Viața bate vlogul

Cum e să-ți întreții familia de la 14 ani din nunți și concerte la zilele orașului

Povestea vloggerului Emanuel Cîrstea, cunoscut pentru cover-urile cântate de el pe Youtube.
18 Iunie 2020, 11:42am
Emanuel1 (1)
Fotografie din arhiva personală a lui Emanuel

Viața bate vlogul este o emisiune în care vloggeri români își împărtășesc poveștile de viață, adică îți arată că oricât de mulți urmăritori au și oricât de multă faimă au căpătat, sunt tot oameni și trec prin bullshit-uri ca și tine: de la părinți alcoolici și bullying la droguri și avort - subiecte care sunt în continuare considerate tabu în societatea românească. Anul trecut a fost primul sezon, pe câțiva ți i-am prezentat aici - Alpaca Legion, Miru și Radu Constantin. Acum, că a început al doilea sezon , o să vezi în fiecare miercuri poveștile de viață ale unor vloggeri ca Max, frații Munteanu, Dia și Pain de la 5 Gang, precum și alți oameni mișto.

După ce a urmărit primul sezon din Viața bate vlogul, Emanuel Cîrstea, 24 de ani, a scris pe adresa de e-mail a emisiunii că și-ar dori ca povestea lui să fie auzită. Nu e un vlogger cunoscut cu zeci de mii de subscriberi, dar poate că va ajunge unul. S-a apucat de vlogging după apariția în emisiune. Canalul lui de Youtube e mai degrabă plin cu cover-uri cântate de el. A fost împins înspre muzică încă de mic, iar banii pe care i-a câștigat din evenimentele la care participa erau folosiți în casă pentru facturi și alte plăți. Nu s-a bucurat foarte mult de copilărie, fiindcă muzica s-a transformat din dragoste în necesitate. Așa că a decis să-și caute pasiunea în altă parte: în gătit. A dat Clujul pe București și a ajuns în ceea ce el numește „o lume nouă”.

Acum e bucătar într-un restaurant din București, dar pandemia l-a ținut mai mult în propria bucătărie și pe Youtube, cântând. Plănuiește să-și lanseze un single propriu.

Am vorbit cu Emanuel despre ce înseamnă să faci bani încă de mic prin forțele proprii, dar și despre cum poți să-ți urmezi pasiunea, indiferent de ce zic ceilalți. Chiar și când ceilalți sunt tocmai părinții tăi.

VICE: La ce vârstă ai început să cânți și cine ți-a arătat că ai talentul ăsta?
Emanuel: Tata s-a prins de aptitudinile mele vocale în drum spre antrenamentul la fotbal. Țin minte că stăteam în Dacia noastră, în picioare, fără să ating plafonul, și cântam „Toată lumea-mi zice lotru”. Atunci s-a prins taică-miu că am niscai talent. La opt ani m-au dus la Palatul Copiilor și-am început orele de canto. Dacă închid ochii, mi-l amintesc pe primul meu profesor de muzică.

Cum ai făcut primii bani?
La un eveniment muzical, unde am fost invitat să cânt, cred că la Zilele Dejului. Vreo trei-patru ani cântasem pro bono pentru că într-un fel eram „fiul orașului”, până s-au gândit organizatorii să mă recompenseze cu niște bănuți.

Ce ți-ai cumpărat din primii bani?
Toți banii pe care i-am câștigat de la evenimente fie private (nunți, petreceri), fie în aer liber, i-am dat tatei pentru facturi și altele. Dar după spectacole, ne opream la supermarket și țin minte că mi-am luat pufuleți cu pizza.

În episod spui că tu întrețineai familia. Care era situația din familia ta când erai mic?
A fost o perioadă lungă de timp în care-mi întrețineam familia cu banii pe care-i câștigam din evenimentele pe care le aveam în fiecare weekend. Ai mei lucrau, erau bugetari, tata la pompieri, mama la jandarmerie, dar salariile lor erau cu mult depășite de datoriile care s-au făcut în mod special pentru mine și ce însemna muzică și deplasare. S-au împrumutat să mă ajute să cresc.

Banii pe care-i câștigai se duceau toți în casă?
Tata manageria plata datoriilor și țin minte că după eveniment îmi dădea un milion sau două pe care nu-i aveam pe ce să-i sparg. Îi țineam într-o carte pentru că știam că la un moment dat va veni tata să mă întrebe de ei. De atunci am învățat valoarea banilor și cât de importanți sunt. Tata avea o vorbă: „un ban câștigat e ăla pe care nu-l dai afară din casă”.

