Poze cu animale care se devorează una pe alta

Toate pozele îi aparțin lui Catherine Chalmers

Pe Catherine Chalmers n-o sperie moartea. Artista vizuală din New York a produs recent o serie de imagini, numită Food Chain, în care surprinde o perspectivă dură a ciclului vieții. Ca să îi iasă proiectul, autoarea a pus prada lângă prădătorul ei și a fotografiat inevitabilul: o omidă care se înfruptă dintr-o roșie, o călugăriță care devorează o omidă și o călugăriță halită de o broască. O altă serie a artistei, Pinkies, urmează aceeași idee. Prima poză reprezintă niște șoareci nou-născuți; următoarea îl arată pe unul din ei, înghițit de un șarpe și-apoi pe altul devorat de-o broască.

Chalmers își așează subiectele pe un fundal alb, imaculat. În scurt timp, decorul se umple de sânge și măruntaie. Asta face artista: arată modul în care animalele se hrănesc și prosperă. Din punctul ei de vedere, asta n-ar trebui să ne deranjeze atât de mult. Așa funcționează animalele. Așa funcționăm și noi. Am vorbit cu ea despre proiect și despre motivația din spatele seriei de imagini din Food Chain.

VICE: Ce te-a făcut să te apuci de FoodChain? Cum ți-a venit ideea pentru proiect?
Catherine Chalmers: Tocmai terminasem un proiect cu poze alb-negru, numit Houseflies. Până atunci eu nu mai folosisem un aparat foto (am pictat înainte) şi nu ştiam nici cum să cresc animale. M-a intrigat faptul că musca duce o viață paralelă în casa noastră. Dramele existenței sale se derulează în fața ochilor noștri, dar totuși nu ne interesează. Le storci cu stil și apoi le măturăm. Cadavrele de pe pervaz. Atunci m-am întrebat cât de multe știam despre colegele mele de cameră. Am crescut sute sau mii de musculițe de casă și le-am fotografiat, dar am ratat din greșeală două etape esențiale din viața lor: procesul trofic și decesul. Din cauza asta, când m-am gândit la următorul proiect la care aveam să lucrez, cele două cuvinte își făceau de cap prin mintea mea și mi-au dat soluția. Mi-am dat seama că aveau o legătură complexă între ele și, de cele mai multe ori, violentă. Pentru că reprezentau două fețe ale aceleiași monezi și elemente cheie ale ecosistemului, am decis: o să creez un lanț trofic.

Ai avut momente deezitare sau te-ai apucat de treabă în doi timpi și trei mișcări?
Am fost oripilată. Tu ai vrea să crești un animal ca să-l fotografiezi cum moare? Pe bune? Numai gândul ăsta îmi provoca un gol imens în stomac. Cu cât mă gândeam mai mult și cu cât deveneam mai deranjată de aceste aspecte ale proiectului, îmi dădeam seama câtă putere are. Mă întrebam cum e posibil ca o persoană educată să privească atât de detașat modul de funcţionare al vieţii

Şi aşa ajungem la următoarea întrebare. Ce reacții te aștepți să aibă publicul? Sau mai bine zis, ce sentimente vrei să le stârnești?
Nu e loc, în procesul meu de creație, să iau în calcul și reacția pe care publicul ar trebui sau pe care ar putea să o aibă. Artele vizuale sunt ca o cutie de unelte, de care eu mă folosesc pentru a investiga ceea ce mă intrigă și utilizez orice mediu care se potrivește cel mai bine în context. Proiectele mele indexează descoperirile mele. Îmi doresc ca elementele care mă fac să termin un proiect, chiar dacă asta ar putea să dureze ani buni, să fie văzute de oameni din momentul în care îmi privesc lucrările. Ar fi atât de satisfăcător dacă aș putea atașa o lanternă lucrărilor mele, să lumineze punctele și stările pe care le-am considerat importante. Eu sunt interesată de perioadaîn care trăiesc. Acum două sute de ani sau poate chiar mai puțin de atât, majoritatea oamenilor își creșteau propria hrană. Lanțurile trofice erau evidente. N-avea rost să te apuci să faci proiecte artistice despre treaba asta.

Ăsta-i un argument foarte bun.
În ziua de azi, avem o viață urbană și una din puținele legături pe care le avem cu lanțul trofic este supermarketul. Atunci când natura și cultura se întâlnesc în zilele noastre, se dau cap în cap și are loc o coliziune din care rezultă confuzie și teamă. De exemplu, fără insecte, am muri cu toții. Plantele n-ar fi polenizate, pământul ar crăpa și ecosistemul s-ar prăbuși în câteva luni. Cum le răsplătim pentru că ne ajută? Prin ură.

