10 tipuri de pasageri peste care am dat ca însoțitoare de bord din România

Lumea aviației s-a schimbat radical în ultima perioadă și cu toții privim cu o oarecare nostalgie la zborurile pe care le-am avut fie ca pasageri, fie ca echipaj.

Îi mai ții minte pe oamenii ăia care îți zâmbeau la intrarea în avion și care te salutau? „Da, dar sunt plătiți să o facă, ăsta este jobul lor.” Parțial ai dreptate. Dar ei mai sunt plătiți printre multe altele să observe și să anticipeze. De la nevoi basic la situații care s-ar putea transforma în ceva mult mai grav despre care nu o să vorbim acum, că prea e tristă toată lumea.

Cu timpul ajungi să observi și felul în care entuziasmul ăla „Vai, ce miștoooo, ești însoțitor de bord, vezi atâtea locuri și TE PLIMBI toată ziua” dispare subit când oamenii pășesc în avion și devin pasagerii tăi. Ei bine, din acel moment senzația pe care o ai de cele mai multe ori e că trebuie să ai grijă de ei ca de niște copii zvăpăiați. Iar după 16 ani de aviație, mi-am permis să fac acest ghid de tipologii peste care am dat în miile de ore de zbor.

Politețea însoțitorilor de bord, falsă sau nu, există. Nu suntem niște androizi, ci tot ființe umane sensibile la reacții și limbaj. Este foarte deranjant ca după ce saluți fiecare pasager în parte să constați că sunt oameni care nu răspund și trec pe lângă tine ca pe lângă măsuța de cafea, dând cu rucsacul peste tine, întinzându-ți direct punga de gunoi de la Burger King sau vorbind la telefon: „Hai, că sunt astea aici, nu știu ce vor”.

Nimeni nu zice să ne luăm în brațe și să dansăm kumbaya, dar dacă vrei să fii tratat ca un oaspete, salutul face parte din schemă.

Toată lumea a sărit acum să-și aducă aminte de zboru' ăla unde a plătit 25904224 de euro pe extra piesa de bagaj. Aici pot și eu să vin să dau o droaie de exemple de pasageri din alte țări și alte companii unde bagajul de mână reprezintă o poșetă sau o umbrelă și-o pălărie.

Dar aproape la fiecare zbor cineva se oprește în mijlocul culoarului, în dreptul rândului cu locul său, și observă cu stupoare că e deja plin compartimentul de deasupra. Atunci, se înalță întrebarea: „Dar eu unde-mi pun bagajul? CĂ EU AM PLĂTIT LOC SĂ-L PUN DEASUPRA!!!!!”.

Ideal așa ar fi, însă realitatea unui avion plin și spațiul limitat din aeronavă tind să contrazică idealul. Însoțitorii de bord te vor ajuta să găsești un alt compartiment în care să aibă loc bagajul. Însă e o secțiune în condițiile de călătorie unde e specificat că fiecare pasager este responsabil de manevrarea și transportarea bagajului de mână. Așa că aruncatul valizei în mijlocul culoarului și replica: „Da' pune-l tu unde vrei” urmat de o bufnitură și alte comentarii nu reprezintă o soluție.

Tot aici intră și oamenii care plătesc zece euro pe bilet. Știu că nu sunt doar zece euro, că se adaugă taxa de bagaj, de loc, plata cu cardul și se tot adună. Dar sunt companii care au opțiuni pentru business sau first class pentru care se plătesc sute, chiar mii de euro pe bilet, drept pentru care și serviciile sunt pe măsură.

Așa că nu strică puțină documentare despre ce pune la dispoziție compania. Asta ca să evităm discuțiile de genul:

Anumite lucruri nu pot fi șterse din memorie o dată cu apariția echipei de curățenie, cum ar fi pipi în chiuvetă, pipi pe jos, pipi oriunde mai puțin în vasul de toaletă. Și nu doar pipi. Este peste puterea mea de înțelegere cum într-un spațiu atât de mic să nu detectezi WC-ul.

