opinie

Ce-am învățat despre viață din bișnița pe care am făcut-o ca elev în București, în anii 90

După Revoluție puteai să vinzi orice, chiar și dacă aveai nouă ani.
24.3.20
bisnita in anii 90,
Autorul și Greta - câinele Lassie. Fotografii din arhiva sa personală

Povestea mea de dragoste cu combinațiile de toate felurile a început în jurul vârstei de nouă ani. Imediat după `90 domnea un climat de antreprenoriat post comunist. La seceta care era pe piața de bunuri, aproape orice se vindea. Toata lumea își făcea firmă și vindea ceva. Chiar și fără forme legale, se dădeau lucruri prin târguri, la chioșcuri care apăruseră la fiecare colț, prin anunțuri la ziar sau direct pe stradă.

Publicitate

Noi ca famile nu eram avuți, dar nici săraci. Adică nu îmi aduc aminte să fi avut lipsuri prea mari. Dar eram o familie economicoasă. Pentru mine nu exista conceptul de bani de buzunar. Am fost chiar mirat când am aflat că unii copii beneficiază de așa ceva de la părinții lor. Ai mei erau pe principiul „Ai acasă tot ce-ți trebuie. Ce nevoie ai de bani?”. Ei bine, aveam nevoie ca să-mi cumpăr revista Mickey Mouse, de exemplu. Mama nu voia să mi-o ia, zicea că e pentru copii mici, iar eu nu mai sunt copil mic. O altă publicație pe care o citeam atunci era Jurnalul SF. Dacă pentru prima eram prea mare, pentru asta eram prea mic. În orice caz, doar ideea că trebuia să justific orice achiziție mă deranja. Așa că am pornit în micul meu quest de a obține banii de buzunar prin ce mi-a dat și mie prin cap la vârsta aia.

Vânzarea la mâna a treia

Când eram mic, aveam o cățelușă rasa collie pe nume Greta. Fiind perioada în care se difuza serialul Lassie la televizor, câinele meu era un fel de vedetă locală. Când ieșeam împreună afară, toată lumea voia să se joace cu ea, să o mângâie. Era fascinație mare. Așa că aveam intrare pe oriunde. Cred că și dacă băteam aleator la vreo ușă, cine ar fi deschis ar fi văzut câinele și m-ar fi poftit sa intru, fără sa mă cunoască. Mă foloseam de acest atu ca sa mă perind cu câinele prin toate magazinele din cartier. Nu să cumpăr neapărat ceva, ci ca sa mă uit la produse, sa prospectez piața. Și, să fiu sincer, îmi plăcea și atenția de care mă bucuram.

Astfel, luam la rând toate consignațiile din zonă, un fel de cămăruțe la parterul blocului, un magazin cu de toate, în care tu, ca persoana privată, puteai să-ți lași diverse lucruri la vânzare. De exemplu, dacă aveai un ceas și intenționai să-l vinzi, îl lăsai acolo să o facă ei. Mulți vindeau ce aveau prin casă: electronice, jucării, scule, decorațiuni, chiar și mobilă. Era ca un mini bazar în care găseai toate drăcoveniile. De aici și interesul meu pentru astfel de stabilimente.

Cât timp patronii sau vânzătorii se giugiuleau cu câinele, eu mă uitam la ce mai era de vânzare, care mai sunt prețurile. Mă interesau mai ales chestii pe care le puteam revinde la școală: creioane, pixuri, radiere în formă de calculator de buzunar (era o chestie atunci), rigle cu pictograme care se schimbau în lumină, ascuțitori cu oglindă. Astea din urmă erau la mare căutare, pentru că scoteai oglinjoara, ți-o prindeai pe șireturi la adidas și te uitai sub fusta fetelor.

