ajutat să se simtă confortabil cu camerele video, le-au înțeles gesturile, acțiunile, poveștile din spate. În acest timp, stația de metrou de la Victoriei a devenit și a doua casă a lor, nu doar a copiilor. Edet Belzberg s-a ales cu faimă și bani – documentarul a câștigat premii la: Gotham Awards (2001), Film One World Praga (2002), Sundance (2001) și o nominalizare la Oscar (2002). Cei cinci copii s-au ales cu un rând de mulțumiri în ultimele secunde ale filmului.

În documentar nu au fost adăugate sunete de fundal, nici efecte speciale, iar copiii sunt cei care își spun propria poveste. Timp de aproape două ore, filmul te plimbă prin cele mai întunecate și dezolante cotloane ale Bucureștiului și ale minții umane – copiii te iau de mână și-ți arată ce înseamnă sărăcia, daunele provocate de comunism, adicția de aurolac, frica de bătăi și de violuri, discriminarea și un stat indolent care nu știe cum să gestioneze toate astea. Te face să te gândești cât de norocos ești că ai crescut într-o familie cât de cât normală și nu ai fost nevoit să dormi pe cartoane la metrou.

Cei cinci protagoniști – Mihai, Ana, Marian, Macarena și Cristina – au ajuns pe stradă din motive diverse și din părți diferite ale țării, însă toți au un lucru în comun: abuzul de aurolac. Fiecare a fost victimă a dependenței și a îndurat abuzuri în stația de metrou des frecventată de oameni grăbiți, nepăsători, care de multe ori contribuiau la degradarea fizică și emoțională.

Am ajuns să aflu povestea asta pentru că, deși în majoritatea cazurilor algoritmul de autoplay de la YouTube poate fi doar o bătaie de cap, mie mi-a sugerat documentarul. Și am continuat să urmăresc – plângeam prea tare și nu puteam să-l opresc. Am vrut să aflu însă mai mult și să văd ce s-a întâmplat cu acei copii, acum adulți. Așa am ajuns să vorbesc cu Mihai Tudose, 36 de ani, care locuiește în Belgia. Majoritatea persoanelor care au urmărit povestea celor cinci au fost de acord că el avea cel mai mult potențial pentru a trăi o viață mai bună, poate chiar normală. Și așa a fost.

Când a fost filmat documentarul, Mihai avea 12 ani și spunea că-și dorește libertate, educație și o viață departe de tatăl său, refuza să cerșească precum amicii lui și prefera să care marfă pentru magazinele de la metrou în schimbul banilor. Povestea lui a degenerat treptat – de la dorința pentru libertate, pe care o exprima sfios la început, a ajuns să lupte doar pentru supraviețuire. Cu toate astea, Mihai își dorea foarte mult să meargă la școală și să învețe, să aibă o carieră și un viitor.

Atunci spunea că a plecat de acasă din cauza tatălui, însă acum are o perspectivă mai nuanțată. Deși mama lui avea grijă de gospodărie și de frații lui, lucrurile se schimbau când tatăl său ajungea acasă. Familia Tudose avusese de toate cândva – bani, un apartament în Constanța și potențial pentru mai bine. Jocurile de noroc l-au făcut pe tatăl lui să piardă tot. Au vândut apartamentul și s-au mutat în Poarta Albă, comuna în care trăiseră bunicii și locul de care Mihai a fugit de când avea nouă ani.

Mihai își amintește și acum momentul în care a plecat pentru prima oară de acasă și spune că a fost și prima prostie pe care a făcut-o.

Mama lui lucra ca femeie de serviciu la gara din Constanța, tatăl lui – la CFR, iar toți copiii aveau permise gratuite pe tren, în toată România. O simplă cartelă cu poza lui, numele și prenumele părinților îl ajuta pe Mihai să plece oriunde în țară, cu loc la clasa întâi. Când a decis prima oară să fugă nu s-a gândit la prea multe detalii, știa doar că nu voia să fie acasă. Era deja plecat de vreo două sau trei zile când a ajuns în Constanța, unde a petrecut o zi întreagă pe plajă. Extenuat, a vrut să doarmă puțin. Gara era un spațiu public unde nu ar fi deranjat pe nimeni. S-a trezit zdruncinat de mama lui și și-a dat seama că, dintre toate locurile, îl alesese fix pe cel în care lucra ea. „Am fost foarte prost, n-o să uit toată viața. Am plecat de acasă și m-am dus la maică-mea la muncă.”

Cu timpul, Mihai a început să-i învețe turele și mergea la gară doar când ea nu era acolo. După ce a mai crescut și-a făcut curaj să urce și în tren.

Libertatea și o viață normală erau dorințele care-l țineau pe Mihai ancorat și-l ajutau să meargă mai departe cât era pe drumuri. „Voiam umanitate”, îmi spune, după care își amintește de momentele în care era mic și privea oamenii care mergeau în grabă pe stradă, care stăteau la cafenele ori la coadă la patiserii. Lucruri mici de felul ăsta reprezintă pentru oameni ai străzii un schelet al normalității și al siguranței pentru ziua de mâine. Când îi privea, Mihai se gândea că toată lumea are un scop în viață, fiecare își construiește propriul viitor și încerca și el să-și găsească un astfel de drum. Cu toate acestea, nu-și făcuse niciun plan concret. Știa doar că nu putea face nimic singur și nimeni nu-l putea ajuta, iar traiul de pe o zi pe alta devenise singurul fel de viață pe care îl cunoștea. 

De-a lungul anilor a mers prin mai multe orașe ale țării, însă și-a petrecut cel mai mult timp la stația de metrou de la Piața Victoriei. Acolo i-a cunoscut pe ceilalți copii și tot la Victoriei a fost pus în numeroase situații inumane. „Cum hingherii alergau câinii maidanezi cu un fier și o sfoară ca să-i prindă, așa era și pentru noi poliția.” Mai mult, au fost și lunile petrecute la centrul pentru minori, unde geamurile aveau gratii și nimeni nu avea voie să iasă. Îl numește, pe bună dreptate, „pușcărie pentru minori”. Din motivele astea, poliția a fost multă vreme un catalizator al fricii pentru el. Poate și ăsta e un motiv pentru care vedea libertatea ca pe ceva aproape intangibil și absolut.

Nu de puține ori, cel mai greu pe stradă i-a fost să îndure bătaia și lipsa mâncării. 

Abia din 2004, când a fost confirmată data de 1 ianuarie 2007 pentru aderarea la Uniunea Europeană, România a dat semne că se străduiește să facă schimbări în legătură cu situația orfelinatelor, dar nimic mai mult.

Când vezi documentarul, ți-e greu să înțelegi care parte din viețile celor cinci copii e mai devastatoare: lipsa părinților, a unui adăpost și a mâncării, bătăile și abuzurile, degradarea treptată a fiecăruia, adicția de aurolac sau că ar fi putut trăi o viață normală?

După ce a adunat suficiente ore de material, echipa de producție a plecat din România, dar avea în plan să se întoarcă după un an pentru a vedea evoluția celor cinci. În acest timp, Mihai a resimțit pentru ultima oară și la cel mai înalt nivel consecințele unei vieți pe care nu și-a dorit-o niciodată. Un paznic de la metrou, notoriu pentru bătăile pe care le aplica copiilor, l-a aruncat de la etajul al doilea al unui bloc în construcție, abandonat. A fost găsit de un câine care se abătuse de lângă stăpână. Ea a sunat la ambulanță. Deși doctorii și asistentele nu-i dădeau nicio șansă și erau convinși că nu va supraviețui – îl numeau „boschetar” și îi reproșau modul în care trăia –, l-au îngrijit cât timp a fost nevoie. Două săptămâni de comă și trei luni de recuperare l-au făcut pe Mihai să-și dea seama că trebuie să plece cu orice preț de pe stradă. Acum consideră că i s-a acordat o a doua șansă la viață.

În 2002, după apariția documentarului, o asociație din Poarta Albă a fost contactată de o persoană care voia să discute cu Mihai. Mesajul a ajuns la el, dar era confuz. Nimeni altcineva din sat nu mai știa despre documentar. S-a gândit că era cineva din echipa de producție și că voia să-i mai ceară ceva, așa că i-a lăsat un număr de telefon. Apelul nu a întârziat și, odată cu el, viața a început să prindă alt contur pentru Mihai.

La telefon a auzit, într-o limbă străină, o voce necunoscută care nu-i cerea să-l filmeze pentru un plus de mărunțiș. Îi oferea șansa să fie un om grăbit, așa cum voia, care să poată trece aproape neobservat în mulțimea înghesuită din dreptul vreunei patiserii și care putea să-și construiască singur viitorul în fiecare zi. 

Cel care l-a sunat era din Belgia. „Dacă vrei să-ți schimbi viața, eu te ajut cu ce pot, dar în mare parte ține de tine”, a sunat propunerea lui. Deși era conștient de posibilele riscuri, până la urmă nu mai avea nimic de pierdut – a acceptat. 

Părinții lui, pe de altă parte, erau de părere că acceptarea unei oferte de la un necunoscut, dintr-o țară străină, nu arăta decât inconștiența fiului lor și s-au împotrivit deciziei. Fără semnăturile lor nu putea ieși din țară.

În timp ce în casă era dezbătut subiectul imaturității, Mihai își pregătea un plan. L-a rugat pe cel care îl contactase să-i trimită două sute de dolari, iar cu banii și-a dus părinții la „Doi Cocoși”, un restaurant din Constanța, unde au mâncat și au băut la prima oră a dimineții. După ce s-a asigurat de chercheleala celor doi, i-a dus la notar. Acolo au semnat. S-au gândit că oricum plecase de atâtea ori, iar încă o dată n-ar strica. Mai târziu, deși și-au dat seama de ce făcuseră, au înghițit în sec și au acceptat. Nu mai aveau ce să facă.

În Belgia a înțeles că asta era libertatea după care tânjise și noua etapă din viața lui.

Acolo, persoanele de pe stradă nu l-au judecat – în fond, nici nu-l cunoșteau, pentru ei era doar un copil normal, ca toți ceilalți. Desigur, cel mai mare impediment era limba franceză, pe care nu o vorbea deloc. Însă Mihai știa că era cea mai mare oportunitate pe care o avusese până atunci și nu voia să o dea în bară. A vrut să stea într-o garsonieră, să se izoleze de restul lumii, și să se axeze doar pe studiu. Bărbatul din Belgia, pe care acum îl numește „părinte spiritual”, l-a ajutat cu tot ce a putut.

Mihai povestește că nu regretă perioada în care s-a izolat de toată lumea. Avea nevoie de asta ca să învețe limba și, pentru că trăise pe stradă, îi era greu să o ia de la început. „Deși oamenii nici nu te cunosc, te gândești pe moment că lumea te judecă. În capul tău toată lumea știe că vii de pe stradă.” După șase luni, a dat un examen și a ajuns în clasa a șasea la o școală din Bruxelles. După doi ani s-a înscris la un liceu unde a studiat arte plastice și informatică.

Bărbatul din Belgia, care i-a fost alături încă din 2002, l-a ajutat financiar până la 18 ani și l-a susținut mereu când a avut nevoie. După ce a crescut, a refuzat să mai primească ajutor din partea lui și a preferat să-și ia viața în propriile mâini. Păstrează însă legătura cu el și știe că îl poate apela de fiecare dată când are o problemă ori îl supără ceva. „E mereu acolo când am nevoie de el. De fiecare dată când sunt trist, o discuție cu el e tot ce am nevoie.”

După patru ani în Belgia, s-a întors pentru puțin timp în România. Și-a anunțat familia cu două ore înainte, iar când a ajuns a simțit o oarecare reticență din partea lor – păreau cumva speriați, zbuciumați. Copilul fugar și fără viitor pe care-l știau ei devenise un elev de liceu îngrijit și educat. Dacă ar fi putut, ar fi schimbat mentalitatea părinților săi. Și-ar fi dorit să comunice unul cu altul cât să fie și ei fericiți, dar și copiii, să renunțe la încăpățânare și să înțeleagă că își pot pierde familia în acest fel. Mihai spune că și-au dat seama ce au făcut greșit când erau tineri. „E de neiertat să știi că tu aveai un acoperiș deasupra capului, iar copilul tău a fugit, din cauza ta, pe străzi.” Între timp, părinții lui au murit, iar de frați s-a distanțat.

Copiii străzii erau uniți și dezbinați de o sticlă ordinară cu vopsea care-i făcea să simtă ceva mai mult decât foame și frig. Crescut într-un astfel de mediu, Mihai a încercat și el câte puțin din toate. Încă-și amintește prima oară când a tras aurolac. S-a simțit dezgustat de petele argintii de pe mâini și din jurul buzelor. Își imagina cum îl percepeau oamenii care treceau pe lângă el. Era conștient de contradicția dintre propriile convingeri și punga de vapori din fața lui. Nu voia să fie perceput așa. „Eram oricum nespălat și văzut prost de către restul, aurolac era ultima picătură care ar fi umplut paharul.” A trăit alături de mulți care au murit de la dependență, iar acum regretă că a încercat cândva și i se pare o prostie.

