Am vorbit ani de zile cu un adolescent criminal în serie ca să-i spun povestea

La 3:15 AM pe 24 octombrie 2002, poliția i-a încolțit la un semafor pe autostrada din Maryland. Acolo, ascunși într-un Chevrolet Caprice albastru, erau veteranul din Războiul din Golf John Muhammad, în vârstă de 41 de ani, și Lee Malvo, în vârstă de doar 17 ani.

Împreună, în ultimele 23 de zile, Muhammad și Malvo au terifiat Washington DC cu un val mortal de atacuri armate. Zece oameni și-au pierdut viața în capitala americană și trei alții au fost grav răniți în timp ce atacatorii și-au ales victimele aleatoriu, una câte una, din portbagajul mașinii lor. 

Arestarea lui Muhammad și a lui Malvo a marcat sfârșitul unei serii de crime violente din America, în care au murit 17 persoane. Malvo a fost condamnat ulterior la închisoare pe viață, fără eliberare condiționată. Muhammad a primit pedeapsa cu moartea și a fost executat prin injecție letală în 2009. 

După 15 ani de documentare, o nouă serie în șase părți - I Sniper: The Washington Killers - spune povestea din spatele valului de crime care a atras atenția lumii. Apar victimele, martorii, oamenii legii și familiile îndoliate, dar povestea lui Malvo, narată de el însuși - înregistrată din celula sa de maximă securitate de la Red Onion State Prison - este cea mai șocantă. Pentru realizatoarea britanică de filme Mary-Jane Mitchell, producătoarea documentarului, să-l cunoască pe Mavlo și să-i includă vocea erau cheia pentru a înțelege cum anume un adolescent din Jamaica a ajuns să fie implicat în această poveste americană tragică și violentă cu crime.

VICE: Când ai început să urmărești povestea asta?
Mary-Jane Mitchell: Lucram ca producător de știri în Londra în 2002 când a apărut povestea. Eram în birou seara târziu când am primit un telefon în care eram întrebați dacă voia cineva să meargă în SUA, iar eu am acceptat. Când atacatorii au fost identificați și arestați, pentru majoritatea jurnaliștilor povestea s-a terminat. Dar pentru mine, abia începea: Cine sunt oamenii ăștia? Cum au ajuns aici? Am făcut un mic film din știri, dar știam că vreau să fac ceva mai mare. Așa că am zburat la primele procese ale lui Malvo pe banii mei și m-am mutat în SUA o lună mai târziu.

Malvo narează o mare parte din film. Cum ai dezvoltat o relație cu el?
Până în 2006, Malvo fusese condamnat la închisoare pe viață, fără eliberare condiționată. Între timp, John Muhammad își aștepta executarea. Încetul cu încetul, am construit o relație cu echipa de avocați a lui Malvo. Am început să-i scriu în 2006. La început, tot ce vorbeam o făceam prin scrisori. Pe atunci era încă mult prea tânăr ca să apară în film. Nu era îndeajuns de matur ca să aibă insight-urile necesare pentru proiect. Dar a fost începutul unui proces îndelungat - abia în 2016, zece ani mai târziu, am început cu adevărat să pavăm drumul către interviurile pe care le-am făcut ulterior. 

Care au fost regulile pentru a-l intervieva într-o închisoare de maximă securitate?
La momentul când am început cu adevărat să facem filmul, Malvo era în izolare de 16 ani, cu acces foarte limitat la lumea exterioară. A durat luni de zile ca să fiu trecută pe lista de așteptare cu oamenii pe care-i putea suna. Am vorbit la telefon pe o perioadă de doi ani, iar fiecare conversație dura până la 15 minute - asta e durata maximă a unui apel telefonic din închisoare. Nu știam niciodată când îmi va suna telefonul sau cât de mult va vorbi, sau dacă va fi ultimul lui apel. Călătoream peste tot cu dispozitivul de înregistrare și cu o listă în creștere plină de întrebări. Oricând suna, orice făceam, o luam de unde am rămas. De-a lungul a doi ani, am strâns până la 17 ore de conversații. 

