Sunt o persoană egoistă doar pentru că vreau să tai orice legătură cu mama mea toxică?

În Ask VICE îți răspundem la întrebările despre viață cu ajutorul psihologilor și experților. Fie că sunt despre iubiri neîmpărtășite, colegi de apartament enervanți sau sentimentul de nesiguranță paralizantă care te copleșește după o noapte de beție.

Salut, VICE,

Nu pot spune că am avut o copilărie foarte bună. Am crescut numai cu mama și n-am avut niciodată contact cu tata. Ca rezultat, legătura cu mama a fost mereu foarte intensă: ne aveam doar una pe cealaltă. Pentru ea, toată lumea din exterior era inamicul. Asta nu însemna că relația noastră era iubitoare: Într-o zi aproape că mă sufoca, apoi a doua zi decidea brusc să mă terorizeze. Făcea asta spunându-mi lucrurile despre care știa că mă rănesc cel mai mult. Uneori țipa la mine până mă retrăgeam în pat în poziție de fetus și plângeam. 

De exemplu, am dezvoltat o tulburare de alimentație la o vârstă fragedă. Când aveam o perioadă bună și mâncam chipsuri, îmi spunea răzând că își „imagina cum acele chipsuri vor forma o halcă de grăsime pe burta mea”. Mi-a mai spus și că nimeni nu mă va iubi cu adevărat: oamenii sunt acolo ca să-i folosim, fiindcă și ei fac același lucru cu noi. Și-a creat profile anonime pe Instagram ca să-mi certe prietenii. Toți cei din jurul meu erau niște rahați, adesea și eu. Câteodată, când plângeam în pat de disperare, se așeza lângă mine și mă privea cu dezgust. Când aveam opt ani, mi-a spus că toată lumea vedea cât de dificilă îi făceam viața. Când mă făcea atât de nefericită și disperată încât să mă rup emoțional de ea, mă atrăgea înapoi prin îmbrățișări, mă bombarda cu cadouri și-mi spunea că nimeni nu mă iubește atât de mult ca ea. Am crezut asta o perioadă lungă de timp. 

Mama avea relații în principal toxice și nesănătoase, deci în casa noastră erau des urlete și câteodată violență fizică. 

Într-un final, m-am mutat într-o altă țară când aveam 18 ani și ca să mă distanțez de ea. De atunci sunt în terapie. Acolo am aflat că am fost destul de traumatizată de copilăria mea. Terapeuta mea spune că cel mai probabil mama a fost și ea agresată în copilărie. La sfatul terapeutei mele am contact mai puțin cu ea. În puținele dăți când o văd, se poartă groaznic. Chiar și un simplu mesaj de la ea îmi poate întoarce viața cu fundul în sus. Am o relație bună, o casă drăguță și un job bun, dar potrivit ei toată viața mea e o mare glumă. Știe exact ce să-mi spună ca să mă facă să mă îndoiesc de mine. 

Acum recunosc ce încearcă: vrea să mă facă mică, ca să am nevoie de ea. Unii oameni m-au sfătuit să rup complet orice contact cu ea. Câteodată o blochez preț de câteva luni, dar după un timp mă simt vinovată și o deblochez. Primesc des zeci de mesaje incoerente în care îmi spune că „cel mai probabil o să moară și eu habar nu o să am”. Asta mă atinge. O iubesc în ciuda tuturor lucrurilor și nu vreau să fie singură. 

Știu că trebuie să o blochez și de data asta pe bune. Voi distruge complet relația noastră. Cu toate astea, multe persoane - care adesea nu-mi știu povestea - cred că ar trebui mereu să-ți prețuiești familia. Consideră că ar fi o mare trădare să-ți alungi mama din viața ta. 

Ce ar trebui să fac? Și cum explic oamenilor că am nevoie de asta fără să mă simt ca o egoistă fără suflet? Și ce pot să fac cu sentimentul ăla oribil de vinovăție?

Mulțumesc,

K.

Salut, K.,

În primul rând, hai să te asigur de un lucru: nu ești deloc o egoistă fără suflet și nu ești singura care face alegerea să rupă relațiile cu părinții. Cercetările recente arată că cel puțin unul din patru americani se înstrăinează de părinți. Alt studiu arată că în Marea Britanie, aproximativ 25 la sută din populație și-a pierdut relația cu părinții. Cercetătorii din Canada și Australia văd de asemenea că e din ce în ce mai comun pentru copii să încheie contactul cu părinții lor. Cu toate astea, deși e un lucru din ce în ce mai comun, subiectul este încă un tabu imens. Este deci de înțeles că te chinui cu o mulțime de sentimente complicate. 

Mirjam Schneider este consilieră la MIND Kor Relatie, o organizație care oferă ajutor psihologic. Vede des astfel de probleme și, deși fiecare situație este diferită, recunoaște mai multe emoții recurente: tristețe și traume (neprocesate), dar și sentimente de vinovăție. 

