Statul român transformă muzicienii în angajați la call center

„Pandemia și carantina ne-au redus activitatea la zero.” Florentin Milcof este muzician. În martie, după instituirea stării de urgență, a lansat o petiție, Protecție socială pentru artiștii independenți, care a strâns aproape 23 de mii de adeziuni. La scurtă vreme, împreună cu Platforma România 100, a pus la cale o campanie de donații pentru muzicienii independenți. Am spus muzicieni independenți?

Dacă ar fi să-l ascult pe saxofonistul Mihai Iordache, statul român nu pare a recunoaște existența unor astfel de autori și prestatori de servicii muzicale, independenții: „Statul nu înțelege această condiție a muzicianului. Ba chiar e foarte posibil să fi aflat abia acum de noi”. Milcof returnează cu diplomație: „Eu nu cred că statul, prin reprezentanții săi, trebuie să înțeleagă profesia și condiția de muzician independent, ci să accepte să se așeze la o masă de discuții pregătită de organizațiile pe care muzicienii, în general, și muzicienii independenți, în particular, trebuie să le facă să existe.” În aceeași lună martie, el punea bazele unui grup de inițiativă numit Uniunea Muzicienilor Independenți din România (UNMIR), care își propunea lucruri ambițioase: să înființeze un sindicat al muzicienilor, primul din România – „chiar dacă, momentan, legea nu ne conferă acest drept” –, și două asociații care să lupte pentru drepturile acestora.

Între artiștii independenți, muzicienii par cei mai lipsiți de voce, în pofida unor reacții spontane, care până acum nu au lăsat urme consistente. Pentru Florentin Milcof, problema principală este Statutul artistului, „un proiect care zace prin sertarele ministerului încă din anii '90”. Iordache pune asta și pe seama unei inapetențe pe care oamenii de decizie din aria politică o au pentru această categorie profesională: „Ei nu sunt genul care să aprecieze muzica noastră, nu sunt oameni cu care ne-am putea întâlni într-o situație socială oarecare. În toată viața mea am cunoscut trei sau patru parlamentari – doi din parlamentul actual –, dar pe nimeni din vreun guvern, care să știe cu ce ne ocupăm, din ce ne câștigăm existența. Și asta în situația în care am circulat destul. Este evident că suntem lumi diferite noi și statul”.

Cea mai bună dovadă a acestui fapt a reprezentat-o recenta criză provocată de pandemia de coronavirus, care a pus guvernanții față în față cu o realitate cel puțin inconfortabilă pentru ei: imposibilitatea de a înțelege cum funcționează sectorul artistic independent. „Cu chiu, cu vai, ne-am calificat vreo 20%, sau chiar mai puțini, pentru acel ajutor social oferit de stat. În rest sunt oameni care acum, când vorbim, au venituri zero; sunt oameni disperați, care nu mai au ce mânca, la propriu”, remarcă Milcof.

Mihai Iordache completează tabloul incompetenței celor care ar fi trebuit să știe ceva despre așa-numitul sector cultural independent: „N-au luat în calcul oamenii care, de nevoie sau doar pentru a lucra cinstit, și-au făcut la un moment dat o firmă. Eu, de exemplu, nu am putut beneficia de ajutorul guvernamental, deoarece am propria casă de discuri – care, evident, nu a mai funcționat nici ea, între altele, pentru că ni s-a închis timp de două luni principalul distribuitor. Ea oricum era o acțiune care abia ieșea pe zero în lunile bune, datorită caracterului, cum să zic, artistic al muzicii pe care o editam. Asociația pentru Drepturi de Autor a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR-ADA) a încercat să se insereze cumva în ecuație, nu-mi dau seama dacă cu bună credință, în timp ce Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (CREDIDAM) nu a existat pentru noi. Mie, banca o să îmi închidă în curând contul asociat plăților de la ei, pentru inactivitate prelungită”.

UCMR-ADA a avut o tentativă de a-și include membrii, „pe cei care au contracte de cesiune pe gestiunea colectivă a drepturilor de autor în muzică”, după cum îmi spune Florentin Milcof, pe lista celor eligibili de a primi ajutor social fără a fi nevoiți să mai treacă prin filtrele discriminante ale ordonanțelor 30 și 32, care stabilesc măsuri de protecție socială în contexul pandemiei de coronavirus: „Asociația propunea să fie suficientă doar adeverința prin care membrii dovedeau faptul că au contract cu ea. Din păcate, nu s-a rezolvat nimic”.