Abia după ce ați terminat interviul v-ați cunoscut în persoană. De ce?
Așa am stabilit. Nu am vrut să-l văd până nu terminam înregistrările. Oamenii au tendința să-și dea voie să fie mai deschiși când nu-i vede nimeni, când nu știu persoana cu care vorbesc. Abordarea asta i-a permis să vorbească cu mine despre cele mai oribile lucruri pe care le-a făcut - cele mai întunecate momente din viața lui - fără să se simtă prea conștient de sine. Eram amândoi două voci și atât. Abia când am fost la închisoare ca să filmez cadre exterioare cu clădirea am aranjat să-l cunosc în persoană. Stătea într-o cușcă din sticlă. Dezvoltasem un raport foarte lejer la telefon, și același lucru a continuat și în persoană. Am simțit că ăsta era modul corect de a încheia un proces covârșitor de emoțional în care am fost implicați amândoi. 

De ce a fost important să ai vocea lui în film?
Nu cred că puteam să-l fac fără el. A oferit indicii despre ce se întâmpla în mașină, în mintea lui, cum îl percepea pe John Muhammad, așa cum n-o putea face nimeni altcineva. Alți oameni pot vorbi despre cum a fost să facă față consecințelor acțiunilor lor. Deși Lee își narează povestea, e doar o parte din documentar, pentru că ne-am asigurat că înțelegi cine au fost și victimele lui. Dar singurul mod ca să înțelegi cum și de ce continuă să se întâmple atacuri armate este să stai să vorbești cu atacatorii ca să explorezi experiențele și motivațiile. N-am vrut să-l exonerez pe Malvo de crimele lui, dar am vrut să i le înțeleg în contextul vieții trăite de el, să mă gândesc cum s-ar fi întâmplat. Nu poți ajunge să înțelegi lucrurile de neconceput peste noapte. 

Nu s-au aflat la proces?
Malvo nici măcar n-a oferit dovezi la proces. Era un copil, abia își putea lua apărarea. Și era în proces pentru viața lui - jurații au avut doar două alegeri: pedeapsa cu moartea sau închisoare pe viață, fără eliberare condiționată. N-am descoperit niciun moment revelator. Ce i s-a întâmplat lui Malvo înainte de evenimentele astea a fost o poveste de groază a unui copil abandonat, exploatat și de asemenea abuzat de către Muhammad. Poți vedea toate momentele când viața lui ar fi putut să o ia într-o altă direcție.

Dacă John Muhammad, de exemplu, care l-a luat pe Malvo sub aripa sa, s-ar fi nimerit chiar să fie o figură paternă, Malvo ar fi putut bine mersi să ajungă să facă facultatea și să devină pilot, așa cum a visat mereu. Nimic din toate astea nu s-a știut înainte. Sper că asta descoase ițele poveștii lui și accentuează momentele în care oamenii și societatea l-au dezamăgit. 

Care e lucrul principal pe care l-ai obținut din procesul ăsta de ani de zile?
Realizarea filmului m-a forțat cu adevărat să trăiesc după etosul că fiecare dintre noi este mai mult decât cel mai rău lucru pe care l-a făcut vreodată. În filmele cu justiție penală e adesea mult mai confortabil să privești cazurile unor indivizi încarcerați care sunt nevinovați. Foarte rar se întâmplă să privești în profunzimile celor care sunt acuzați - și vinovați - de crimele lor. Să-ți faci timp să înțelegi care sunt experiențele lor de viață. Sper ca publicul să vadă complexitatea și umanitatea din toți oamenii, chiar și din cineva atât de aparent malefic ca Malvo. Prin povestea lui - împreună cu a celorlalți din film - începi să înțelegi durerea și prejudiciile din toate colțurile.

Ai petrecut ani de zile ca să-l cunoști pe Malvo. Ce simți despre el și despre viitorul lui în spatele gratiilor?
SUA este singura țară din lume care condamnă copiii să moară în închisoare. Malvo servește multiple condamnări pe viață, fără eliberare condiționată, încarcerat de când avea 17 ani. Sper ca la un moment să poată măcar să aibă șansa să-și expună cazul unei comisii de eliberare condiționată. Toți oamenii, cu siguranță copiii, au capacitatea să crească și să se schimbe. Sper că spectatorii văd că oamenii nu fac lucruri groaznice dintr-o dată. Sunt pe o anumită cale. Și în cazul lui Malvo au fost multe semnale de alarmă, cum sunt în multe povești cu infractori. Momente în care sistemele și autoritățile ar fi putut interveni, oportunități în care astea ar fi putut fi evitate. Dacă oamenii își chestionează ceea ce simt despre Lee - cum a făcut ce-a făcut și despre pedeapsa lui - atunci ne-am făcut treaba.

I Sniper: The Washington Killers a început luni, 24 ianuarie, la ora 10 PM pe Channel 4.