„Unde sunt ei acum?” este întrebarea pe care o găsești frecvent în comentariile de pe YouTube ale documentarului Children Underground. Mulți sunt curioși să afle cum au ajuns copiii de atunci sau dacă mai sunt măcar în viață. Pe unii îi poți găsi pe Facebook, iar de alții mai auzi în treacăt prin reportajele despre oamenii străzii.

Curiozitatea asta e și unul dintre motivele pentru care Mihai a decis să posteze un clip alături de Macarena. Ea avea paisprezece ani în documentar, venea din orfelinat și era dependentă de aurolac. A rămas pe stradă o bună bucată de vreme, iar acum e într-un centru de servicii sociale. Conștient de interesul publicului și de empatia care inundă comentariile, Mihai a făcut un grup de Facebook – Violeta „Macarena” Roșu. Aici a strâns bani și a dus-o la Londra în 2018.

Timp de 24 de ore a trăit o viață pe care și-o putea cu greu imagina până atunci. A stat o noapte într-un hotel și a mers la un concert Michael Jackson – unul tribute, ce-i drept, dar ce nu știa nu avea cum s-o afecteze. Deși a fost o experiență excepțională pentru ea, șocul unei vieți în afara străzii a fost prea mare și a preferat să rămână în centrele din România ca să supraviețuiască. Chiar dacă e tratată urât, e mulțumită că are un acoperiș deasupra capului. „E greu să pleci de jos de tot și să ajungi în vârf. E mai comod să rămâi jos. Când ești sus te sperii, ești singur. Ea nici nu știa cum să deschidă robinetul de la baie și e de înțeles, n-a avut unde să vadă altceva”, spune Mihai. Încă încearcă să o ajute cum poate, dar știe că nu are ce să facă în legătură cu sistemul. 

Când l-am întrebat pe Mihai despre posibilitățile care i s-ar fi putut oferi la vremea respectivă în țară, și-a strâns buzele contemplativ, a așteptat câteva secunde, iar după o mișcare dezaprobatoare din cap mi-a spus: „România nu mi-ar fi putut oferi nimic. Erau alte priorități la vremea aia.” Deși țara era asaltată de jurnaliști și producători din Occident care voiau să vadă orfelinatele, iar reportajele despre oameni care trăiau în gară, în canale și pe stradă creșteau semnificativ, nimic nu s-a schimbat pentru astfel de copii. Cel puțin nu la nivelul statului, că în societate existau români care încercau să-i ajute. Mihai le este recunoscător atât angajaților din centrele sociale, cât și Ancăi și lui George Roman – cei doi i-au rămas apropiați și astăzi.

Cei doi erau atunci niște simpli cetățeni care lucrau de dimineața până seara, dar care își rupeau în fiecare zi din timpul lor pentru a se asigura că el și ceilalți copii de la metrou sunt bine. George a rămas în amintirile lui Mihai drept omul care a văzut ceva mai mult în cei de pe stradă și s-a interesat de ei de-a lungul timpului să fie sigur că ajung undeva. „Au încercat să facă multe pentru noi, dar nu au putut din cauza sistemului de atunci.”

În prezent, George Roman este unul dintre directorii de la Salvați Copiii, unde lucrează de peste douăzeci de ani. În 2001, organizația era activă pe partea de abuz sexual și colabora cu poliția de la transporturi. Cea din urmă monitoriza gările și trenurile ca să găsească abuzatori sexuali. Împreună au reușit să strângă suficiente informații pentru arestarea a trei pedofili: un francez, un elvețian și un preot englez. El crede că acesta a fost și motivul pentru care jurnaliști din alte țări au fost interesați de noi. Până la urmă, erau primele cazuri cu arestări din România, documentate de lucrători sociali și facilitate de intervenția directă a polițiștilor. 

Odată cu povestea lui Mihai am vrut să aflu și cum a văzut George perioada acelor ani în România. El este, totodată, și unul dintre cei care au contribuit substanțial la formarea lui Mihai. Așa am aflat că interesul lui față de copiii străzii a fost fondat de întrebarea: „De ce autoritățile nu au niciun fel de reacție?” Soarta lor era una delicată atât din cauza condițiilor de trai, cât și din cauza pasivității autorităților locale sau centrale. Existau abuzuri nenumărate în rândul oamenilor străzii. Erau adulți care ajungeau să trăiască în același mediu în care erau și copii, iar aceștia din urmă deveneau victime. „Ce-i transforma pe unii în sclavi și pe alții în stăpâni era lipsa serviciilor”, rezumă George situația de atunci.