În ceea ce privește CREDIDAM, Milcof crede că nu a mișcat niciun deget în acest sens. Asta spune multe despre relația pe care muzicienii o au cu propriile organisme de gestionare a drepturilor de autor.

Cele mai importante două organizații care gestionează și drepturile unor artiști din domeniul muzicii, UCMR-ADA și CREDIDAM, au o lungă istorie a criticilor venite din partea celor pe care îi reprezintă. Irina Rimes vorbește despre existența unui grup de Whatsapp numit „UCMRIADA”, care a încercat să propună un plan de acțiune în relația muzicienilor cu asociația. Fără să reușească însă: „Fain grup, păcat că s-a stins odată cu ambiția de a mai schimba ceva în sistem. Încet-încet, au ieșit oamenii de pe el”. Și pentru Rimes, deși nu face parte din bula independentă, este nevoie de schimbare: „După mine, ar trebui să se facă reforme majore pe termen lung în sistemul de remunerare în baza contractelor de autor. Acolo e buba la noi. Mereu, nu doar pe timp de pandemie”.

UCMR-ADA și CREDIDAM nu au răspuns apelurilor VICE până la ora publicării acestui material.

Viitorul nu sună deloc bine, nici pentru zona mainstream, cu atât mai puțin pentru independenți: „Situația nu este deloc roz: economia va scădea, prețurile pe cântări, și ele. Deja perioada aceasta este greu de suportat pentru mulți colegi de-ai mei. Cel mai dificil le este instrumentiștilor, care nu au contracte de imagine să-i salveze, și nici UCMR sau CREDIDAM să le mai transfere niște bani de buzunar. Unii au economii, să zicem că sunt bine deocamdată, dar alții nu au. Am prieteni instrumentiști care s-au angajat la un call center, pentru că nu aveau din ce să trăiască”.

Nici Mihai Iordache nu-și mai face meseria. Bandcamp, propria familie și micile proiecte extracuriculare îi îmblânzesc perioada dificilă prin care trece: „Am vândut câteva albume, am mai fost ajutat de familie, am mai lucrat alte lucruri fără legătură cu muzica. Mă și întreb câți dintre noi vor rămâne muzicieni în această situatie. Pentru că nu este ca la mersul pe bicicletă – e nevoie de studiu susținut și, deci, de timp. Pe care, momentan, suntem forțați să-l pierdem cu altele”. Pentru el, 2020 este un an pierdut. „Cântatul împreună este încă relativ periculos, deci un mic avantaj îl mai au cei care pot cânta o muzică mai complexă singuri. Sau cei care își pot acompania vocea – în general, pianiștii și chitariștii. Nu știu în ce măsură funcționează sistemul donațiilor online, încă nu l-am încercat. La noi au fost și câteva inițiative de a oferi posibilitatea de a cânta pe bilete – ceea ce este oricum greșit – din partea unor corporații dubioase, cu care, personal, nu aș vrea să mă asociez”.

UNMIR, grupul construit la inițiativa lui Florentin Milcof, își propune ca, după rezolvarea statului juridic, să acteze pe trei „paliere”: „Primul este legat de muzicienii independenți, care au nevoi specifice față de muzicieni în general. Menționez aici doar câteva direcții: definirea clară și corectă în nomenclatorul de meserii și profesiuni, legiferarea profesiunii de muzician independent ca profesie liberală, simplificarea și concordanța unui pachet de legi semnificative și ordonarea noianului de legi actuale, multe dintre ele contradictorii, relaxare și coerență în domeniul fiscal, pentru a reduce fenomenul muncii la negru.

Al doilea palier este legat de muzicieni în general, și aici aș menționa, printre altele, o relație instituțională corectată, mult mai transparentă și bazată pe solidaritate profesională între muzicieni reprezentați de organizații și organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și conexe, un nou proiect de promovare și difuzare a muzicii românești, bazat pe egalitate de șanse și etică profesională în relația cu casele de discuri, cu promoterii radio-TV, cu streaming-ul online.

Al treilea palier, nu mai puțin important, este legat de artiști în general – aici, proiectul principal trebuie să fie Statutul artistului, un proiect de politici publice ce trebuie realizat într-un parteneriat social între Guvern și Parlament, pe de-o parte, și toate organizațiile profesionale și ONG-urile interesate și active în acest domeniu”.

La sfârșit de martie, 65 de artiști și compozitori reprezentați de entități aflate pe partea comercială a sferei muzicale, Quantum Music, Global Records și Hahaha Productions, îi trimiteau o scrisoare deschisă ministrului Culturii, prin care cereau ca Guvernul să reglementeze în perioada stării de urgență difuzarea unui procent de 50% muzică românească din totalul zilnic pe posturile radio și TV. Ministrul a susținut cererea acestora, dar asta nu a transformat propunerea în fapt concret.

„Am scris o scrisoare, am mers cu ea la Guvern. Am apelat la comisia ce răspunde de patrimoniul național pentru a ne ajuta cu o soluție. Nu s-a întâmplat ceva major. Pe termen scurt, nu cred că există soluții în afara unor ajutoare financiare sau plăți în avans”, confirmă Irina Rimes, muziciană aflată în legătură cu toate companiile amintite mai sus. Ca lucrătoare în domeniul artistic, nici ea nu se simte reprezentată de nimeni în momentul acesta. Cine le apără drepturile unor astfel de profesioniști? „Toți și nimeni”, spune ea. „Parcă toți ar da o mână de ajutor să schimbe situația pentru a fi mult mai favorizați artiștii, atât cei semnați, cât și cei independenți, dar niciodată nu se rezolvă mare lucru. În Franța, de exemplu, 70% din muzica de la radio este în limba franceză. La noi, dacă ar crește măcar până la 50%, producătorii și artiștii ar putea câștiga mai mult din drepturi. Iar acele 50 de procente ar trebui să fie alcătuite din muzică diversă, să nu îngropăm artiștii independenți, care încearcă cu greu să își facă loc printre proiectele care merg deja bine și au un drum bine bătătorit.”

În acest moment, 60% din încasările ei vin din concerte. Veneau, de fapt, pentru că evenimentele publice nu sunt încă posibile în România. În cazul lui Mihai Iordache, acest procent se ridică la 80%. Ca toți ceilalți, și el simte acut nevoia unei coagulări a breslei în forma unui sindicat, chiar dacă legile în vigoare nu permit acest lucru: „Organizații există deja, și nu fac mare lucru pentru noi. Un sindicat ar putea să formalizeze într-un fel relația noastră cu statul, dincolo de simpla evitare reciprocă, să pună problema unor asigurări sociale și medicale, a muncii la negru, a concertelor pe bilete sau pe donații, care nu sunt modalități demne de a-ți câștiga existența, ci compromisuri datorate în general sărăciei. Să pună problema unor modalități în care muzica să ajungă și în alte zone decât cele cinci-șase-șapte orașe pe care le știm cu toții – poate, de ce nu?, a redeschiderii vechilor case de cultură pentru activități culturale. Ar fi multe de făcut”.

Pentru Milcof, aceste organisme de gestionare a drepturilor de autor și a celor conexe, precum UCMR-ADA, au mimat încercări de reprezentare a muzicienilor în fața autorităților: „Nu cunosc nicio altă inițiativă care să fi dus la vreun rezultat concret. Nici măcar persoanele populare din sânul breslei noastre nu au făcut niciun gest pentru a crea măcar o formă de reprezentare ad-hoc. E trist, dar adevărat. Lipsește în mare măsură atitudinea civică, empatia și nevoia de a ajuta comunitatea în ansamblul ei. Iar, pe de altă parte, sunt interese contradictorii care ne divizează, interese care chiar ne-au transformat în adversari. Nu vorbesc aici de competiția profesională, ci despre discriminare profesională, lipsa eticii și a egalității de șanse”.

Chiar dacă, de la 1 iunie, concertele în aer liber se pot desfășura cu un număr de maximum cinci sute de spectatori, în condițiile respectării regulilor distanțării fizice, pentru muzicienii independenți din România situația generală rămâne aceeași. Dacă m-aș folosi de statistica aproximativă a lui Florentin Milcof, 80% dintre ei nu s-au calificat, din cauza unor vicii de înțelegere a statutului lor, venite din partea autorității, la ajutorul bănesc oferit de stat. Și asta în condițiile în care, pentru ei, așa cum spunea Mihai Iordache, anul 2020 pare a fi unul compromis. În cazul în care nu se schimbă ceva în această relație, în 2021 muzicienii independenți din România vor lucra pentru Uber.