Toate lucrurile pe care le admir la viața româncelor, de când am venit din Siria

Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 30 ani, care a venit din Damasc în România acum patru ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.

Motto: Nu mi-e rușine că sufletul meu are cicatrici. Nu mă tem să le retrăiesc.

E cel mai tare lucru să ajungi siriană care trăiește pe stil european. Am reușit să păstrez în mine sufletul fascinant al Orientului, în timp ce am renunțat odată pentru totdeauna la vechea mea piele. De fiecare dată când ne schimbăm, ne sinucidem. Tu de câte ori ai îndrăznit s-o faci?

Sunt destul de conștientă că situația femeilor din România nu e cea mai bună și că, prin comparație cu alte țări europene, e în continuare considerată una dintre ultimele pe listă, dar, ca persoană care privește peisajul actual din exterior, situația lor îmi pare atât de bună - prin comparație cu Siria de astăzi. Vreau să scot în evidență latura pozitivă a vieții femeilor din România, pe care o invidiez, și să le încurajez să aprecieze ceea ce au obținut până acum.

I-am spus odată psiholoagei mele românce: povestea asta o să fie diferită. M-am uitat adânc în ochii ei neștiutori, m-am întristat că ceea ce urma să-i spun avea să o pună pe gânduri pentru tot restul zilei și, după o lungă pauză foarte tensionată, am început. Era ultima mea lună în Siria, flăcările războiului lingeau ușa, iar când viața a devenit nesigură, nici eu, ca toți ceilalți, nu mai știam dacă atunci când mă trezesc de dimineață ar trebui să urlu, să plâng, să-mi iau zilele sau să fac dragoste pentru ultima dată.

Zăceam pe burtă, în pat, pe minunatele cearșafuri siriene din bumbac, proaspăt spălate, mă gândeam la ultimul meu bărbat, care plecase cu câteva ore în urmă, și la ce-o face la ora asta. E bine? E cu altă femeie? E mort? Se gândește la mine? Slabe șanse să se fi gândit la mine, pentru că orașul se umpluse de femei singure, văduve sau divorțate de când își arătase războiul chipul hidos, în timp ce bărbații erau în subteran sau pe linia frontului. Curentul electric încă nu venise. Trecuseră opt ore, nu puteam să văd ultimele știri fără televizor sau să-l sun, pentru că bateria de la telefon îmi murise. Până când comunicarea asta întreruptă cu lumea nu-și revenea, odată cu electricitatea, mă aveam doar pe mine și trecutul meu - pentru că nimeni în toate mințile, în situația mea, nu poate să accepte existența unui viitor.

În România, mi-am găsit liniștea.

Mamele românce sunt cool și suple, cel puțin pe la treizeci de ani. E ca și cum n-ar fi făcut copii deloc, deși au deja doi, iar asta nu se vede pe corpurile lor. Am remarcat că rămân atrăgătoare și muncesc la asta, chiar și când au copii. N-am idee de unde găsesc timp să se coafeze și să-și facă unghiile, dar am observat că multe dintre ele își continuă viețile așa cum își doresc și dau copilul în îngrijire bunicii, care preia bucuroasă rolul, în timp ce ele continuă să muncească sau să socializeze.

În Siria, conceptul de maternitate e complet diferit. Când o femeie devine mamă, preia misiunea sacră de a crește ea însăși copilul, la sân, după ce l-a născut, de regulă, natural - o ocazie unică de a scoate din ea toată tristețea și oprimarea cu care poate că s-a confruntat în viață până atunci. Urlă atât de tare și, de data asta, nimeni n-o oprește din a se exprima, în timp ce moașa e ocupată cu ea, iar alte femei se adună în jurul ei ca să o liniștească, să-i șteargă chipul transpirat și panicat și să-i cânte.

O siriană e stigmatizată dacă nu face copii, pentru că așa vrea sau prin natura situației. E ca și cum n-ar fi pe de-a-ntregul femeie, nici măcar pe de-a-ntregul om. E preferabil să facă băiat, ca să nu pice într-un alt fel de stigmatizare: „mamă de fete”. Asta înseamnă că n-a produs un copil care să ducă mai departe numele tatălui și al familiei. Se face vinovată de necontinuitatea principalilor deținători de proprietăți - fiii.

Concediul de maternitate plătit în Siria durează 120 de zile pentru primul copil, 90 pentru al doilea și 75 pentru al treilea. În România durează 126 de zile și se acordă alături de alocație, tuturor femeilor.

Eu plănuiesc să mă sterilizez. Sunt atât de fericită că-n România pot spune că nu vreau copii, fără să mi se arunce priviri de genul „cum îndrăznești să contrazici tradiția?”. Doctorița mi-a pus tot felul de întrebări: „De cât timp ești în țara asta? De ce nu te botezi creștin ortodoxă? Părinții tăi încă sunt în Siria?” și a așteptat răspunsul la fiecare dintre ele. Doar când m-a întrebat „De ce n-ai copii încă?”, a răspuns singură, înaintea mea: „Pentru că ai văzut cât de urât poate fi războiul pentru oameni”. N-a trebuit decât să confirm.

Eu vin dintr-o țară care prețuiește libertatea doar în măsura în care o poate defini. Instituțiile religioase sunt în continuare patriarhale și tradiționaliste. Spre deosebire de perioadele iluminate pe care lumea islamică s-a întâmplat să le traverseze, astăzi instituțiile religioase tind să urmeze politicile actuale din regiune. Le dau oamenilor o ocupație, îi determină să se preocupe de ce-i în ceruri mai degrabă decât de grijile cotidiene. Genul ăsta de situație înseamnă că viața de zi cu zi, modul în care o femeie vorbește, se comportă și se îmbracă sunt predispuse la un gen de preconcepții pe care trebuie automat să le urmeze.

Alegerea partenerului e singurul lucru oarecum diferit față de ce există și aici. Noi n-avem cununie civilă și, deși majoritatea căsătoriilor se încheie după dorința și în consimțământul cuplurilor, există în continuare multe cazuri de familii conservatoare care nu-și lasă fiicele să se întâlnească cu bărbați necunoscuți. Ca atare, părinții decid care e cel mai bun pretendent pentru fiica lor, care e cel mai potrivit ca soț. De exemplu, dacă fiica e absolventă de facultate, nu acceptă decât pe cineva la același nivel.

Dar voi, doamnelor, sunteți atât de norocoase fără măcar să știți asta. Vă invidiez că ați putut să vă plimbați cu persoana pentru care aveați o pasiune în liceu, fără să fiți judecate. Și că, atunci când ați devenit femei, v-ați simțit complete trăind cu persoana iubită chiar și înainte de căsăstorie și ați trăit momente dulci și amare împreună. Eu nu provin dintr-o familie tradiționalistă. În varii perioade am fost prietena și iubita multor băieți, însă comunitatea tot își impune regulile de genul „trăitul împreună e interzis înainte de căsătorie”. Am avut întotdeauna voie să-mi vizitez prietenul, dar nu să dorm la el peste noapte decât undercover, știți ce vreau să zic.

La ceva vreme după ce m-am mutat în România, am înțeles pentru prima oară că o femeie poate să facă aceleași meserii ca un bărbat - să fie taximetristă, polițistă, paznic. M-a entuziasmat foarte tare. În țara mea, femeile au de obicei un număr limitat de opțiuni, cum ar fi să fie profesoare sau asistente. Dar nu au joburi care țin de forța fizică, meserii care sunt disprețuite, precum„măturător de străzi”, sau o profesie care să le țină un timp îndelungat departe de familie și de copii, cum ar fi cele din armată. Femeile trebuie să fie întreținute și nu trebuie să se simtă altfel la muncă decât confortabil.

În România, am văzut egalitatea asta dintre femei și bărbați. Deși, preț de o secundă, mi se mai face dor de Siria, unde mi-ar fi foarte comod într-o slujbă ușoară, potrivită pentru femei, acum, chiar dacă am lucrat în România într-o cafenea și am cărat lăzi grele de bere, n-aș renunța niciodată la senzația că sunt puternică și capabilă să am orice slujbă.

De când eram mică, m-am pregătit psihic să fiu profesoară când mă fac mare. Când mă duceam în parc să mă joc, ceilalți părinți puneau întrebările tipice: „Cum te cheamă? Pe cine iubești, pe mami sau pe tati?” (încă mai pot să răspund la asta) și „Ce vrei să fii când te faci mare?”. Din obișnuință și pentru că era atât de comun, și eu, ca și orice altă fată, răspundeam: „Profesoară sau doctoriță”. E o atitudine cu care am crescut. În clasa a patra, profesoara i-a întrebat pe elevi la ce meserii visează. Eu am răspuns plină de elan, dar inocentă: „Cântăreață…” Încă țin minte cum s-a uitat restul clasei la mine, multe zile la rând după aceea, ca și cum aș fi fost o creatură ciudată.