Publicitate

În general, aveam o sumă de investit. O făceam, iar a doua zi eram cu marfa în ghiozdan, la școală. Adaosul comercial îl puneam ochiometric. Nu foloseam o marjă fixă. Era foarte subiectiv determinat. Se baza în principal pe cât de tare îi sclipeau ochii clientului când se uita la marfă și cât de informat era de prețul pieței. Unele chestii le dădeam chiar dublu. Făceam bani frumușei, dar niciodată nu am stat să mă gândesc cum de colegii mei de școală erau dispuși să plătească atât pe niște căcaturi. Pe se altă parte, nu toți puștii de clasa a patra își petreceau serile prin consignații să știe cât costă lucrurile.

Vânzarea la tarabă

Un prieten de familie mi-a făcut cadou niște insigne. Erau comuniste în formă romboidală, cu inițialele unei fabrici. Nu mai știu exact care. S-au vândut că pâinea caldă. Iar eu aveam o grămadă.

Am avut o perioadă în care după școală stăteam la o doamnă, Gologan, până veneau ai mei de la muncă. Doamna Gologan făcea borș în casă și îl vindea în piață la Delfinului. Imediat după ore o ajutam să ducă sticlele la piață și să la aranjeze pe tarabă. Atunci nu era cu autorizație. Sau dacă era, se rezolva cu o mică atenție pentru ziua în curs. Găseai o tarabă liberă și îți așezai marfa pe ea. Nu a durat mult până când mi-a picat fisa. Mi-am scos insignele și le-am înșirat pe o batistă. Din păcate, oamenii care veneau în piață nu erau puști de nouă, zece ani, ci oameni în vârsta care trecuseră prin comunism. Insignele mele nu au fost prea bine primite.

Publicitate

În prezent, consider că aia a fost o zi ratată din punct de vedere financiar. Dar am învățat că, deși piața este locul în care se întâlnesc cererea cu oferta, cererea de insigne nu se pupa cu oferta de zarzavat, așa că a fost cazul să schimb scena și să trec la alt model de business.

Vânzarea la ghiveci

Părinții mei aveau în casă niște ghivece cu cactuși. Doua dintre ele erau la mine în cameră. La un moment dat am descoperit eu că dacă rup puieții aia mici de pe ei și-i bag în pământ, în scurt timp fac rădăcină și cresc. A devenit instant noul meu hobby. După ce am epuizat toate ghivecele pe care le-am găsit prin casă, am început să plantez cactuși în dopuri de plastic și pahare de Tec - un dozator de suc cu gust chimic.

Într-o zi a venit colegul meu de bancă pe la mine și când a văzut recolta m-a întrebat cât vreau pe unul. Atunci am realizat că sunt bani de făcut din asta. Și numai bine, pentru că aveam un excedent serios de cactuși. A doua zi am luat câțiva cu mine la școală. I-am epuizat în prima pauză și am luat comenzi pentru toată săptămâna. Nu a durat mult până am suprasaturat piața și cererea s-a oprit.

Nu am mai încercat să vând plante de atunci. Dar mai târziu în viață mi-am regăsit pasiunea de a planta copăcei, arbuști și buruieni de orice fel. Mama zice ca am mâna verde. Nu vreau să fiu pesimist, dar nu se știe ce vremuri vin, iar agronomia e un skill bun de avut când nu se va mai aprinde lumina.

Vânzarea iresponsabilă

Pentru că deja aveam această reputație de mic bișnițar, mama unei colege de clasă care mi-a dat într-o zi o pungă de gume de mestecat la un preț modic. Le-am vândut în decurs de o zi, dar nu mi-am făcut bine calculele și când a venit vremea să le plătesc, am ieșit un pic în pierdere. Am supraestimat marja de profit, am crezut că am suficient cât s-acopăr și am consumat din ele. Astfel am încălcat una dintre regulile principale ale traficului: don’t get high on your own supply. Aceasta fiind probabil și lecția pe care ar fi trebuit să o învăț de aici: stocul de vânzare nu e de mâncare. Zic ar fi trebuit, pentru că ani mai târziu am făcut aproape același lucru cu niște haine pe care trebuia să le vând, dar am ajuns să le port eu. Dovadă că unele lecții pur și simplu nu le înveți niciodată.