În cazul tău, e important să subliniez cât de departe ai ajuns. Modul în care poți vorbi despre dinamicile nesănătoase dintre tine și mama ta, spune specialista, indică introspecție și capacitate de observație puternice. „Poți descrie foarte clar ce rol a avut mama în viața ta și impactul asupra ta”, subliniază Schneider pentru VICE. „Ai cercetat ce anume te-a adus în punctul ăsta în viață. Arăți mai mult bun simț decât mama ta. Asta te ajută și să continui să vezi cine ești tu și cine e mama ta. Modul cum vorbești despre asta arată multă putere.”

Deși Schneider spune că nu poate diagnostica pe baza unei scrisori, poate deduce din ea cât de intensă este relația cu mama ta - și că asta poate avea un impact major asupra vieții tale de adult. Ai spus și că mama ta a avut o situație instabilă acasă. „Există un istoric în familie.” Schneider se referă la terapia contextuală a psihiatrului maghiar-american Ivan Boszormenyi-Nagy. „El descrie cum trauma și tehnicile de parenting pot fi transmise dintr-o generație în alta. Îți recomand să citești despre asta, ca să poți învăța cum să recunoști acele tipare.”

Ăsta, conform lui Schneider, este unul dintre motivele pentru care este absolut legitim să faci alegerea să reduci sau să oprești orice contact cu mama ta. „Înțeleg și că asta te face să simți multă vinovăție”, spune Schneider. „Indiferent de ce tip de părinți ai, când ești copil, ești fidel/ă adesea persoanei cu care ai crescut. De asta e incredibil de dificil să te eliberezi, chiar și dintr-o relație nesănătoasă.”

Schneider înțelege și de ce ți-e atât de greu să explici celor din afară de ce faci un asemenea pas. „Sunt deci puține persoane care vor înțelege pe deplin de ce ar trebui să faci pasul ăsta, dar n-ar trebui să te aștepți la mai mult”, spune Schneider. 

Cu toate astea, este normal să te afecteze că cei din exterior nu te înțeleg. Spui că mama ta obișnuia să te facă să te îndoiești de propria experiență. Faptul că alții nu te înțeleg poate să-ți readucă acel sentiment din trecut. De asta Schneider recomandă să nu aștepți înțelegere de la oameni pe care nu-i cunoști. Atâta timp cât poți să vorbești despre asta cu cei apropiați. „Trebuie să te întrebi mereu: îmi mai amintesc motivul pentru care am făcut pasul ăsta? Și care este efectul contactului cu mama asupra vieții mele, asupra muncii și relațiilor mele? Dar asupra mea?” adaugă Schneider. 

În final, ține de tine dacă vrei sau nu să o blochezi și dacă mai vrei să-i răspunzi la mesajele pe care ți le trimite - deși modul cum ai comunicat cu ea de-a lungul anilor nu arată că n-ai avut o conversație sinceră cu ea. Șansele sunt ca mama ta să nu se refere neapărat la o conversație când îți scrie astfel de mesaje. „În situații ca a ta, descoperi adesea că atunci când un părinte te contactează, apelează de fapt la vinovăția copilului și la lucrurile de care copilul duce lipsă”, spune Schneider. 

Bineînțeles că asta nu înseamnă că nu poți simți empatie la adresa mamei tale. „S-ar putea să-ți pară rău că mama ta se chinuie cu astfel de sentimente, deși este responsabilitatea ei să le gestioneze. Este foarte important să realizezi că nu-ți poți schimba mama. Și că n-ar trebui să vrei să faci asta.”

Un părinte într-o asemenea situație nu se va elibera rapid din tiparul ăsta fără ajutor psihologic, deci nu poți de fapt să schimbi situația. „Ține de tine să recunoști acest tipar și să ieși tu din el. Tiparul nu se va schimba, dar îl poți recunoaște și să te asiguri că nu te trage deloc în jos”, adaugă ea. 

„Poți să-i răspunzi printr-o scrisoare, pe care nici nu trebuie s-o trimiți”, spune Schneider. În felul ăsta îți poți organiza gândurile și să-ți exprimi emoțiile fără să fii judecată pentru ele. 

Dacă vei urma în continuare un astfel de tipar negativ va avea cel mai probabil consecințe dăunătoare. Vorbești despre o tulburare de alimentație. Schneider vede asta adesea în situații din familii nesănătoase și traumatizate. „Vezi des oamenii dintr-un astfel de mediu că tânjesc la ceva pe care-l pot controla, iar o tulburare de alimentație este o asemenea formă de control”, spune ea. „Este o formă complicată de control, dar foarte recognoscibilă.” Din fericire, ca adult ai mult mai mult control asupra propriei vieți. Nu-ți poți controla mama, dar poți să controlezi cum reacționezi și cât de multă influență are asupra ta. 

„Să nu te învinovățești dacă pici din nou în plasa ei”, spune Schneider. „Să te rupi de o situație dintr-o familie nesănătoasă este un proces anevoios. Realizează că acum ești adult, tu ești singura care poate proteja copilul din tine, iar ruperea contactului poate fi singurul mod prin care o poți face.”

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.