Echipa Children Underground a filmat luni întregi în România, iar Anca Roman era traducător și îi ajuta pe partea asta. Nu de puține ori a prins-o dimineața pe teren. 

În primele zile au existat și conflicte între ea și americani. Când copiii erau abuzați fizic în fața lor, Anca intervenea – și asta o nemulțumea pe producătoare, care considera că amestecul de orice fel strica esența documentarului. Ea voia să surprindă ce se întâmpla cu adevărat pe stradă și nu o deranja să fie martoră la bătăile încasate de copii. „Le-am spus că noi nu putem permite să filmeze așa cum filmezi animalele în savană, să nu intervii, să lași leul să înhațe prada”, îmi spune George. De înțeles poate c-au înțeles, însă nu s-au ferit să includă în versiunea finală și o secvență în care Macarena era agresată și bătută de un paznic de la metrou. „Documentarul pare să aibă această forță pentru că autorii au urmărit să obțină realitatea”, adaugă Roman. „Însă din punct de vedere moral nu poți să lași lucrurile să se întâmple chiar așa cum sunt, atâta vreme cât tu ești martorul unor abuzuri sau unor situații de risc care vizează viața copiilor și siguranța lor.” Este de acord, totuși, că documentarul a reușit să contureze cea mai apropiată imagine a realității pe care o trăiau copiii.

În acea perioadă se lovea adesea de neglijența părinților și simțea că atitudinea acestora față de propriii lor copii era una cinică. E aceeași poveste pe care spune că a trăit-o de zeci de ori și asta-l face să vadă acei ani de după Revoluție drept una dintre cele mai negre perioade din istoria copilăriei în România. „Veneam după câteva decenii de atrocități comise asupra lor în casele de copii și ne-am trezit în anii ‘90 mai liberi, dar la fel de ignoranți cu privire la nevoile lor.” Ca un exemplu al indolenței statului român de atunci, amintește cât de mult a durat ca România să aibă un act normativ cu privire la adopție – ordonanța de urgență 25/1997. „Șapte ani de lene și indiferență față de soarta copiilor”, spune George. Apoi a venit ordonanța de urgență nr. 26/1997 despre protecția copilului aflat în dificultate și căruia trebuie să-i fie asigurată protecția și să aibă acces la asistență. În articolul 7 se menționează și că acesta poate beneficia de adopție.

„Oriunde se găsea adăpost sau era o clădire neterminată, o construcție abandonată, acolo puteai găsi cu siguranță grupuri de copii”, își amintește George. Resursele erau limitate, psihologi cu experiență pe astfel de probleme nu prea erau, asistenții sociali erau nepregătiți din cauza lipsei de practică, iar pe stradă erau mii de copii. Mulți dintre aceștia au fost salvați atât timp cât s-a intervenit sistematic. Așa a fost cazul lui Mihai. Altfel, ar fi fost imposibil să te gândești că ar reuși să evadeze din acel mediu.

Undeva prin 2002, soții Roman au primit o scrisoare. Era de la Mihai. Îi anunța că toată încrederea pe care au avut-o în potențialul lui urma să prindă contur în Belgia și le mulțumea. Câțiva ani mai târziu, George Roman i-a trimis un mesaj în care îi spunea că e în Bruxelles. Așa s-au întâlnit din nou copilul de la metrou – devenit un elev ambițios – și cetățeanul simplu care l-a convins că poate face orice își propune. „M-am simțit bine pentru că, deși anii trecuseră, el își adusese aminte de mine și încă își dorea să vadă ce fac și cum sunt”, povestește Mihai. 

În ciuda lipsurilor din sistem și din centre la finalul anilor ‘90 și începutul anilor 2000, George spune că în rândul lucrătorilor sociali exista generozitate, deschidere și oameni foarte inimoși. Poate că, totuși, ăsta era sprijinul de care copiii aveau cel mai mult nevoie. A trăit și Mihai o astfel de poveste a generozității și deschiderii. Una dintre asistentele sociale îl lua acasă ca măcar o noapte să nu doarmă pe stradă. Demersul n-a durat prea mult, pentru că soțul ei s-a împotrivit – se săturase să-i aducă „acasă toți boschetarii”.