Vânzarea cu ora

De Crăciun, în `94, am primit cadou un joc Tetris. Un device dreptunghiular, negru, cu un ecran de câțiva centimetri pătrați, care avea câteva jocuri pe el, cel principal fiind evident, Tetris. Cum era sărăcie mare pe vremea aia, nu multă lume avea așa ceva și evident, oricine ar fi dat o mână și-un picior să se joace. Nu aveam voie sa merg cu el la școală, iar eu cunoșteam oricum riscurile. Erau mulți borfași care dacă aflau ca ai tetris pe tine, te lăsau instant fără el. Nu era nici ușor de ținut secret acest fapt, odată ce ajungeai în clasa cu el, vestea se răspândea mai rapid ca gripa și până să-ți dai seama, te trezeai cu oameni de la alte clase care voiau și ei să se joace. Chiar si așa, am riscat, pentru ca banii nu au întârziat să apară.

Făceam programări pe ore. „Acum îl ai tu, ora viitoare nu pot să ți-l dau, că s-a înscris deja Mihai.” Condiția era să fii discret, să nu te prindă doamna învățătoare că te joci. Bineînțeles că inevitabilul s-a întâmplat. L-a prins pe un coleg si i l-a confiscat. Am fost identificat imediat ca fiind proprietarul și informat că-l voi putea recupera doar dacă vin cu părinții la școală. Am trăit în teroare până la sfârșitul orelor, când m-am dus la învățătoare cu sărut-mana, ochii înlăcrimați și promisiuni că nu mai fac. Mi l-a înapoiat cu reticență și de atunci nici că l-am mai băgat în producție.

Când mă uit în urmă, pot spune ca am fost pionier al conceptului platform as a service. Cu baza solidă a acestei experiențe am reușit mai târziu să pătrund cu mintea concepte de livrare a serviciilor în IT. În exemplul de față, cum poți pune la dispoziția clientului platforma si software-ul contra cost, fără ca el să-și asume riscurile și cheltuielile aferente detinerii soluției.

Vânzarea de servicii

bisnita anii 90

Autorul în școala generală

Odată cu trecerea timpului, am încercat sa schimb modelul de business de la vânzare de produse la prestări servicii. Eram căutat pentru teme la Română, în general compuneri pe care le debitam instant în pauzele dintre ore. Nu am făcut prea mulți bani în felul asta, dar am obținut multe favoruri. Te puteai pune bine cu personaje importante scriindu-le temele.

bisnita anii 90

Fragment din nuvela scrisă de autor în copilărie

În acea perioadă scriam mici nuvele SF cu titluri bombastice precum Naziștii călători în timp, pe care le citeam colegilor la școală. Mă prezentam ca fiind scriitor de SF, așa ca am încercat sa capitalizez pe aceasta mică faimă nou obținută pentru a oferi cursuri de scris. Rezultatele însă au fost mixte. Am făcut câteva lecții pro bono cu un coleg, Valentin, pe care am reușit sa îl atrag în zona asta, în speranța că va da vorba mai departe. Din păcate, nu prea avea stofa de scriitor, chiar dacă inima lui era în locul care trebuie.

Pentru că rezultatul nu a fost chiar ce mă așteptam, am renunțat să mai ofer consultații literare. Dar asta nu înseamnă ca am renunțat complet la idee. Aveam să descopăr mai târziu că meseria de vânzator, fie la tarabă sau online, nu e de mine. În schimb, dacă ești consultant ai avantajul că, cu cat mai lipsit de talent este clientul, cu atât va cheltui mai mulți bani pe tine.

Deja în ciclul gimnazial era din ce în ce mai greu sa vinzi lucruri pentru ca lumea se mai deșteptase. Trebuia sa ai o cu adevărat o combinatie, ceva ce nu se găsea așa ușor în jurul casei. Capitalul cu care am rămas în cele din urmă sunt aceste amintiri și experienta în sine, care m-a învățat să apreciez și să găsesc potențial în aproape orice.

Editor: Ioana Moldoveanu