Nu este nicio rușine să întrebi de unde se trage apa, cum se folosește chiuveta, unde se aruncă hârtia sau pampersul. Și aici vin cu o rugăminte personală: blochează ușa! În primul rând, ca să nu oferi ocazia altora să ia parte la minunata desfășurare de forțe dinăuntru și în al doilea, ca să ai lumină. Cu ocazia asta vezi unde e veceul!

Tot aici intră și persoanele care merg la toaletă în afara ei. Not a pretty picture. De exemplu, în coșul de gunoi din bucătărie, lângă ușile de acces, în sticle, în punga de rău. Sunt faze ale zborului în care nu este permis accesul la toaletă. Aceasta nu este o invitație pentru a deveni creativi.

Tot aici mai sunt și părinții care își schimbă copiii pe scaun și când te duci să le faci observație, îți bagă sub nas, ca pe un trofeu, un scutec murdar: „Dar, uitați, a făcut doar pipi”. Există un loc special pentru asta: toaleta. Are măsuță și intimitate și coș de gunoi.

Se întâmplă frecvent să existe erori de check-in, schimbări de aeronave și alte probleme care pot duce la alocarea altui loc decât cel care apare pe bilet. Cei mai afectați sunt pasagerii care și-au ales preferențial locul, au plătit pentru asta și mereu le-am înțeles nemulțumirea. Lucrurile se pot rezolva dacă nu atunci, pentru că avionul poate fi plin și nu ai soluție, printr-o reclamație, iar banii sunt restituiți.

Sunt și situații în care este necesară mutarea unor pasageri. Fie că e o familie care călătorește cu un copil și au toți locurile împrăștiate în avion, fie că e un pasager cu mobilitate redusă lângă care trebuie să stea un alt membru al familiei, majoritatea sunt cazuri care țin de siguranța zborului.

Și atunci ce facem noi este să apelăm la cooperarea și buna înțelegere a pasagerilor din jur pe care îi rugăm să facă schimb de locuri. Câteodată nu există niciun fel de obiecție. În cazuri mai puțin fericite începe drama în mai multe acte. Se trezește cumva un simț absurd al proprietății exprimat printr-un refuz categoric indiferent de argumente.

Dar, altfel, într-un avion pe jumătate plin, dacă ai clipit o dată nimeni nu mai e la locul lui, toată lumea vrea la geam, din spate în față și invers. Dinamica personalității se schimbă subit în spații restrânse.

„EU ZBOR DE FOARTE MULȚI ANI” Asta e în topul replicilor penibile. Cred că nu există însoțitor de bord în lumea asta care să nu-și fi dat ochii minții peste cap când a auzit așa ceva. Da, știu, nu e profi, da' să mă ierte Dumnezeul aviației, dacă ai scos-o pe gură, felicitări, ești în top.

În primul rând ești față în față cu cineva care zboară în medie de cinci ori pe săptămână și nu e un concurs. În al doilea rând, ce pot să zic? Noroc să ai. Da, avionul este cel mai sigur mijloc de transport, dar asta ține și de cum respecți niște reguli. Nu-mi leg centura, că oricum murim într-o situație de urgență, nu îi pun copilului centura de infant că doarme, nu mă așez la turbulență că mă sprijin de scaune, nu pun bagajul ăsta cât un dulap în compartimentul de sus că îl țin eu cu mâna, mă duc la toaletă în aterizare etc.. Astea toate indică inconștiență, nu experiență.

Avionul nu e nici bar, nici club, nici terasă, nici galeria ultrașilor. Fumatul este complet interzis, indiferent de țigară normală, de foi, electronică, pipa păcii, narghilea, cui sau orice. Și eu sufăr, pentru că sunt fumătoare. De altfel, nu ai vrea să ai de-a face cu un însoțitor de bord nefumat de trei tronsoane căruia i se ascut simțurile și detectează mirosul de țigară din celălalt capăt al avionului. Și nu merge scuza că nu am știut, nu am văzut. Există semne peste tot, avertismente, detector de fum în toaletă, care odată activat, se lasă cu chemat poliția la destinație și cu amendă.

