Cât de praf e învățământul românesc și de ce sunt atât de mulți artiști slabi

Alexandru Rădvan este artist plastic internațional și profesor la Facultatea de Arte din București, secția Pictură. Îl poți urmări pe Instagram.

Am auzit zilele trecute numele unui vlogger, Selly, într-o știre despre cum a stat el de vorbă cu Gâdea și Badea, la Antena 3. Oook, am zis și am mers mai departe, după ce i-am pus repede o etichetă nu prea măgulitoare.

A doua zi, am primit un e-mail intitulat De văzut, care mă trimitea către un vlog de-ale lui, Răspunsul meu pentru ministrul educației. Foarte bun omul, și eu care mă grăbisem să îi lipesc o etichetă pentru că stătea de vorbă cu Gâdea… Am văzut un tânăr care vorbea cu cap și coadă, cu subiect și predicat, reușea să își exprime gândurile fără să zică gen la două cuvinte, articula idei și era capabil să le susțină.

Dar boomeri internetului, rămași în comunism, au comentat: Păi, cine ești tu, nepoate, un mucos care tocmai a dat baku’, să vii cu idei că nu merge bine școala românească? Ia uite, nene, ăștia de stau numai pe telefon și tablete (ce bine era fără fițe, cu penar de lemn), nu știu ce e disciplina, n-au făcut carte adevărată, ca noi. Ăștia cu cont de Instagram vin acum să spună că școala românească e pilaf. Cât tupeu, după ce i-ai slugărit, le-ai pus creionu-n mână și i-ai făcut oameni.

Eu sunt și profesor și am o privire asupra educației din interior: într-adevăr, învățământul românesc e praf și probabil că nu se va schimba nimic notabil în următorii treizeci de ani. Cine dorește să comenteze, să se abțină dacă nu poate veni cu alte comentarii decât cele tradițional-previzibil-clișeizate, de tipul: de ce nu se implică oamenii de calitate, nu v-ați zbătut suficient, și tu ești parte din sistem, fă tu mai bine.

Selly a pomenit de mai multe ori că învățământul ar trebui să crească oameni cu gândire liberă, capabili să ia decizii singuri și să lucreze în echipă. Perfect, astea toate intră pe lista de așa nu a învățământului românesc. Iar ca să te convingi, este de ajuns să te uiți din ce fel de oameni este formată masa celor care îl servesc. Care sunt categoriile de vârstă?

Eu am 43 de ani, am prins doar o parte din educație în comunism. Dar cei mai în vârstă ca mine au fost învățați să nu aibă păreri personale sau inițiativă, să răspundă doar dacă erau întrebați și doar în frazele standard permise de ideologia partidului, să stea în bancă cu mâinile la spate, să fie tunși la fel etc.. Oameni care au fost învățați de mici că, pentru a reuși, trebuie să te pui bine pe lângă tovarășa educatoare, învățătoare sau dirigintă, iar apoi să te pui bine pe lângă tot felul de alți tovarăși și tovarășe: de la partid, directori, șefi și șefuleți, un lanț al slăbiciunilor lung cât toată țara. Ca să ajungi și tu cineva, trebuia să repeți mecanic ceea ce au zis unii mai mari ca tine, obicei care se deprindea încă din clasa întâi. Nu era nevoie să te strofoci să gândești ceva cu capul tău, era chiar nerecomandat.

Oamenii aștia nu trebuie judecați, așa erau vremurile. Au făcut copii, iar unii au ajuns profesori și au perpetuat același model în învățământ cu care erau ei obișnuiți. Așa a rezultat o nouă generație învățată să meargă cu privirea în jos, să tocească formulele la mate și comentariile altora la română - materii de bază, nu alte prostii, ca desenul, deși pentru mine aia a fost materia de bază, că din pictură mănânc azi o pâine.

Cam asta este generația mea. Aceeași umilință când erai ridicat în picioare, aceleași metode prin care erai învățat că nu contează ce gândești tu. Când eram în clasa a șaptea, a venit Revoluția. Dar nu a schimbat nimic fundamental în sistemul de învățământ, în afară de faptul că mi s-a permis să port plete. În rest, același scris după dictare, aceleași comentarii de tocit.

