Jurnalul de Duminică

Profesorii din școala românească pentru care n-a contat că sunt rom

L-am întrebat pe prof, oarecum retoric, ce a văzut în mine. Răspunsul lui încă mă urmărește: „Ceea ce a contat!“.
educatie gelu duminica, profesori de calitate, copilarie gelu duminica
Profesorul Marin Preda și Gelu Duminică, la 13 ani după absolvirea facultății. Fotografie din arhiva autorului
Poveștile de viață ale lui Gelu Duminică, rom, profesor și sociolog.

„Un tânăr din comunitățile dezavantajate are o singură șansă în viață și asta înseamnă să aibă parte de un profesor bun și de o școală de calitate. Dacă nu are parte de aceste lucruri, totul e, aproape, în zadar", a spus Andreas Schleicher, director al direcției Educație și Competențe din cadrul Organizației Economice pentru Cooperare și Dezvoltare (OECD), în discursul oferit în cadrul conferinței „România Educată”, ținută de Administrația Prezidențială acum trei zile. Această declarație mi-a adus aminte de profesorii care au făcut diferența între ceea ce se aștepta să fiu și ceea ce sunt.

Publicitate

Comunitatea de romi din cartierul meu din Galați locuia în zona Libertății – Dorobanți – Poșta Veche și mai toți urmau cursurile Școlii Generale nr. 19. Când ai mei au reușit să-și cumpere o casă, au luat-o în capătul celălalt al străzii Libertății, din București, care era arondat Școlii nr. 15. Nu au făcut-o cu un scop anume, însă această mutare a fost, poate, decisivă pentru devenirea mea. Mai toți romii din școala nr. 19 terminau gimnaziul fără să știe să scrie și să citească bine și nu de puține ori auzeam poveștile lor despre cât de rău erau tratați de către profesori. La mine în școală, a fost altfel.

În clasa întâi am ajuns la clasa doamnei învățătoare Ifrim. Eram câțiva elevi romi în clasă și evident eram cei mai nevoiași. Cum nu fusesem decât un singur an la grădiniță, diferența de pregătire dintre mine și colegii români, care urmaseră trei ani de educație preșcolară, era destul de mare. Eram cel mai bun dintre romi, însă destul de slab în comparație cu românii. Nu știu de ce, doamna Ifrim a pus ochii pe mine și a cerut voie alor mei să petreacă o oră în plus pe săptămână cu mine, pentru a ajuta cu materia. Mama, femeie simplă fără carte, a fost de acord și a devenit cerberul care mă supraveghea acasă să fac ceea ce „zicea Doamna”.

Mama a învățat să scrie și să citească odată cu mine și nu de puține ori reușea să mă întreacă în facerea temelor pe care le rezolvam unul lângă altul, fiecare pe caietul lui. Din clasa a doua, mama nu a mai putut ține pasul cu mine, pentru că avea serviciu și trebuia să aibă grijă și de patru băieți, însă doamna Ifrim a continuat să mă preseze să muncesc mai mult. Îmi explica, îmi lua mânuța în mâna ei și îmi spunea cât de bun pot deveni. Doamna Ifrim era rațiunea pentru care veneam la școală. Nu mă interesa ce ore aveam, însă nu puteam să nu întorc respectul pe care femeia aceea mi-l oferea. Am terminat clasa a patra cu o medie peste opt (pe atunci se dădeau note), care mă situa undeva la mijlocul clasei.

Publicitate

Din clasa a cincea, am dat de doi profesori superbi, una de limba română și un al doilea, de istorie. Ambii m-au făcut să mă îndrăgostesc de materiile lor prin zâmbetele pe care le împărțeau, prin relaxarea cu care predau, prin faptul că schimbam idei când „ne ascultau”, dar mai ales prin faptul ca orele lor erau povești.

copilaria lui gelu duminica, educatie gelu duminica

Profesorul Cobzaru (în dreapta) și autorul (al doilea din stânga, sus), la absolvirea clasei a opta