Cu băutul, lucrurile sunt oleacă mai permisive, în sensul în care poți consuma băuturi alcoolice care se află la bordul avionului cu o limită și nu din bagajul propriu. Deci faza cu: „Dați-mi patru pahare, o cola și niște gheață” nu păcălește pe nimeni. Scopul este ca pasagerilor care consumă băuturi alcoolice să nu li se facă rău, să se îmbete și să pună în pericol siguranța zborului sau a altor pasageri.

Din păcate, sunt persoane care consumă alcool înainte de îmbarcare, mult și repede, și la care abia după decolare încep să se vadă efectele. Am avut câteva show-uri memorabile și deloc plăcute cu pasageri beți care au simțit că avionul e ori scena lor, ori câmpul lor de luptă, ori tribuna de la care era imperios necesar să-și expună ideile. După care, invariabil, au sucombat și au vomitat peste tot. Nimeni, absolut nimeni nu vrea să ia parte la asta.

Mi s-a întâmplat, pe un zbor, să am un pasager care după ce a ieșit din toaletă să vadă crema mea de mâini, pusă pe măsuța din bucătărie, și să se dea cu ea. M-am amuzat și nu prea. Când i-am atras atenția că ăla e obiectul meu personal, răspunsul lui a fost: „Dacă era aici, am crezut că pot să mă dau”.

O altă colegă și-a lăsat paharul de cafea tot pe măsuța din bucătărie, cu perdeaua trasă, iar când a vrut să ia o gură de cafea, m-a întrebat: „Ți-ai aruncat tu guma de mestecat în paharul ăsta?” Aproape că se ruga să fiu eu. Spre oroarea ei, nu fusesem eu.

Când nu ești sigur dacă ai voie sau nu să folosești sau să iei ceva, întreabă. Biletul constituie plata unor servicii, nu a tot ce este în avion. Bucătăriile și locurile însoțitorilor de bord cu siguranță nu sunt spații unde pasagerii pot cotrobăi nestingheriți.

Am găsit pasageri pe strapontinele noastre cât timp eram la service. După ce le-am explicat de ce nu au voie să facă asta și m-am lovit de bășcălie, nu m-am putut abține și am replicat:

Pe cât de pompos sună acest titlu, pe atât nu e ceea ce crezi. Dacă ai fost vreodată la Milano ai văzut că piața domului e plină de porumbei care se strâng grămadă când le arunci un pumn de tărâțe. Mă rog, poți să mergi la piața Rosetti, la statuia din rond, unde e o tanti care dă etern la păsări. Ai parte cam de aceeași experiență.

Câteodată, când ies cu căruțul pe culoar, mă simt fix ca tanti asta. Oameni care mă împing din toate părțile, care mă strigă, care se adună nerăbdători în jurul căruțului, de la zece rânduri distanță mă trezesc cu ei lângă fața mea. Când ieși să strângi gunoiul, nu constați pe de-a-ntregul amploarea dezastrului. Șocul vine după debarcare. Firimituri, ambalaje, pahare vărsate, biscuiți călcați în picioare, coji de semințe, coji de banane, coji de alune, coji de portocale. Măi, chiar dacă avionul nu zboară pe pământ, ci în troposferă sau stratosferă, gravitația tot funcționează.

De multe ori gunoiul se găsește și în buzunarul scaunului din față. Calculasem la un moment dat traseul în timp al gumei de mestecat lipită ori direct în buzunar, ori pe instrucțiune, ori pe revistă. A durat șapte ani până am văzut prima oară guma de mestecat lipită de punga de rău.

Buzunarul scaunului este ruleta rusească. Cutia de bomboane a lui Forrest Gump. E ca viața. Nu știi niciodată ce-ți rezervă. Câteodată este o pungă cu vomă. Alteori un scutec. Poți băga mâna în jumătate de sandviș sau poți da de prezervative și chiloți. Eu am găsit un maiou cu căcat. Nu vreau să vorbesc despre asta.

