Am purtat adidași cu degețele timp de o săptămână, ca să n-o faci tu

Am un simț al penibilului foarte ridicat. Dacă ies din casă cu un coș pe frunte, mi se pare că toată lumea se uită la el. Îmi imaginez că lumea se holbează la el, îi face poze și-l pune pe Facebook. Probabil că rușinea mea are legătură cu stima mea de sine, știu asta.

Din dracu' știe ce motiv, îmi pasă de părerea necunoscuților. E o slăbiciune pe care trebuie să-o depășesc. Dar cum să fac asta? Ce pot face ca să dau se înțeles că mă doare în cot ce cred alții despre mine?

Răspunsul e simplu: adidașii cu degete. Cei mai jenanți pantofi creați vreodată.

Nimeni nu știe cum au apărut. Teoria mea e că un designer a vrut să ducă moda pantofilor dinamici mai departe, dar a eșuat total. Sunt pantofi care arată ca și cum n-ai purta pantofi, arată ca și cum ți-ai pus mănușile în picioare.

Ideea acestor pantofi e că sunt foarte confortabili. Dacă te uiți ce recenzii au pe Amazon, oamenii spun că „sunt raiul pe pământ", „nu mă mai deranjează nimic de când îi port."

În fine, m-am gândit că dacă o să umblu o vreme încălțat cu pantofii ăștia o să îmi depășesc simțul penibilului exagerat și o să am mai multă încredere în mine. Așa că am cumpărat o pereche cu speranța că îmi vor schimba viața.

Ziua 1

N-am încercat niciodată să îndes un cadavru într-un portbagaj prea mic, dar cred că e la fel de dificil ca încălțatul cu pantofii ăștia. M-am simțit ca una dintre surorile vitrege ale Cenușăresei până am reușit să mi-i îndes în picioare. Plus că nu m-am gândit înainte la asta, dar ca să îți poți băga fiecare deget la locul lui trebuie să nu porți șosete – decât dacă nu cumva îți cumperi și șosete cu degete, dar deja mi se părea prea mult. Așadar, iată-mă pe stradă cu noii mei pantofi. Mă simt anxios ca dracu'.

Mi se pare că fiecare necunoscut mă privește cu dispreț. Mă simt stresat și gol pe dinăuntru, aș vrea să-mi cer scuze că umblu așa pe străzile minunatului meu oraș, Viena. Vreau să le spun oamenilor să se uite în ochii mei, nu la picioare, dar sunt prea jenat să pot face glume.

Și mi-aș dori să pot spune că totul e în capul meu, că nimănui nu-i pasă – dar în timpul plimbării, cineva chiar m-a întrebat de ce dracu' nu port pantofi normali. M-am dus rapid acasă.

Ziua 2

Cu o zi în urmă simțisem că îmi ard obrajii de la privirile trecătorilor, dar peste noapte mi-a venit o idee cum să previn chestia asta – o să-mi iau pantofii la jogging. Dacă alerg suficient de repede, nimeni n-o să-i observe – sau cel puțin n-o să-mi poată pune întrebări despre ei. Iar dacă o să facă asta, o să le spun că am o ciupercă la picior, pentru că e mai puțin jenant decât să recunosc că i-am luat din motive estetice.

Sunt multe lucruri ciudate la pantofii ăștia, dar cel mai ciudat e că ai impresia că mergi desculț când îi porți. Așa că joggingul meu a fost dureros și neplăcut. Simțeam fiecare pietricică în talpă. Pe deasupra, erau noi și strâmți și au început să mă roadă. M-am dus acasă și acolo am rămas tot restul zilei.

Ziua 3

Sunt invitat la o petrecere acasă la un prieten. Sunt anxios cu câteva ore înainte să înceapă și mă gândesc să mă îmbrac cu ceva țipător care să distragă atenția de la pantofi, de exemplu o pălărie mare și roșie.

Când ajung la petrecere, îmi dau seama că am noroc. Toată lumea se descălțase la intrare. N-aveam șosete ca ei, dar tot era mai bine decât să umblu cu pantofii ăia îngrozitori. În schimb, picioarele îmi transpiraseră și miroseau. Am crezut că înnebunesc. M-am retras într-un colț și am sperat să nu simtă nimeni.

Prietena mea, Barbara, a observat că nu mă prea distram și m-a întrebat ce-i cu mine. I-am spus imediat totul – despre pantofii cu degete, despre nervii mei și despre mirosul de picioare transpirate. A început să râdă la modul că „astea nu-s probleme".

S-ar putea să aibă dreptate. De câteva zile arăt ca un emoticon din ăla trist. „De ce nu te plimbi prin oraș mândru de pantofii tăi?" mi-a zis. „Bagă-ți în cap că sunt perfect normali și că toată lumea e nebună că nu se alătură curentului?"

E un sfat bun. Oamenii care emană încredere în sine nu arată ca niște emoticoane triste – pare că știu mereu ce fac. Și așa ajungi să crezi și tu în ce fac, iar asta le dă mai multă încredere. Am zis întotdeauna că secretul succesului e să te prefaci că ai succes – așa am trecut toate examenele la școală. De ce n-aș aplica asta și în cazul pantofilor cu degete?

Ziua 4

Prima veste bună a zilei e că pantofii mei s-au mai lărgit și sunt mai comozi. Așa pot merge pe stradă mai încrezător și nu ca un pirat beat, cum mergeam zilele trecute. A doua veste bună e că vremea e foarte bună azi și soarele ajută la schimbarea dispoziției. Mi-a fost chiar ușor să urmez sfatul Barbarei și să-mi schimb atitudinea. În mod surprinzător, oamenii chiar au început să îmi ignore pantofii.

Am continuat ziua în mod normal – m-am dus la supermarket, am ieșit cu un prieten la prânz. Nimeni n-a zis nimic despre pantofii mei, cel puțin nu pe față. De câteva ori mi-a venit chiar să-i pun pe masă, ca să-i oblig să aibă o reacție. Să le zic: „Ha, m-ați luat în serios, dar eu purtam pantofii ăștia în tot timpul ăsta, fraierilor!" Dar n-am făcut-o. Nu m-am simțit pregătit pentru reacția lor.

Poate că tipul ăla care a scris recenzia pe Amazon avea dreptate: „Nu mă mai deranjează nimic de când port pantofii ăștia".

Și e foarte interesant să descoperi că atunci când ești mai puțin critic cu tine și cu pantofii tăi ridicoli, oamenii se holbează mai puțin și nu mai râd de tine. Abia aștept să încerc sfatul Barbarei și când voi avea un coș roșu în frunte.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia