Tăietorii de lemne au vrut să-mi defrișeze capul

Răscoala de la Bobâlna reloaded: „Ci pula calului presă, uăăăăi, ci cătaţi în pădurea mea?"

|
20 august 2014, 9:57am

Ilustrație Cătălin Banu

Mă numesc Alex Nedea, sunt jurnalist şi am supravieţuit unei morţi prin metoda „muchia-ntre coarne". Degeaba daţi Google, că nu o să găsiţi niciun know-how. E genul acela de informaţie care nu a fost încă urcată pe Internet. Se găseşte doar în pădurea satului Dămuc, judeţul Neamţ. Şi iată cum am aflat-o.

Acolo aveam să merg în 2009, prin vară, să filmez pentru Realitatea TV dispariţia misterioasă a sute de hectare de pădure din jurul satului. Mai precis, codrul din împrejurimi era frate cu frizerul: chel, cheluţ, chelicel. Cât vedeai cu ochii numai dealuri şi văi bărbierite cu drujba. Pădurile din împrejurimi ce o dată se întindeau pe trei vârfuri de munte şi coborau în şapte văi, aveau acum mai puţini copaci decât parcul Cişmigiu. Arbori mai erau doar aşa, câteva fire la marginea şoselei, cât să ascundă tăietorii de ochii şoferilor în trecere. În rest, gazon ca pe Naţional Arena, cu ceva mai multe fanioane: buturugile rămase la locul faptei pe ici pe colo, ca nişte pistrui pe spinarea dealurilor.

Dămucul ăsta era ca un fel de împărăţia lui Strâmbă Lemne. Erai prostul satului dacă nu aveai în curte cel puţin un gater cu care să faci nişte cherestea în zilele libere (nopţile libere, mai exact, că întunericul-beznă dădea certificatul local pentru lemnul la negru). Unii proprietari de topoare din sat deveniseră un fel de prinţii petrolului varianta moldovenească: de casele din bătătură se lipiseră nişte palate cărora le creşteau aşa de repede etajele, că puteai să faci live text de la faţa locului.

Ora 20:13 - Un hectar a dispărut, la Ionică o mansardă a apărut. Ora 20:17 - Pădurea Dămuc, în scădere şapte kilometri; Vasile a lui Tănase şi-a mai luat cinci case. În curte, unii dintre ei le-au lăsat dracului de căruţe şi şi-au luat Tiruri. Din alea mari cum are Moş Crăciun de la Coca Cola. Astea mişunau pe uliţe zi şi noapte. Noapte transportau marfă, iar ziua mergeau cu ele goale, la mişto. Mai vizitau o rudă din capu satului, mai ieşeau cu tiru să bea o bere la vecini. Şi mai era o modalitate să afle dacă sunt cotroale în zonă.

Înainte să intru în codru să filmez deşertul, am vorbit două zile cu lumea din sat să văd cum de s-a ajuns la aşa catastrofă. Şi aveam să aflu că toată treaba asta avea şi o latură multiculturală. Mai exact, Dămucul se afla la graniţa judeţului Neamţ cu Harghita. Aici trăiau românii, dincolo ungurii. Între ei - un munte împădurit. În anii 90 a început prima fază a războiului, una mai mult verbală - românii urlau la ungurii de peste munte că le fură codrul. Ungurii, la rândul lor, urlau la românii de peste munte că le şparlesc pădurea.

Ţipetele au durat vreo zece ani pentru ca, mai apoi, să se treacă la faza a doua a războiului. Românii au urcat pe munte şi s-au apucat să fure pădurea, ca să nu le-o ia ungurii. Ungurii, să nu fie mai prejos, s-au apucat şi ei să-şi fure pădurea, ca să nu le-o taie românii. Când am ajuns eu, se semnase deja armistiţiul. Şi unii şi alţii erau, în sfârşit, împăcaţi: ungurii nu mai furau pădurea românilor, iar românii nu mai furau pădurea ungurilor pentru sfântul motiv că nu mai rămăsese nimic de furat.

Şi iată-ne cu această poveste deja filmată că intrăm în pădure să tragem ultima parte a anchetei noastre jurnalistice. Eram eu, asistentul, operatorul şi doi inspectori silvici care, cum au văzut sfântul codru bărbierit, şi-au pus palmele-n cap de-şi tufliseră pălăriile verzi şi-şi îndoiseră penele de păun. Căscaseră gura la orizont de parcă aşteptau ursul să le intre printre măsele la hibernat. La întoarcere, pe drumul forestier unde ne lăsaserăm maşinile, aveam să văd în avampremieră o secvenţă din Stăpânul Inelelor. O armată nedefinită de orci urlători se repezeau de pe culmile dealurilor spre noi. Erau cam o sută de săteni înarmaţi ca la Bobâlna cu furci şi topoare, ce se scurgeau printre buturugi la vale spre noi. Ţipau ceva în limba orcilor şi înţelegeam ce vor. Puteau să strige la fel de bine ori „Te omor!", ori „Mordor!"

În acele clipe mă vedeam pe meterezele de la Griviţa pregătit să primesc asaltul. Am ţipat la cameraman: „Trageee!". Asta e egal cu „filmează" în jargon de televiziune, chiar dacă în momentul ăla mi-aş fi dorit să însemne „Trage, soldat, foc de voie, soldat, că dacă ajung ăştia la noi, ne iau la baionetă". Creierul meu se blocase undeva la următorul frame: un stop cadru în care văd nişte cetăţeni în fugă, cu ochii bulbucaţi, cu gurile căscate, fălcile răscrăcănate de parcă veneau să muşte. În urma gloatei unul se încovoiase de greutatea unui bolovan pe care îl căra dupe el cu ambele mâini. Şi dacă ar fi rămas totul la nivelul acelui frame aş fi ieşit bine-mersi din film şi m-aş fi dus acasă, lăsând dracu baltă meseria asta. Dar, nu, filmul venea peste mine: mulţimea s-a izbit în noi şi ne-a luat pe sus.

Chiar auzeam doi băbălăi cum se dădeau cap în cap, încercând să ajungă primii la gâtul nostru. Miroasea a ţuică. Orcii din lacul de ţuică au ieşit jilavi şi au vrut să se usuce pe spinarea noastră. Unul m-a luat de gât, altul de păr, al treilea şi de gât şi de păr. Am auzit: „Uăăăăăăi, ci că'taţi voi în pădure?". Nu ştiu dacă mie mi-a fost frică, dar limbii mele sigur îi era că paralizase ca proasta-n drum. Încercam să spun atâtea cuvinte, dar parcă ieşeau din gât câte două deodată, se loveau cap în cap ca năucele şi rămâneau acolo.

Într-un final unul dintre cuvinte s-a târât spre ieşire, mi-a deschis dinţii încleştaţi şi a dat afară: „Presa!" „Ci pula calului presă, uăăăăi, ci cătaţi în pădurea mea?" Cetăţeanul încovoiat de bolovan a ajuns şi el în sfârşit. A ridică cataroiul: „Uăăăi, îţi sfarm căpăţâna. Ci cătaţi în pădurea mea?". Erau o sută de oameni şi fiecare avea aceeaşi întrebare: ce căutam în codrul lui şi a fiecăruia din cei o sută care stăteau la coadă să ne întrebe acelaşi lucru. Şi, inevitabil, după întrebare venea şi soluţia: să ne omoare. Fiecare avea felul lui. Să ne ia gâtul cu toporul. Să ne sfarme capul cu toporul, dar mai ales să ne dea „cu muchia între coarne". Nu ştiam exact ce e, dar părea nasol.

Au urmat ore de explicaţii şi palme după ceafă. I-am explicat lui cutărică agăţat de gâtul meu, ce căutam în pădurea lui. Că era jurnalişti şi voiam să filmăm peisajele din zonă. Omul a părut că a înţeles şi a pleacat. Dar n-am apucat să respir uşurat, că altă faţă cu muci s-a agăţat de mine: „Tuţ' morţii mă-tii cu televiziunea mă-tii astăşimâini! Ce ca'ţi în pădurea me?" Eu căutam să sun la 112. Nu aveam semnal. Unul mi-a luat telefonul şi l-a aruncat într-o baltă. Răcnet: „Îţi iau capu, uăi". Altul mi-a luat ochelarii de vedere şi a dat cu ei de pământ. „Ce, uăi, ejti 'telectual?" Unul din inspectorii silvici a luat un pumn după ceafă. Celălalt s-a cuibărit pe geanta pe care o avea la gât, ca s-o ferească de zeci de perechi de mâini ce trăgeau de ea. Pălăria de pe cap eraîndesată de pumni. Așa cum stătea ca o cloşcă și după pana de păun singulară din vârful moţului, ai fi zis că era o găină abia jumulită.