Crezi că tatăl tău își trăia visul prin tine?
În perioada aia nu realizam ăsta. Abia când am crescut, m-am prins. Nu-l condamn pentru că și-a dedicat de la bun început tot timpul mie și surorii mele și cumva s-a întâmplat asta dintr-o frustrare, întrucât el n-a reușit ce și-a propus când era de vârsta mea. Îl înțeleg pe deoparte, ce n-am înțeles a fost sistemul de a face muzică și de a cânta. O bună perioadă n-a fost o plăcere, ci a fost un „trebuie”.

Ce a fost cel mai greu în copilăria ta?
Cea mai grea chestie în perioada aia era libertatea îngrădită. Eu făceam doar muzică. Nu ieșeam cu alți copii de vârsta mea, nu mergeam în excursii cu colegii de la școală. Țin minte că aproape zece ani nu am mâncat înghețată, era cumva kryptonita mea. Să nu mă inflamez în gât. Tata aducea după fiecare spectacol ceai cald să-mi dreg gâtul. Îl făcea acasă și îl păstra într-un termos. Pe moment am catalogat puțin cam deplasată grija asta, dar poate că, dacă nu era așa, nu se întâmplau toate lucrurile de acum.

Ai avut vreun moment în care le-ai spus alor tăi „nu mai vreau să cânt”?
Când le-am spus alor mei că vreau să fac o pauză de la cântat și că vreau să merg în Italia la una dintre cele mai mari școli de gastronomie. Însemna să plec de acasă un an, cât țineau cursurile. M-am răzgândit, pentru că mama a făcut un atac de panică. Am fost asaltat de familie și rude: „De ce să lucrez ca bucătar, când toată lumea poate să facă asta și nu toată lumea poate să cânte?”. Tata a fost împotrivă, nu m-a sprijinit nicio clipă. Dar am ales să merg înainte indiferent de ce ziceau ei.

Cum ai ajuns în București?
M-am mutat la facultate aici, la 19 ani. E o lume nouă. La Cluj simțeam că e un fel de regim totalitar și la București a fost revoluția psihică. Când am văzut cât de mare și aglomerat e, era opusul a ce însemna Cluj în opinia mea. M-am dezvoltat și-am văzut cum e să trăiești și cât de faină e viața.

După școala de gătit, te-ai angajat ca bucătar?
După ce m-am înscris la școala de gastronomie în București, trebuia să fac și practică. Așa că m-au trimis la un restaurant unde am făcut practica șase luni, iar după ce mi-am dat examenul de final, atât de mult mi-a plăcut colectivul și tot vibe-ul, că am mai rămas o lună, pe banii mei. După, șeful executiv a găsit alt restaurant, așa că a luat o mare parte din echipă în nouă locație. Ăla a fost primul meu job serios. Am fost bucătar pe bucătăria rece, făceam salate, sosuri și altele. A fost foarte fain, chiar dacă erau puțini bani.

Ai făcut o pauză de la cântat în perioada asta. Ce te-a făcut să te reapuci?
Am început gastronomia pentru a mă cunoaște mai bine. Am muncit, am tras și-am înțeles, în cele din urmă, algoritmul pasiunii: cum să faci un lucru din plăcere. Nu mă obligă nimeni să fac treaba asta, o fac pentru că simt. În schimb, la muzică, exista în spate cineva care mă împingea să fac și atunci n-o mai faci cu drag. Și ca să nu se ducă totul de râpă cu muzică, am luat din gastronomie definiția pasiunii și am transferat-o în muzică.

Faptul că te-ai concentrat pe cântat prea mult când erai mic te influențează și acum?
Când pierzi pe-o parte, câștigi pe alta. În cazul meu, faptul că nu-mi petreceam timpul cu copii de vârsta mea, mi-a dat un mic handicap, pentru că nu știam cum să mă comport cu oamenii de vârsta mea, nu știam cum să mă port cu o fată. Dar, ce-am câștigat în perioada aia neavând prieteni, a fost că-mi povesteam și proiectam singur, aveam multe momente de introspecție.

Cu ce-ai vrea să rămână persoanele care se uită la episod?
Fiecare vlogger din Viaţa bate vlogul e vocea unui tipar de poveste. Poate mulți au rezonat cu a mea care a fost: găsește-ți o pasiune și scoate maximum din ea.

_Episodul cu Emanuel Cîrstea, din Viața bate vlogul, poate fi urmărit aici_.

Pe Alexa o găsești pe Facebook, Instagram sau blogul ei.

Editor: Iulia Roșu