Cred că se poate spune orice despre mine, dar nu că nu am simțul umorului. Și majoritatea însoțitorilor de bord sunt fun. Facem glume și cu pasagerii, am râs de multe ori de diverse situații și povești. Dar în limita bunului simț.

Apropourile de autobază referitoare la meseria noastră însă nu-s funny. Îl știu și pe ăla cu parașuta, și pe alea cu piloții și stiuardezele, și pe ăla cu ceasurile. Iar, dacă nu le știu, cu siguranță nu vreau să le aflu. Nu ne amuză nici când demonstrația este numită macarena și începe scălâmbăiala în tribune. Nu e funny nici când în timpul instructajului de la ieșirile de urgență face cineva gluma cu pot să deschid acum să văd ce se întâmplă. Nici când m-a întrebat un pasager în timp ce-i întindeam o pungă de napolitane: „Ce ați zice dacă v-aș mușca de mână?”. Bine, a fost amuzantă reacția iubitei care era lângă el.

În tinerețile mele am zburat la o companie VIP. Miniștri, președinți, patroni de echipe de fotbal, vedete, am avut de-a face cu o droaie de oameni cunoscuți. Ulterior am zburat și pe curse de linie cu diverși cântăreți, actori, vedete TV, jurnaliști sau politicieni. Pentru noi toți sunt pasageri și regulile se aplică la fel. Unii dintre ei sunt extrem de discreți și amabili. Alții încearcă să profite de notorietate și joacă la intimidare.

Am avut experiențe mai puțin plăcute cu amenințări, țipete și atitudini nepotrivite, încercări de a obține diverse avantaje cum ar fi inclusiv prăjiturica mea din platou. Da, chiar mi s-a cerut de la obraz, în timp ce mâncam, prăjiturica. Nimeni nu se atinge de prăjiturica mea!

Aici îmi amintesc de toți pasagerii exemplari. Cei care știu să salute, care mulțumesc, care ne zâmbesc, care sunt înțelegători. Cei care ne fac conversație. Contrar unor aparențe, suntem destul de abordabili. Am auzit o grămadă de povești de la diverși oameni.

Unele mai triste, de la copii care călătoreau frecvent la părinții lor plecați în străinătate. De la cetățeni care se duceau să muncească sau veneau acasă și erau bucuroși că aud după mult timp românește. Oameni care mergeau la înmormântări. Este foarte trist ca cineva să-ți spună că în sicriul din cală e soțul sau fiul și să plângă după perdea, fiindcă nu vrea să fie văzut de restul familiei sau de alți pasageri.

Am avut odată un magician care avea show în ziua respectivă și era emoționat, așa că l-am chemat în bucătărie să ne arate câteva trucuri, ca să scape de trac. Ghicitoare care ne-au ghicit pe gratis. Un oenolog care ne-a povestit despre vinuri. Nu trebuie să fie ceva ieșit din comun. Dacă e de bun simț și nu am treabă, eu stau de vorbă cu oricine are chef de o tacla.

Mai sunt și pasageri care ne oferă mici atenții. Să ne înțelegem, nu așteptăm și nici nu încurajăm practica asta, mai ales că nu avem voie, din motive de siguranță. Dar am avut pasageri care ne-au oferit o floare de 1 sau 8 martie. Unii ni le-au făcut și din șervețele. Am primit iconițe, cărți, brelocuri tricotate. O doamnă din SUA ne-a adus bomboane pentru că fiica ei era însoțitoare de bord și o învățase să ofere pe fiecare zbor o mica atenție echipajului. Am primit plăcinte făcute special pentru noi de la ruda unei colege. O doamnă a vrut să ne lase un borcan cu sarmale. Am primit desene de la copii. Chiar și după mulți ani, te emoționează gesturile astea pentru că, dintre toți oamenii cărora le porți de grijă, cineva s-a gândit și la tine.

Și oricât de cheesy ar părea, un „mulțumesc” la sfârșit de zbor este cel mai frumos cadou pe care îl putem primi.