În tot acest peisaj, două persoane mi-au sărit în ochi: un moş într-o cârjă, fără un picior, care, de fiecare dată când spiritele păreau să se potolească, răcnea: „Să-i omorâââm, ăăăi" şi valul de tineret se reaprindea fiecare cu ideea lui: decapitat, sfărâmat, tocat. „Să-i dăm la porci!". Mai era unul, un blond cu ochii albaştri ca spirtul tras prin pâine. El era silenţios ca o pisică la vânat. Îl vedeai din când în când cum se scurgea lin pe după trupurile înghesuiţilor de la gâtul nostru şi proptea câte un pumn ba în capul cameramanului, ba în pieptul inspectorului silvic. Dădea pe la spate şi se retrăgea tăcut.

După două ore ne-au băgat într-un magazin sau o magazie. Acolo mi-a venit ideea. M-am urcat pe o ladă de bere să mă vadă auditoriul. „Stai dracu jos", m-a agaţat unul. M-am smuls. „Stai numai să zic ceva: uăi oameni di bini", mi-am început discursul, venindu-mi în cap toate regionalismele moldoveneşti din copilăria mea din Iaşi. Le-am explicat că pe noi ne-a trimis acolo, în pădurea lor, patronul, Vântu. „Să vină Vântu!". „Să răspundă Vântu". „Pă-du-rea meeee!". Strigau cu pumnul ridicat în aer ca la concerte rock.

Şi le-am mai zis că, dacă mă lasau să merg la semnal şi să dau un telefon, îl chemam pe Vântu să îi despăgubească. Va veni cu elicopterul ăla al Realităţii pe care l-au şi văzut pe la televizor. „Să vină Vântu cu elicopteru!". „Vântu cu elicopteruuuuu!". Aşa am reuşit să scap, dar a trebuit să îi las ca prizonieri de război pe operator, pe asistent şi pe cei doi inspectori silvici jumuliţi. Şi după un telefon dat în redacţie, a venit. Nu Vântu cu elicopterul, ci Poliţia cu duba. Mai exact două dube cu mascaţi gata să împartă muchii de pulane între coarnele sechestratorilor.

A doua zi aveam să recunosc o parte dintre supăraţi după pozele de la poliţie. Am ţinut morţiş să îl căutăm pe blondul cu ochii spălăciţi, care nu se afla în imagini. Şi l-am găsit pe vierme mai uşor decât credeam. L-am şi întâlnit la poliţie, adus de urgenţă pe sus. Era liniştit şi vorbea multe. I-am spus că unui coleg i-au pus drujba la gât în pădure, iar el a întrebat calm: „Şi nu i-au tăiet gâtul? Păi dacă nu i-au tăiet, îs proşti. Tentativă di omor sau omor, e tot aia. Doar doi, trei ani de puşcărie în minus".

Din fericire pentru noi, el era cercetat pentru lovire şi lipsire de libertate. Ne-a spus că, de fapt, am fost norocoși: „Dacă nu o venit SMURDU să vă ia, tot e bine". Cică au vrut să ne prindă în pădure. Alţii, nu el. „Au vrut să vă dea cu muchia-ntre coarne şi să vă lase cloşcă acolo-şa". Muchia era un instrument de tăiat trunchiurile de copac şi căreia acum, din lipsă de copaci, se gândiseră să-i găsească o nouă utilitate. Făcea glume despre lipsa de copaci din zonă: „Nu-i problemă, că dacă e vorba de oxigen, mie îmi ajunge şi o tufă de alun hă hă hă". „Nu-i de oxigen, frăţioare, dar uite, vin inundaţii, iau casele, omoară oameni". "„Păi nu-i problemă, că noi nu suntem la şes. Inundaţii sunt la şes hă hă hă".

Blondu ăsta era prost de dădea în gropi. Ne-o spusese chiar şeful de post din comună, care avea şi o poveste despre el. Cică cu ani în urmă îşi cumpărase din Germania o maşină second-hand. Un hârb care nu făcea toată cât costa taxa de înmariculare. Dar blondul a găsit un şefuleţ pe la înmatriculări, pe care l-a şpăguit cu un viţel, ca să-şi pună plăcuţe de înmatriculare pe jaf. Numai că înţelegerea cu şeful nu a ajuns şi la ghişeu la funcţionara care l-a întrebat: „Pentru programul Rabla?". Şi el a zis „Da, da. Că e rablă. Da, aşa, din ăla, programu Rabla". Şi în loc să i-o înmatriculeze, i-a radiat-o din circulaţie.

Urmăriți-l pe Alex pe blogul său.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre defrișări
Mai taie din ele, dă-le dracu
Peste un milion de arbori au fost tăiați în București în ultimii ani
Moții s-au răsculat împotriva unei corporații care le taie pădurea
Salvați pădurile României

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE