psihologie

Când doctorul tău nu mai poate face nimic

De fiecare dată când mergi la Urgențe îți amintești de propria condiție de muritor. Un doctor mi-a povestit ultimele minute din viața unui pacient.

de Frank Huyler, MD; translated by Oana Maria Zaharia
05 Februarie 2019, 5:00am

Fotografie de Miquel Llonch/Stocksy  

De la gât în sus, Robert Gregory arăta ca un bărbat obișnuit: blând, serios, cu ochelari care ascundeau niște ochi strălucitori.

De la gât în jos, cu greu se putea spune că era bărbat. Avea un corp enorm, atât de plin de fluid încât abia se putea mișca. A trebuit să-l ridicăm de pe targă în pat, în timp ce respira printr-o mască de oxigen.

Nu purta cămașă. Avea pielea cenușie și umedă. Mâinile și picioarele îi erau vineții. Era rece la atingere ca o pungă cu făină scoasă din frigider.

„Nu pot respira, mi-e rău, ajutați-mă.” Vorbea sacadat, printre gâfâieli. „Ajutați-mă”, a zis din nou și a început să plângă.

L-am întrebat dacă are nevoie de ventilație și ce ar vrea să facem în caz că i se oprește inima. A trebuit să fiu direct, n-aveam de ales.

„Nu am voie să fiu resuscitat. Dați-mi doar ceva pentru greață. Mi-e frică. Ajutați-mă.”

„Ce ați dori să fac?”

„Ceva pentru greață. Ceva pentru durere. Doamne.”

Deci mă absolvise: nu trebuia decât să asist la ce se întâmpla. Plângea ca un copil, dar a avut curajul să renunțe totuși.

Era înfricoșător.

Hipertensiunea pulmonară primară afectează în principal femeile. Nimeni nu știe de ce. Sistemul imunitar atacă vasele de sânge din plămâni. Arterele se inflamează. Inima se străduiește să pompeze sânge prin ele și, în câțiva ani, cedează. Nu există tratament. Începe cu probleme de respirație și se încheie ca-n cazul lui Robert. Sunase singur ambulanța. Asistentele îl vizitau acasă de câteva ori pe săptămână – în ziua respectivă nu erau acolo.

Ar fi trebuit să fie internat. Dar trăia singur la el acasă.

Ne liniștește să dăm un nume lucrurilor. Ne liniștește mai ales când o boală e rară, când sunt mari șanse să nu ne afecteze. Poate ne vom îmbolnăvi de ceva, dar nu de asta. Îmbrățișăm această incertitudine. Suferința era a lui. Îl alesese pe el, ca pe o celebritate, ca pe o stea singuratică pe cer.

Spitalul era plin. Mereu era plin. Nu am avut unde să-l instalăm timp de câteva ore. Holurile erau pline de oameni care așteptau.

S-a oprit din plâns o scurtă vreme.

„Vrei să sunăm pe cineva?”

„Mama e bătrână și nu poate conduce. Vă rog n-o sunați.”

N-am sunat-o. Dar voia să vorbească și nu voia să fie singur, se vedea asta.

L-am întrebat ce făcea și de unde era, de parcă urma să ne împrietenim.

„Sunt artist”, a zis.

„Ce fel de artist?”

„Pictez în acuarelă.”

Apoi a început să plângă din nou.

Depindea de mine câtă morfină să-i dau.


Odată, în copilărie, am mers cu căruța câțiva kilometri pe coasta Indiei. Mergeam spre un hotel din afara orașului. Copitele calului se afundau în noroi. Luna strălucea printre nori.

După o vreme, a devenit foarte clar că bietul cal era foarte slăbit. Nu putea ține pasul. Abia îl puteam vedea în întuneric. Căruțașul îl biciuia încontinuu. Îmi amintesc că l-am prins de braț și l-am rugat să se oprească. S-a uitat la mine contrariat și enervat, de parcă ar fi vrut să-mi spună că e doar un cal. Ce treabă aveam eu cu el?

Morfină. Aveam o dilemă. Prea multă l-ar fi ucis. Prea puțină ar fi fost și mai rău. Era pe moarte, dar nu voiam să-l omor. E o decizie grea. Vrei să faci ceva. Dorința e foarte puternică. Trebuie să reziști: uneori, să nu faci nimic e o formă de disciplină.

Dar următorul pas – să-l ajuți să treacă dincolo – e un gest și mai dificil. Necesită un anumit tip de curaj. Nu poți greși. Nu poți avea dubii. Lucram și aveam de văzut și alți pacienți. Am stat cu el doar câteva minute. Aveam de luat notițe, de strâns și alte mâini. Trebuia să vorbesc cu studenți, să citesc teste EKG. Telefonul îmi suna încontinuu.

Voiam să plec și asta am făcut. Dar i-am simțit prezența de-a lungul zilei. Știam că e în colț după draperie, știam că plânge și imploră, în timp ce asistenta îl ținea de mână.



Așa că am făcut un compromis. I-am dat o doză la limită.

A fost nevoie de câteva ore ca să se liniștească. Dar până la urmă, inevitabil, a devenit confuz. Și astfel, mai puțin înfricoșător. Respirația i-a încetinit, capul i s-a lăsat pe spate. Clipea încet. Gemea ca un om care visează în somn.

Asistenta care îl ținea de mână avea și ea treabă. S-a ridicat să plece. Nici ea nu are o viață ușoară. E o femeie tânără, n-are nici treizeci de ani, are copii și o grămadă de facturi de plătit. Știu asta pentru că asistentele vorbesc mereu între ele și aud. Uneori vorbesc și cu mine.

Am închis monitorul ca să nu sune alarmele.

Sarcina căzuse pe capul ei: trebuia să stea cu el și să-l consoleze.

Sfârșitul vieții unui om ocupă cel mult o cameră. Dar umple camera respectivă și îl simte toată lumea.

Și eu l-am simțit. Dar nu atât de mult ca atunci când eram tânăr, nici pe aproape. Dacă ai noroc (sau mai degrabă ghinion), răceala din inima ta adună putere odată cu trecerea timpului și te obligă să vezi lucrurile cu o anumită claritate. Devii indiferent. Experiența te împiedică să mai vezi cruzimea vieții așa cum e. Trebuie să-i reziști. Trebuie să te agăți de ideea că nimeni n-ar trebui să sufere așa printre străini, într-un spital de urgențe.

Până la urmă a început să gâfâie tot mai rar. Capul i-a căzut pe spate și gura i s-a deschis. Încă avea ochelarii. Respira din ce în ce mai rar. Fața i-a devenit vineție.

Un pictor în acuarelă – cel mai blând și inofensiv dintre oameni.


Hotelul era o clădire de ciment; cea mai drăguță pe care o văzusem în ultimii kilometri. Era luminat, iar apa din jurul lui strălucea și ea sub lumina lunii. Părea miraculos, după toate trenurile cu clasa a treia și căldura insuportabilă și cerșetorii de peste tot.

Am ieșit din căruță și abia atunci am văzut clar calul.

Stătea sub lumini, cu coastele care aproape îi străpungeau pielea și pielea roasă. Gâfâia greu în timp ce noi plăteam căruțașul. M-am uitat lung la el. Căruțașul a urcat și a plecat din nou cu el în noapte.

În copilărie nu înțelegeam că toți caii din oraș erau slăbiți, hrăniți doar cât să reziste la limită și exploatați peste măsură. Nu înțelegeam că transmiteau un mesaj despre o sărăcie îngrozitoare. Dar calul acesta mă șocase.

Acum mă întreb dacă m-ar mai șoca așa ceva, la câte am văzut.

I-am declarat decesul. Mi-am pus stetoscopul pe pieptul lui și m-am prefăcut că ascult. M-am uitat în ochii lui cu lanterna. Apoi am ales o oră și asistenta a notat-o.

3:32, nu 3:30. Nu se rotunjește. Alegi un număr care să pară natural și nu presupus.

I-am acoperit trupul și l-am mutat în camera de decontaminare până să fie preluat de pompele funebre. Femeia de serviciu a făcut din nou patul și a șters podeaua. A fost adus un alt pacient care nu avea idee ce se petrecuse acolo. Apoi asistenta a ieșit. Am urmat-o și am atins-o pe umăr și i-am zis ceva – nu mai știu ce exact – dar a dat din umeri și a plecat.

Zece minute mai târziu s-a întors. Avea ochii întunecați și era tăcută. Știam că plânsese și se străduise să se adune. M-am uitat la ea și m-am gândit că e atât de tânără. Mai are atâtea și atâtea lucruri de văzut.

Frank Huyler e medic în spitalul de urgențe din Santa Fe, New Mexico. E autorul cărții The Blood of Strangers.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.