Momentul ăla în care am fost salvat de la moarte de un necunoscut

Ne apropiem în sfârșit de finalul lui 2020, dar pandemia încă face ravagii și nu am reușit să salvăm planeta, să demontăm patriarhatul, să revizuim rasismul structural, nici măcar să convingem marile puteri că săptămâna de muncă ar trebui să aibă patru zile pentru totdeauna.

Ca antidot pentru toate lucrurile astea nașpa, uite o colecție de întâmplări care s-au terminat cu bine: când necunoscuții intervin într-o situație și salvează viața cuiva.

Când aveam 18 ani am fost în vacanță în Italia cu mama și cu fratele meu mai mic. M-am certat cu frate-miu și m-am dus să înot singură în mare. Valurile erau destul de mari și mi-am dat seama că eram mult mai departe de mal decât credeam.

Când m-a văzut familia, frate-miu a sărit în apă să mă scoată. Inițial nu am vrut ajutorul lui, fiindcă încă eram supărată pe el. Am crezut că pot ieși singură și am început să înot către mal. Dar mi-am dat seama că îmi foloseam toată forța și nu înaintam deloc. Atunci m-am speriat.

Valurile păreau că devin mai mari. Fratele meu era lângă mine și mă ținea, dar unul dintre noi mereu ajungea sub apă. Dacă încerca să mă țină pe mine la suprafață, se scufunda el. Între timp, salvamarii au încercat să ne urce într-o barcă, dar curenții erau prea puternici. Încă îmi mai amintesc fața disperată a mamei pe plajă.

Apoi au sărit în apă un bărbat cu încă alți trei tipi. Au înotat spre noi și bărbatul m-a prins. Atunci eram complet epuizată, dar frate-miu era ok, fiindcă avea grijă de mine bărbatul acela. M-a scos pe mal, pe o plajă la sute de metri de unde intrasem inițial în apă.

Aveam permis de conducere de numai o lună când am fost invitat la o onomastică într-un sat vecin. Planul meu era să conduc până acolo și să-mi las mașina la finalul serii. Băusem trei sau patru beri și eram deja relativ beat când a început să se paseze un cui. Din păcate nu știam că nu era iarbă normală, ci spice.

După câteva fumuri, eram praf. Transpiram, tremuram și mi s-a tăiat firul. Nici până acum nu-mi amintesc următoarele zece ore după pățanie. Aparent am fost un coșmar la petrecere, am spart chestii și am devenit agresiv. Prietenii mi-au spus că trebuiau să mă țină ca să nu cad.

Pe la ora patru dimineața mi-a venit ideea grozavă să mă urc în mașină. Am parcurs trei sute de metri, nici nu știu cum. Erau minus zece grade afară și geamurile erau înghețate. Am intrat într-un semafor la un sens giratoriu.

Fie m-am lovit la cap de volan sau am adormit, dar sigur mi-am pierdut cunoștința. Oamenii treceau prin sensul giratoriu și-mi fotografiau mașina, când un taximetrist a sărit din mașină și a venit în fugă la mine. M-a scos afară și a trebuit să se lupte ca să ia cheia de la mine. După ce m-am calmat mi-a mutat mașina și m-a dus la spital.

M-am trezit a doua zi dimineața într-un spital, fără nicio amintire despre incident. Personalul medical mi-a spus că am avut un episod psihotic. Mi-au dat un antipsihotic și m-au externat.

Locuiam de un an în Tel Aviv. Eram într-o stație de autobuz cu căștile la urechi. În spatele stației era o casă care avea în loc de ușă o draperie greoaie și închisă la culoare. O mulțime de tipi au intrat și ieșit de acolo cât am așteptat autobuzul. Cred că era un bordel.

Un bătrân cocoșat m-a rugat în ebraică să verific dacă autobuzul lui avea întârziere. Vorbea foarte încet, așa că m-am apropiat de el în timp ce mă uitam la telefon ca să-i răspund la întrebare. Doi tipi m-au prins brusc din spate și m-au târât spre casa din spatele stației. 