Din păcate, în Siria legea nu e seculară. Încă e concepută după interpretările tradiționale și patriarhale ale învățăturilor islamice. Din cauza asta, avortul din motive nemedicale e interzis. Femeile care îndrăznesc se confruntă cu închisoare de la șase luni la trei ani, sub acuzația de avort ca tip de crimă. Aceasta fiind situația, fetele care rămân însărcinate ilicit cu prietenii lor sau femeile măritate care nu vor să păstreze embrionul îi caută pe acei rari ginecologi care își riscă meseriile ca să întreprindă această procedură costisitoare.

De-a lungul anilor, avorturile s-au înmulțit odată cu întețirea războiului, în timp ce normele sociale și evoluția economiei au devenit imprevizibile. Principalele motive pentru avort au devenit frica de foamete, mutările recurente dintr-un loc în altul provocate de bombardamente, sarcinile neprevăzute din relații în afara căsătoriei, sau cele rezultate din violurile de război și prostituție.

După un proces complicat, care a implicat multe telefoane și pile, prietena mea apropiată a dat, într-un sfârșit, de un doctor din zonă care a acceptat să-i facă chiuretaj. Doctorul avea licență, dar făcea avorturi în secret, în subsolul clinicii sale și mituia autoritățile ca să-l lase să continue. În ziua avortului, am fost singura persoană care a însoțit-o pe prietena mea la această procedură secretă. Ginecologul a sosit cu anestezistul lui. În camera din subsol, pe jumătate luminată, pereții erau umezi și țevile de apă picurau. Încăperea era rece, iar doctorul abia aștepta să înceapă, cu un aparat ca un fel de aspirator transparent lângă el - numai că, în loc de praf, era plin de sânge și membre de la un avort anterior. Fata era panicată, dar tăcută.

Toată vara dinainte de a veni în România mi-am făcut bagajele, adăugam încet ceva de îmbrăcat o dată la câteva zile. Voiam s-o iau de la zero cu un set de haine noi, printre care multe rochii și fuste scurte, pe care să le port acasă pentru partenerul meu. Când am ajuns aici, m-a șocat că femeile chiar poarte chestiile astea ca haine obișnuite, pe stradă, și nu se uită nimeni la ele, în afară de ochii mei uluiți. De-atunci, ideea mea de „sexy” s-a schimbat pentru totdeauna.

Exprimarea sexualității pentru femeile din România pare să fie un reflex. O fac spontan, aleg ceea ce eu aș numi coafuri și haine și chiar comportamente „sexy”. În Siria, sexualitatea e un subiect important, dar nu unul despre care se discută. O fată poate să poarte hijab, dar să arate super sexy, pentru că lucrurile pe care nu le poți obține sunt de obicei cele pe care ți le dorești cel mai mult. E natura umană. E atrăgătoare prin priviri, mers, mișcările corpului - nu poți să vezi detaliile, dar îi poți vedea curbele prin rochia lungă. Mie, una, îmi plac ambele stiluri și le găsesc atrăgătoare pe fiecare în felul său, dar ce admir la femeile din România e că au opțiuni. Eu nu-mi acopăr capul, mă consider una dintre siriencele care au avut opțiunea asta, dar tot cu restricții.

Ca un copil disperat, bărbatul arab se atașează atât de puternic de femeia sa, într-un mod exagerat. Rar acceptă ca ea să divorțeze, pentru că asta ar însemna să renunțe la posesiunea lui și s-o înmâneze altui bărbat. „Gelozia” este o tradiție patriarhală în țările din Orientul Mijlociu. În multe situații, o femeie nu poate avea un prieten de sex opus sau să poarte ce vrea ea, din cauza geloziei lui.

În Siria, în timpul războiului, violurile și abuzurile sexuale au devenit ceva obișnuit, iar în majoritatea zonelor din țară încă domnește legea junglei. Odată ce fetele se mută în zone fără bombe și gloanțe, dificultatea traiului în exil le poate forța să muncească chiar dacă sunt copii sau să se mărite devreme. Și părinții le obligă să se căsătorescă devreme, ca să fie la adăpost de exploatarea sexuală. Proporția căsătoriilor între minori, în Siria, după război, este de 13 la sută.

Violența domestică în Siria constă, de regulă, în amenințări cu retragerea sprijinului financiar, scuipat, abuzuri verbale, umilințe, bătăi, iar cea mai mare frică e cea de scandal în sine. Știu că și aici o femeie este bătută la 30 de secunde, dar în Siria e rușinos să raportezi asta la Poliție. Femeia se teme ca nu cumva comunitatea să afle că e abuzată. Mulți vor crede că a fost vina ei, că poate nu s-a îngrijit de el, poate a fost rea cu el, poate l-a înșelat. Ca să evite asta, multe femei preferă să păstreze tăcerea, în loc să se expună la probabilitatea de a fi judecate de comunitate.