Pe domnul Cobzaru, profesorul meu de istorie, nu l-am văzut scriind la tablă decât o singura dată în cei patru ani de gimnaziu și asta s-a întâmplat când am avut o inspecție la clasă. Toți am fost șocați să-l vedem cum scrie titlul lecției pe tablă, pentru că la el orele erau relaxate și pline de întâmplări istorice pe care nu le găseai în manuale. Cei 30 de copii din clasă ascultam fascinați poveștile spuse de prof, și, jur, că de foarte multe ori aveam senzația că auzeam armele care se ciocneau în luptele personajelor prezentate în lecția pe care o parcurgeam. Clasa aia, dintr-o școală simplă, dădea opt olimpici județeni la istorie, unul dintre ei fiind chiar eu. Pentru ei iubeam să vin la școală.

În liceu, am dat peste o triadă fantastică: doamna Bujoreanu, profa mea de limba română, doamna Mazilu, cea cu care făceam literatura universală și dezbateri oratorice și de diriginta sufletului meu, doamna Gafton, care era și profesoara de limba latină.

Diriga’ era o femeie pe la 40 de ani, care, atunci când am intrat în clasa a noua, nu avea copii. Femeia asta avea cea mai calmă voce pe care am auzit-o vreodată. Cât timp ne-a fost alături, doamna Gafton ne-a tratat ca pe prietenii ei mai mici și ne învăța inclusiv cum să mâncăm în restaurant sau cum să abordăm o fată. Totul se făcea cu blândețe și cu zâmbetul pe buze și fiecăruia ne adresa cuvinte de încurajare și de laudă. La ședințele cu părinții, spunea fiecărui părinte și lucrurile bune pe care al lor copil le făcea și găsea ceva de bine de spus despre fiecare în parte, indiferent cât de năstrușnici eram. Vestea că a rămas însărcinată și că va trebui să plece din clasa a zecea ne-a bucurat, însă ne-a și întristat, pentru că ne pleca profesoara care ne-a învățat să fim oameni.

Publicitate

Locul ei în sufletul nostru a fost luat repede de doamna Mazilu. Ea ne învăța să gândim, să chestionăm ceea ce ni se preda și să căutăm adevărul. Cu ea făceam orele de limba română în format de dezbateri oratorice, ceea ce te obliga să înțelegi și să-ți însușești cele mai fine nuanțe ale cărților pe care le citeai. Odată, la un concurs de dezbateri oratorice pe care-l aveam la Ploiești, Monica (între noi îi spuneam pe numele mic) m-a invitat la dans și cu capul în pieptul meu, mi-a șoptit „Gelu, ești mai bun decât Petru! Să nu te irosești!”, Petru fiind copilul ei care era de o vârstă cu noi. Vorbele astea mi-au dat aripi și mă pregăteam asiduu pentru ora ei ca nu cumva să o dezamăgesc.

Doamna Bujoreanu, de limba română, a pus ochii pe mine de când am avut prima oră împreună. Una dintre fetele ei făcea facultatea la Iași și îi trimitea pliante cu facultățile Universității din Iași, pentru a mi le arăta mie. Își rupea cinci minute din pauză, o dată la două săptămâni, și-mi explica ce înseamnă fiecare facultate în parte, mă făcea să promit că nu mă voi opri la liceu. Doamna Bujoreanu mi-a explicat și ce înseamnă termenul de facultate și m-a făcut să cred că pot ajunge acolo. În clasa a zecea, m-am hotărât unde dau: Sociologie și Asistență Socială sau nimic.

Directoarea liceului era o profesoară de biologie, al cărui nume nu-l mai rețin. Nu făceam ore cu dumneaei, însă, de fiecare data când mă vedea, îmi zâmbea. La un moment dat, în timpul unei ore, elevul de serviciu a venit la noi în clasă și m-a anunțat că doamna directoare m-a chemat la ea în birou. Acolo era și o doamnă care părea destul de supărată.

Publicitate

– Gelu, te rog sa mă ierți, însă spune-mi, ce etnie ești?
- Nu înțeleg, doamna!, am spus eu cu un glas scăzut.
– Gelu, te rog! Și iartă-mă că te întreb asta!
– Sunt țigan, doamna’, răspund eu, fixând-o cu privirea.
– Vedeți, doamnă!, spuse directoarea, băiatul asta e țigan și e unul dintre elevii foarte buni pe care-i avem. Și dacă ar fi împreună cu fiica mea, aș fi tare mândră! Vă rog, la mine să nu veniți cu prostii de genul ăsta!