Strada era foarte circulată, deci sigur oamenii au observat, dar nimeni nu m-a ajutat. Eram atât de șocată încât nici n-am țipat, deși am încercat să-mi folosesc greutatea împotriva bărbaților. Apoi un taximetrist a început să claxoneze puternic. A țipat la bărbați de pe geamul pasagerului să mă lase să plec, altfel suna la poliție. Cei doi au fugit, taximetristul și-a parcat mașina și a venit la mine. Eram complet șocată. M-a întrebat dacă eram ok și m-a dus la muncă, gratuit. 

După asta n-am mai dat de taximetrist ca să-i mulțumesc. Posibil să-mi fi salvat viața și-i sunt veșnic recunoscătoare, chiar dacă am procesat situația mult mai târziu.

M-am întâlnit cu o prietenă la cinema să vedem Friends with Benefits. Încă rulau reclamele când am realizat că aveam o criză epileptică severă, cunoscută și sub numele de „grand mal”.

Tot ce-mi amintesc e că stăteam pe culoar și vomitam. Prietena mi-a spus că doi tineri m-au cărat afară din cinema și m-au așezat pe o parte. Și-au dat seama imediat ce se întâmpla și ce să facă, chiar dacă eram într-o sala întunecată de cinema. N-am aflat niciodată cine erau.

În adolescență am fost în vacanță în Kenya. Am fost pișcat de o meduză dintre cele mai mortale în timp ce făceam scufundări. N-am simțit niciodată o durere atât de mare sau vomat atât de mult.

Imediat după înțepătură am început să mă simt amețit. Cumva am reușit să ajung la mal, dar nu mi-am revenit până când nu m-a văzut un trecător cum eram culcat pe plajă și mi-a sărit în ajutor. Mi-a spus că îl chema Johnny Cash, dar nu știu dacă ăsta era numele lui real și nici nu voi afla vreodată. În orice caz, mi-a făcut o programare la un așa-zis „vraci”, care m-a dus la un spital real din cel mai apropiat oraș.

Așteptam metroul și ascultam muzică destul de tare, deci nu am auzit când doi neonaziști s-au furișat prin spatele meu.

Când a ajuns metroul, m-am întors instinctiv și i-am observat pe cei doi bărbați foarte beți, care făceau comentarii rasiste. Mi-au lăsat impresia că încercau să mă împingă pe șine.

Un necunoscut s-a pus între mine și ei, i-a întrebat ce făceau și i-a speriat. Alți oameni au privit scena, dar n-au făcut nimic. Cred că erau speriați.

Și bărbatul s-a urcat în același metrou cu mine, dar în alt vagon. Nici până în ziua de azi n-am aflat cine era sau cum îl chema. Nici măcar nu i-am mulțumit, eram prea șocată.

Mergeam în Frankfurt să mă întâlnesc cu o prietenă și eram în întârziere. M-am grăbit spre stație, am coborât cu liftul și am văzut că metroul meu era deja în stație, așa că am fugit să-l prind. Era un tren din ăla vechi, la care trebuia să tragi de mânere ca să deschizi ușile (ușile nu se deschid automat dacă se prinde ceva între ele).

Ușile s-au închis fix în momentul când eu pășeam în metrou, mi-am prins piciorul și toată forța impactului m-a trântit pe jos. Eram întinsă pe podeaua peronului, iar ușa era blocată. Trenul urma să plece, iar eu eram complet panicată, terifiată de-a dreptul.

Câțiva oameni din tren au văzut faza și s-au îngrămădit să tragă de ușă. Între timp, alți doi oameni de pe platformă mă trăgeau din ușă. Era o femeie pe la 30 de ani cu un bărbat pe care abia mi-l amintesc.

Femeia m-a susținut să mă ridic și s-a oferit să mă ajute. Tremuram atât de rău și eram într-un asemenea șoc, încât am refuzat-o. Nici nu mai știu dacă i-am mulțumit. La scurt timp după am fost singură din nou. Până la urmă am mers pe jos până la destinație. 

Articolul a apărut inițial în VICE De.