Cel mai important lucru pe care-l făceau astfel de asistenți, spune Mihai, era să-i ajute să se simtă ca niște oameni normali. „Centrele erau ca un secret pentru noi, copiii străzii, așa rămâneam îmbăiați și parfumați.” Mergeau acolo, luau un bilet și așteptau să le vină rândul. „Dacă nu mergeam acolo, nu aveam unde să ne spălăm, poate doar să ne aruncăm în fântâni sau în Dâmbovița.” Tot acolo mâncau și, deși nu existau paturi, de multe ori obișnuința din viața de la metrou îi făcea să adoarmă direct pe scaune.

În documentarul Children Underground este amintită asociația „Casa Deschisă”. Era unul dintre centrele care pregătea copiii străzii pentru școală, le oferea mese calde și un loc în care se puteau spăla. Aici Mihai ar fi avut șansa la educație în România, însă actele necesare înscrierii lui la școală erau la Poarta Albă. O echipă de la Salvați Copiii, din care făcea parte și Anca Roman, împreună cu Mihai și cameramanul au pornit spre Constanța, într-o zi de sâmbătă. În tren părea optimist, cânta și privea peisajele care se schimbau cu fiecare kilometru parcurs și recunoștea locurile din apropierea gării. Cu fiecare stație, frica față de tatăl lui creștea. Astfel, odată ajuns la destinație, copilul s-a răzgândit și a refuzat să-și vadă familia, cu toate că asistenții sociali îl asigurau că nu putea păți nimic.

Două persoane din echipa de la Salvați Copiii au rămas cu Mihai, în timp ce alte două au mers la casa familiei Tudose. Acolo au fost întâmpinați de mama, sora și fratele acestuia. Dintre toți, nimeni nu părea să înțeleagă de ce mezinul refuza să stea acasă. Mama încerca să prezinte locul ca un mediu primitor, în care copiii erau bătuți, dar doar „o dată pe an”, însă erau și răsfățați. Tot ea spune în documentar că Mihai nu era o victimă a violenței domestice, ci un „criminal, un hoț și un bandit de drumul mare”, care avea „tupeu” și nu-i era frică de nimeni. După o serie de justificări, timp în care copiii au stat rușinați cu privirea în pământ, femeia a refuzat să le dea certificatul de naștere. Nu avea copii, iar xeroxurile erau închise. 

În tot acest timp, sora lui i-a scris o scrisoare în care îi spunea cât de dor le era tuturor de el și că ar fi vrut să se întoarcă acasă. „Nu știu ce te-a determinat să pleci de acasă. Mami și toți suntem triști pentru că ai plecat de acasă, dar să știi că nu o să-ți facă nimic”, i-a scris ea. „Doamna învățătoare Livia a spus că ești binevenit la școală și acasă la fel. Poți veni acasă oricând dorești tu pentru că ne este dor de tine. Te iubim și nimeni nu o să-ți facă nimic pentru că ai plecat de acasă.”

Următorul moment din documentar îl arată pe tatăl lui Mihai în vizită la niște rude din București. Este și o secvență importantă pentru cum și-a arătat el „dragostea” față de copii. A spus că nu înțelegea de ce fiul lui continua să fugă de acasă, în timp ce el ar fi făcut tot posibilul ca să-l convingă să nu mai plece. Și-a susținut puternic argumentul cu o poveste despre cum îl lega de calorifer și tot fugea. „M-au legat cu lanțul și nimic n-a mers. Un câine care nu vrea să stea acasă și dacă-l legi el fuge. Stă până ruginește lanțul și atunci fuge”, își amintește acum Mihai.

„E greu să ai un viitor când ai crescut pe stradă”, îmi zice Mihai detașat la finalul discuției noastre, de parcă vorbește despre o poveste auzită întâmplător. Nu-și reneagă trecutul, îl acceptă tăcut, îl depozitează undeva, în spatele amintirilor din Belgia, și își continuă drumul. A găsit libertatea pe care băiatul de doisprezece ani o căuta tânjitor prin Piața Victoriei. Acum se gândește nostalgic la toate locurile pe care le-a vizitat de-a lungul anilor și la toate lucrurile pe care le-a descoperit despre el însuși.

„Am luat-o de jos și nu m-am lăsat bătut niciodată, chiar dacă am fost julit. Semnele însă au rămas.”