Niciun profesor nu cred că și-a pus problema că noi ascultam alt tip de muzică și că deja știam, ori intuiam că lumea e diferită de ceea ce vedeam la noi în oraș. Nu ne mai adresam cu tovarășa, ziceam doamna, dar umilința, ochii plecați, bâiguiala, au rămas. Fostele tovarășe au fost foarte încântate să continue exercitarea controlului mental și emoțional asupra elevilor.

Generația mea a făcut la rândul ei copii și i-a dus, cuminte, la școală. Selly, cu durere în glas îți spun, lucrurile sunt aproape imposibil de schimbat. Ședințele cu părinții sunt edificatoare în acest sens. Foștii elevi umiliți și depersonalizați se gudură și se încovoaie de spate, pleacă ochii în pământ și nu vor s-o supere pe doamna. Ca pe vremuri. Ok, doamna are o vârstă și îi plac apucăturile astea de tip otoman, plus că îi place să-i domine pe părinții reduși (din nou) la condiția de elevi umili. Dar, ce te faci când vezi profesori tineri care se complac în starea asta, care visează să fie adulați de părinți, de parcă ar fi Oracolul din Delfi plus Arsenie Boca la un loc?

D-aia nu se va schimba nimic foarte curând. Ține de oameni, iar cu micile, dar foarte multele lor orgolii nu te pui. Îmi doresc mult să n-am dreptate, dar am, indiferent că vine sau pleacă ministrul X, că partidul Y e nasol, că Z va schimba tot, ei nu sunt ca ăilalți… Da, da, sigur că da. Probleme ca programele stufoase, lipsa dotărilor tehnice, aplicabilitatea informației pare că n-au rezonanță la nivelul la care se iau deciziile. Mereu ți se spune că se va lua în considerare, iar dacă se fac modificări, aceiași incompetenți care le-au făcut pe cele vechi, vor fi însărcinați să le facă și pe cele noi.

Și nu uita că, mereu vor fi mai mulți cei care vor dori să nu o supere pe doamna…

Spirite libere prin excelență, artiștii sunt portavocea societății și a vremurilor în care trăiesc, rebelii care dau poezie și sens vieții, care arată semenilor că viața e complexă și merită trăită la maximum, care îi ajută să viseze și să se ridice împotriva nedreptății. Artistul e partener pentru visări înalte și în același timp un ochi vigilent, gata să reacționeze la tulburările sociale.

Mda, poate în alte țări, în care învățământul e orientat către formarea de oameni independenți și liberi în gândire, cum spunea Selly. Discrepanța între ceea ce se presupune că ar fi rolul artistului în societate și felul în care cei mai mulți sunt formați este colosală.

Artistul plastic. În România, este orice, numai important pentru societate nu. De la Nicolae Grigorescu încoace, grija lui principală a fost să aburească pe cineva să-i cumpere opera. Cum ar zice Gogu, din B.D. la munte și la mare, să ai un boss. Boși mai mari sau mai mici au dictat evoluția artei românești: peisaje molcome, țărăncuțe cu jumătate de sânișor expus, nuduri mici de cochete ale vremii, natură statică, ocazional un portret. Totul - amănunt important - la dimensiuni reduse, să poată distinsul boss să plece cu pictura la subsuoară imediat, că cine știe, dacă zice că se întoarce mâine după ea, poate rămâi cu buza umflată.

Poate așa se explică că, în urma Răscoalei de la 1907 a rezultat doar o pictură de dimensiuni modeste, de Octav Băncilă. Moartea a mii de oameni nu a influențat cu nimic imaginarul artistului român. Păi, cum să pună Boss-ul așa ceva pe perete? Și pe urmă, ce-ar zice doamna Boss? Cum s-o supărăm pe doamna?

Artistul edgy și cu sufletul în Rai. De genul punkist fioros și militant, dar care se descalță acasă, că îl rupe mă-sa dacă bulește ciucurii de la covor. Sunt foarte activi și superiori, figuri sonore pe Facebook, gata să lupte și să-și dea suflarea pentru o cauză pe săptămână, tranșanți și fără jumătăți de măsură, pot fi întâlniți pe mulți pereți de boși obscuri, în calitate de autori de peisaje marine pictate nasol, ori de nuduri contorsionate expresionist, în care nu e vorba de o opțiune artistică, doar că nu pot să facă forma mai bine. Dacă îi întrebi despre asta, se scuză că alea sunt dintr-o tabără de pictură de demult.

La această categorie intră și un număr considerabil de făcători de monumente. Nu trebuie să te gândești prea mult, din bronz să fie și să iei cât mai multe comenzi. Dacă iese monumentul ca și cum ar fi de pe vremea lui Pazvante, spui că așa sunt rigorile unei lucrări de for public; dacă e modelat disproporționat și n-are noimă, zici că publicul trebuie să vadă și niște artă contemporană. Pe tine, de fapt, te doare în șpiț, că ți-ai luat cașcavalul.

Artistul milog. Reprezintă cea mai vastă categorie. Tehnica sa se bazează pe exasperarea interlocutorului: artiștii nu au, sunt săraci, nu sunt băgați în seamă, ce vremuri erau odată, pictura asta a vrut un american să mi-o cumpere cu zece mii de euro și nu i-am dat-o, dumneavoastră v-o dau cu cinci sute. E mult? Cât aveți? Da, sigur, dumneavostră sunt onorat să v-o dau cu două sute, săru’ mâna boierule, m-ați scos din foame! Cum? Să schimb culoarea din fundal? Imediat! Orice, numai să nu se supere doamna.

Artistul wannabe. A uitat că sfârșitul secolului XIX a fost cu ceva timp în urmă și se bazează pe ce crede publicul că e viața de artist: beții, inspirație, babardeli, geniu pustiu, modele goale, limbaj libertin. În jurul lui se adună o suită de femei și bărbați cărora le face deosebită plăcere să se bage în seamă cu artiști. Speră la câte o aventură sexuală dezlânată și se laudă peste tot în târg că au cunoștințe și prieteni artiști. La rândul lor, ei întrețin miturile despre viața boemă și aiureala genială și capricioasă din lumea artei. Bullshit. De obicei, e suficient un pet de bere la 2,5 litri, că e mai ieftin.

Artistul fals. El este conceptual, pentru că așa îl aia o leneee… Ăsta e cel mai anost tip de artist, e preocupat de soarta celor mai diverse comunități aflate la peste 12 mii de kilometri depărtare, se dă de stânga, dar are o garsonieră plătită de părinții care fac bani în dreapta. Are mereu proiecte, dar niciunul nu se finalizează, pentru că mereu cineva i-a promis ceva și nu a mai dat niciun semn. Poate s-o ducă bine mersi, dacă părinții sunt longevivi și provideri buni.

Artistul care vrea să devină doamna. Vrea funcții, urmărește să se plaseze în orice loc din care ar putea să privească de sus în jos la ceilalți muritori. Se crede eminență cenușie, Mare Templier, talent viguros, la curent cu toate schemele pieței de artă, deși e doar un chior în țara orbilor. Se gudură pe lângă personaje din clasa politică, lumea bancară, ambasade, this kind of shit. E mereu ocupat și are două telefoane mobile. Îl sperie doar gândul de a sta singur în atelier, fără funcții și onoruri, obligat să se gândească la ideile lui și să le pună în practică. De aia nici nu prea au operă și dispar din memoria colectivă curând după ce ies la pensie.

Nu toți artiștii sunt așa, desigur. Există mulți de cea mai bună calitate, sufocați de munți de mediocritate.

Admir foarte mult ceea ce a făcut Selly. E nevoie de oameni capabili să argumenteze, să gândească și să exprime clar ceea ce gândesc. Este excelent că propune soluții și ar fi minunat să se transforme ceva, dar nu te iluziona că lumea vrea schimbare sau că vei avea o susținere mare. De la cine? De la noi, boomerii ținuți cu mâinile la spate în bănci, incapabili să ne adaptăm vremurilor, care ne învățăm copiii să stea cu capul plecat?

Râdem, glumim, dar nu vrem s-o supărăm pe doamna…