Doamna respectivă era mama unei eleve din liceu care trăia o poveste de dragoste adolescentină cu un băiat de etnie romă, care era interzisă de familia fetei. Părinții elevei au considerat că trebuie să vină la școală pentru a cere sprijinul direcțiunii ca „fata lor să nu se vadă cu țiganul”.

De-abia intrasem în anul doi de facultate și gândul nu îmi mai stătea la școală. Mă luptam zilnic cu stomacul meu și faptul că o prietenă îmi aducea în fiecare dimineață un sandviș și o cafea nu ajuta stima mea de sine. De multe ori, drumul parcurs pe jos de la căminul din Măgurele până în București mi se părea o corvoadă, iar haitele de câini care se luau după mine atunci când mă întorceam seara acasă îmi testau atât abilitățile sportive, cât și fricile.

Ai mei o duceau foarte greu și jumătate din pensiile lor îmi trimiteau mie. La Galați, ei făceau foamea ca eu să învăț la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București. Discutasem cu câțiva colegi despre dorința mea de a renunța la școală și toți m-au sfătuit să nu o fac. S-au oferit să mă ajute, însă oferta lor nu mi s-a părut de acceptat, pentru că nu făcea decât să hrănească demonii care puseseră deja stăpânire pe mine. Ca o ultimă încercare, s-au dus și au vorbit cu unul dintre profesorii care era foarte apropiat de studenți și i-au explicat ce și cum, cerându-i ajutorul.

Publicitate

„Salut, Gelu. Numele meu este Marian Preda și sunt prodecanul Facultății. Am auzit multe despre tine și m-aș bucura să ne vedem și să discutăm. Când poți să treci pe la mine pe la cabinet, să-ți explic despre ce este vorba? Am nevoie de ajutorul tău!”

„Băi, ești nebun?“, îmi zic în gând, „mă sună pe mine prodecanul să-l ajut? Cu ce pot eu să-l ajut pe el?“. Normal că am acceptat să ne vedem și a doua zi eram amândoi, față-n în față, la discuția care mi-a schimbat viața.

„Știi, Gelu, am auzit multe despre tine. Uite, eu lucrez la niște studii și rapoarte despre situația romilor din România și am nevoie de cineva care să mă ajute să validez anumite ipoteze și să scrie alături de mine. Am auzit ca ești foarte bun și tare m-aș bucura să lucrăm împreună!“

„Domnule profesor, dumneavoastră nici nu ați lucrat cu mine până acum, așa că de unde știți cum sunt?“, zic eu, oarecum încurcat.

„Gelu, sunt foarte mulți cei care te urmăresc și care au încredere în tine“, îmi zise el zâmbind, „așa că am informații suficiente încât să am motive să cred că putem face o echipă bună împreună. Ce zici, te bagi?“

Mi-a fost rușine să spun nu. Omul ăla mă investea cu ceva de care aveam nevoie să continui: recunoașterea capacităților mele academice, suport și încredere. Am început să lucrăm împreună și rodul muncii noastre este dat de câteva articole și studii în domeniul incluziunii sociale.

În cuvântarea susținută după susținerea publică a lucrării de doctorat (profesorul Preda mi-a coordonat lucrările de licență, master și doctorat), i-am mulțumit și l-am întrebat, oarecum retoric, ce a văzut în mine. Răspunsul lui șoptit, dat cu capul plecat, încă mă urmărește: „Ceea ce a contat!“.

Pentru mine, profesorii mei au fost oamenii care și-au înțeles misiunea de a vedea potențialul din fiecare elev și de a încerca să-i ofere sprijinul academic și emoțional necesar, astfel încât eu să ajung să mă bucur de ceea ce sunt cu adevărat.

Gelu Duminică este rom, profesor și sociolog. Urmărește-l pe pagina sa de Facebook sau pe blogul său.

Editor: Ioana Moldoveanu