Mi-e foarte frică de păianjeni. Deci tu încerci să ne schimbi mentalitatea în legătură cu insectele?
Proiectele mele au ca scop definirea profunzimii, brutalității și indiferenței carene caracterizează relația cu animalele. Țelul meu suprem este să dezvolt semnificația culturală a lumii non-umane.

Ai spuscă lucrezi ani la proiectele astea. De curiozitate, cât ți-a luat să controlezi toate elementele prezente în pozele din seria Food Chain, ca să iasă totul exact așa cum trebuie? Ai avut nevoie de mai mult de un exemplar din fiecare insectă sau animal?
Creșterea, hrănirea, adăparea și curățarea spațiilor unde locuiau animalele mi-au consumat majoritatea timpului. Aveam un număr limitat de prădători în comparație cu marea varietate de specii prezente la baza lanțului trofic.

Prădătorii au nevoie de o dietă variată. Multe dintre insectele pe care le-am crescut n-au apărut în proiect. Faza n-a fost cât de mult dura să iasă fiecare poză perfect pentru că în mintea mea nu exista idea de poză perfectă. Am avut nevoie de mai multe luni ca să sincronizez procesul de dezvoltare al fiecărei specii în parte. Am avut mai multe generații de omizi până să eclozeze ouăle de călugăriță. Relația dintre prădător și pradă poate să se întoarcă la 180 de grade, în momentul în care intervine mărimea. O călugăriță de mari dimensiuni o sa halească o broască mai mică fără nici un stres și una dintre omizile mele mai mari a omorât o călugăriță mai mică. Fazele astea nu m-au încântat deloc.

Pentru că lucrezi la proiecte care implică decesul unor creaturi vii, sunt curioasă dacă ai avut parte de reacții negative de la oameni care susțin protecția animalelor?
Am fost amenințată la o sesiune de autografe. Sediul unui post de radio a fost pichetat după ce a difuzat interviul meu în cadrul emisiunii This American Life. Am primit numeroase mailuri în care oamenii îmi spuneau cât de mult mă urăsc, dar reacțiile astea extreme reprezintă cazuri izolate.

Organizațiile pentru protecția animalelor sunt conștiente de faptul că un șarpe nu mănâncă tofu și că prădătorii sunt o parte importantă a naturii. Eu nu ucid nimic. Eu doar cresc un animal ca să-l hrănescpe altul. Șoarecele vrea să trăiască, șarpele vrea să mănânce, iar noi mai adaugăm un element, gândirea subiectivă. Adeseori acest lucru înseamnă că susținem candidatul mai slab din cursă. De ce trebuie să ne bazăm pe propria opinie? Mai bine să sperăm că vom avea parte de un ecosistem sănătos.

Următoarea întrebare o să pară stupidă, dar care este părerea ta despre mâncatul animalelor? Ești vegetariană?
Proiectul s-a dezvoltat pentru că-mi doream să să formezo legătură mai strânsă cu natura. În timp, am fost fascinată de ruptura dubioasă dintre ceea ce oamenii vor să creadă că se întâmplă în natură și ceea ce se întâmplă în realitate. Oamenii sunt nişte ucigași incredibil de eficienți, deși atunci când vine vorba să recunoștem ceea ce facem, suntem destul de retincenți. Eu sunt omnivor. Mâncatul unei găini care aleargă prin curte e o chestie ecologică. Ideea de a susține fermele care hrănesc găinile cu chimicale pentru a-i îngrășa după care îi scot la vânzare, mi se pare dezgustătoare și revoltătoare. Încerc să am o dietă care nu afectează planeta. Din păcate, nu există nimic inocent legat de lanţul trofic. Ceva moare pentru ca noi să trăim.

Mai ai în plan și alte imagini pentru exemplede lanțuri trofice?

Nu, după Food Chain am realizat proiectul Periplaneta Americana, care e despre gândacul american cunoscut ca  gândacul de apă, detestat de toată lumea, unde am mers pe o abordare multimedia. Am vrut să investighez acea parte a umanității care urăște natura și să observ rivalitatea dintre noi și animale. Mi-au venit rapid în minte numeroase specii, mult mai detestate decât gândacul.

Urmărește-o pe Alison Stevenson pe Twitter.

Traducere de Andrada Mihăilescu