opinie

De ce gestul arbitrului Colțescu a scos la iveală instinctele noastre rasiste (din nou)

Despre rasism, fotbal și colorism.
14.12.20
scandalul coltescu, rasism, colorism
Sebastian Colțescu, fotografie de Alex Nicodim / Anadolu Agency/ABACAPRESS.COM / Mediafax Foto

„Ai stat vreodată în autobuz agățat de bară cu ambele mâini și chiar și așa toți din jurul tău să se uite la tine și să-și verifice buzunarele sau poșetele?”, mă întreabă un prieten. În urma răspunsului meu pozitiv – sunt un tip brunet, rom, cu pielea mai închisă – am continuat să împărtășim experiențe similare bazate pe identificarea noastră de către alții pe baza culorii pielii noastre. În școala generală, o profesoară m-a pus să răspund la o întrebare după ce m-a identificat cu: „Ăla negru din spate”. Am răspuns cu un nod în gât.

Publicitate

Altădată, un antrenor a vrut să mă complimenteze după ce am câștigat un concurs de atletism spunând: „Voi ăștia mai negri sunteți mai iuți”. Toți cei cu pielea mai închisă la culoare care au trecut prin experiențe traumatizante legate de identificarea lor ca persoane prin prisma culorii pielii lor înțeleg acest mecanism. 

Incidentul provocat de arbitrul român Sebastian Colțescu la meciul din UEFA Champions League dintre Paris Saint Germain și Istanbul Bașakșehir prin utilizarea apelativului „ăla negru” la adresa unei persoane de pe banca tehnică a echipei din Turcia a generat dezbateri aprinse pe rețelele sociale și în media. Persoane publice – ziariști, scriitori, formatori de opinie, conducători din fotbalul autohton, și chiar membri ai unor instituții care decid în cazuri de discriminare și rasism – au negat caracterul rasist al incidentului, luându-i apărarea arbitrului care a folosit acea sintagmă. Ca cineva care a predat cursuri pe problematica rasismului, a organizat școli de vară, a făcut cercetare și a publicat pe acestă temă sensibilă, dar care a și trăit experiențe similare de-a lungul vieții, aș vrea să fac câteva precizări în acest caz.

Incidentul provocat de arbitrul respectiv este rasist. Identificarea unei persoane pe baza culorii pielii sale, în special atunci când persoana aparține unui grup minoritar cu o istorie de opresiune, se numește colorism. Această practică face parte din arsenalul rasismului, iar cei care au suferit asemenea identificări știu că practica asta e o formă de dezumanizare.

Publicitate

Efectul este o experiență profund negativă – te simți desconsiderat, un nimeni, fără nume și fără calități. Singura ta „calitate” care contează pentru cei care te identifică e culoarea pielii. Intenția celui care te identifică contează mult prea puțin, ce contează e efectul asupra ta, gustul amar pe care-l resimți mult timp după aceea. 

Colorismul se poate manifesta și în interiorul unor grupuri minoritare, astfel încât cei cu pielea mai deschisă să fie avantajați. Spre exemplu, există romi care nu pot fi identificați pe baza culorii pielii. Ei pot avea experiența rasismului, dar nu neapărat și pe cea a colorismului. În practică, însă, colorismul poate conduce și la dezavantajarea celor cu o culoare a pielii care nu corespunde reprezentării acelui grup în imaginarul public. Spre exemplu, cazul aplicanților romi la diverse burse sau locuri speciale a căror apartenență a fost contestată pe baza culorii pielii lor mai deschise. Sau cazurile unor persoane care se prezintă ca „africani” însă au pielea albă, intrând în contradicție flagrantă cu felul în care „ar trebui” ei să arate în ochii celorlalți.

Colorismul și rasismul sunt fenomene complexe și trebuie contextualizate. Ceea ce a făcut arbitrul român identificând acea persoană pe baza culorii pielii sale este colorism, implicit rasism. A făcut-o încălcând regulile de comunicare ale competiției și valorile competiției, deși putea să identifice persoana nominal, având lista numelor tuturor celor prezenți.

Că a fost un gest involuntar, că a fost ignorant sau că nu a estimat corect impactul limbajului său nu pot justifica rasismul. În fapt, un alt participant a încercat să-i explice arbitrului român că, atunci când s-a referit la o persoană cu pielea albă, nu a făcut referire la culoarea sa. Doar atunci când s-a referit la cineva cu pielea închisă l-a identificat prin culoarea pielii.

Publicitate

Cuvântul „negru” folosit în descrierea unei persoane nu este neutru, așa cum sugerează unii apărători ai arbitrului român. Înțelesul unui cuvânt este dat de contextul în care este folosit – aceasta este una dintre regulile de bază ale hermeneuticii. O simplă explorare a înțelesurilor atașate culorii negre în imaginarul public românesc arată că negrul are o conotație negativă: negru ca noaptea, oamenii răi sunt negri în gură, cineva are sufletul negru, păcatul e negru, oamenii urâți sunt negri etc.

Lucrurile astea nu sunt parte doar din mentalul colectiv românesc. În cultura europeană, asocierea culorii pielii – negru – cu o ființă umană denotă superioritatea celor cu pielea albă. Această credință a superiorității unor grupuri umane pe baza culorii pielii lor a justificat sclavia romilor, proiectul colonial cu exterminarea populațiilor indigene și sclavia populațiilor africane în noile colonii, sau chiar unele idei naziste și neo-naziste fundamentate pe afirmarea superiorității față de cei cu culoarea pielii mai închisă. Din punct de vedere istoric, aceștia au fost dezumanizați, descriși că având apucături primitive și caracteristici animalice, pe scurt, mai puțin oameni. A se vedea cazul robilor romi în Principatele române sau a sclavilor în USA unde ei contau ca 3/5 dintr-o persoană.

Grupări care susțin superioritatea albilor există în numeroase țări europene, dar și în SUA, iar atitudinile față de migranți se bazează pe această distincție adânc înrădăcinată. Simbolistica culorii negre poate fi analizată și din perspectiva doctrinei creștine a păcatului și întunericului, asocierea dintre păcat cu culoarea neagră și a purității cu culoarea albă fiind parte a culturii europene. Aceste credințe populare au primit o justificare filosofică în opera unor filosofi iluminiști, cum ar fi Immanuel Kant, David Hume or Johann Gottfried von Herder, fapt ce i-a făcut pe mulți cercetători să perceapă rasismul ca o creație a modernității europene. 

Publicitate

Așadar, argumentul conform căruia în limba română înțelesul cuvântului „negru” este neutru nu se susține. Mai mult, arbitrul a folosit limba română într-o competiție internațională, pe un teren în afara României, încălcând regulamentul UEFA. Nu putem aplica standarde românești într-o asemenea situație, așa cum invocă unii apărători ai arbitrului român. 

Negarea rasismului e rasism. Din păcate, în ultimele două zile am văzut atât de multe idei și exprimări rasiste și unele propuneri „năstrușnice”, cu un subtil substrat rasist, că m-am săturat.

Președintele CNCD a sugerat utilizarea termenului „afro-american” în locul apelativului rasist „negru”, deși jucătorul respectiv era originar din Camerun și nu avea nimic de-a face cu America sau SUA. Nu era acceptabil nici măcar termenul geografic – „jucătorul african” – ca termen de identificare, așa cum sugerau alți comentatori. Un cunoscut ziarist propunea într-o postare care se dorea a fi subtilă înlocuirea termenului „negru” din titlul romanului lui Stendhal „Roșu și Negru” cu cel de „afro-american”.

O membră a Consiliului Director a CNCD – Maria Moța – a scris o postare în care spune că „a fost o exprimare de identificare, nu de rasism, a arbitrului de rezervă”, aducând ca argument tonalitatea vocii arbitrului. Toate acestea vin în contradicție cu reacțiile de la fața locului.

Jucătorii ambelor echipe au părăsit terenul, simțindu-se jigniți de gestul și explicațiile arbitrului. UEFA a decis reluarea meciului după 48 de ore cu o altă brigadă de arbitri, iar jucătorii ambelor echipe au îngenuncheat la mijlocul terenului în mod simbolic la începutul meciului. Mai mult, UEFA a lansat o amplă investigație a incidentului și a anulat cartonașul roșu primit de oficialul sancționat de arbitri români. 

Publicitate

Dacă avem o privire mai amplă asupra luptei împotriva rasismului, o să avem o înțelegere mai profundă a diferențelor de discurs și practică între lumea occidentală la care pretindem că aparținem și realitatea dâmbovițeană. În cadrul evenimentelor sportive, rasismul este de mult timp declarat intolerabil atât de forurile internaționale cât și de media și de către participanți. Nu este prima dată când sportivii sau suporterii români sunt sancționați din cauza asta. În loc să recunoaștem că poate a fost un gest inadecvat și să cerem scuze, strategia aleasă de prea mulți conaționali este de a nega ceva ce pentru cei din afară, fie ei jucători, jurnaliști, instituții, sau suporteri e un gest rasist. Or a nega ceva ce este împotriva regulilor UEFA și a spiritului jocului, și care este evident pentru majoritatea covârșitoare a celor implicați, este în sine o formă de rasism. Justificările, interogațiile, interpretările și glumele în jurul acestei dezbateri stau mărturie în acest sens. 

Iulius Rostaș este visiting professor la SNSPA și fost Chair of Romani Studies la Central European University din Budapesta. Autor al mai multor articole și capitole de cărți dedicate identității romani, desegregării școlare, mișcării romani și societății civile.

Editor: Paul Petrache