FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Am locuit nouă luni cu un dependent de heroină

Mi-a luat ceva timp să-nţeleg profunzimea bolii de care suferea presupusul meu prieten şi-n acelaşi timp coleg de apartament.
26.3.13

ÎNCEPUTUL

Nu ştiam că Clark era dependent de heroină când s-a mutat cu mine. De fapt îl cunoşteam de ceva timp. Eram amici în mediul online - m-a adăugat pe Facebook şi în fiecare lună ne trimiteam câte un filmuleţ stupid; se pare că ăsta e modul în care-ţi faci colegi de cameră în secolul XXI. Aveam nevoie de cineva cu care să împart chiria, el nu voia să stea în vechiul său apartament, așa că lucrurile s-au aşezat astfel încât înainte să-mi dau seama, m-am trezit cu el despachetându-şi câteva portbagaje de haine, brelocuri, decoraţiuni și veselă în livingul meu. Avea nişte valize din piele grozave pe care Humphrey Bogart le-ar fi folosit cu siguranţă în călătorii de-a lungul continentului cu trenul. Casa începea să arate bine cu el locuind în ea. Ştia cu siguranţă mult mai multe decât mine despre cum să transformi un spaţiu într-un cămin.

Publicitate

PRIMA LUNĂ

Poate că avea gusturi bune în materie de valize, însă Clark era un om cu obiceiuri cel puţin curioase. Asculta nişte discuri cu sunete bizare, avea o fixaţie ciudată pentru umeraşe din sârmă, îi placea să se plimbe înregistrând conversaţii cu un microfon şi începuse un fel de campanie artistică prin oraş în stilul lui Bansky. Acesta era un lucru bun, dădea casei puţin caracter, dar trebuie să mărturisesc că Clark avea limite total dferite de ale mele când venea vorba de consumul de droguri. Îmi spusese direct în faţă ca a luat „un pic de H" cu o săptămână în urmă şi că era doar o chestie pe care încă nu o terminase şi de care voia să scape. El zicea că heroina era lame, lucru care mă facea să mă simt uncool. Spunea că trebuia să se domolească şi că terminase pentru totdeauna cu treaba respectivă. Nu ştiam ce să zic de chestia asta, aşa c-am zâmbit şi am spus „da, ştiu exact sentimentul", deşi nu-l ştiam absolut deloc.

A DOUA LUNĂ

Sunete ciudate, zgomotoase, vag muzicale şi multe râsete ieşeau din camera lui Clark la patru dimineaţa. Nu am cunoscut niciun prieten de-a lui până atunci, deşi ştiam despre ei că erau toţi oameni esoterici. Un tip, Jeremy, aproape nu mai avea dinţi în gură şi purta o cravată deasupra unui maiou. De asemenea, abia îl vedeam pe Clark în timpul zilei - singurul mod în care îmi dădeam seama că e în camera era o tuse gravă pe care o auzeam din când în când. Era cu siguranţă ceva putred acolo, dar nu voiam să mă gândesc la asta, aşa că am început să-mi încui uşa de la cameră.

Publicitate

A TREIA LUNĂ

Într-o zi când am intrat în living am observat că Clark lipise zeci de fotografii alb-negru în toată camera. Erau portetele unor oameni bătrâni cu privirea împietrită, uitându-se la cameră fără nici cel mai mic simţ al umorului. L-am întrebat unde a găsit toate fotografiile şi mi-a spus că a fost la vânătoare de gunoaie mai devreme, arătând spre un teanc de cărţi vechi şi putrezite. De asemenea, a cumpărat o cutie mare neagră mecanică despre care a zis ca se cresc ciuperci în ea. Din nou, nu am pus întrebări, nici măcar când el şi prietenii lui strigau nişte incantaţii asemanătoare unui cult „BORG-BORG", până la şase dimineaţa. Câteodată îi vedeam cu vagabonzii din cartier. Cred că locuiau cu toţii în vila mare abandonată de la câteva străzi distanţă. Merg înăuntru, se droghează şi vomită în spatele stejarului vechi din curtea din faţă.

A PATRA LUNĂ

Începeam să observ că Clark nu arata foarte sănătos. Era palid, pupilele îi erau adâncite, iar el nespălat. Îmi spunea aceleaşi poveşti de fiecare dată. Nu ştiu exact ce eram obligat să fac ca prieten şi coleg de cameră. Mă simţeam prost. Nu trebuia să las asta să se întâmple. Prietenii nu-şi lasă prietenii să se degradeze în halul ăsta, nu? Am decis să fac o mini-intervenţie. Chiar nu exista o modalitate bună de a aduce la suprafaţă dependenţa cuiva de heroină direct, aşa că am fost norocos când Clark a vorbit primul:

„ Ascultă omule, am fost destul de dependent de heroină"

Publicitate

„Ştiu". Din nou, mă simţeam în afara situaţiei.

„ Dar mă voi curăţa, îmi cer scuze pentru orice stres creat."

„ Mulţumesc omule, chiar apreciez sinceritatea ta"

Am închinat pentru zile mai bune.

A CINCEA LUNĂ

Lucrurile se îmbunătăţeau. Am încercat să petrec mai mult timp în preajma lui Clark. Am mâncat, am învăţat și am ieşit în oraş împreună -am încercat sa fiu un amortizor între el şi dependenţa sa. Nu am fost nicodată dependent de ceva, aşa că nu ştiam exact cum funcţionează treaba, dar el părea să fie fericit. Decizia de a-l duce la un concert Wu-Tang a fost una dintre cele mai strălucite pe care le-am avut. Casa se transforma un mediu mult mai locuibil.

A ŞASEA LUNĂ

Clark începuse să petreacă destul de mult timp cu un puşti Evan. Îi zic „puşti", pentru că sincer arata ca şi cum ar fi avut 16 ani. Era murdar, ciudat în preajma oamenilor şi straniu de gentil în acelaşi timp. Parea un junkie, dar nu unul violent şi dormea aici mai mult decât aş fi vrut. A încercat tot posibilul să lege o relaţie de prietenie cu mine, dar din păcate el nu era tocmai genul meu. Clark îmi jurase că doar încearca să aibă grijă de el, să lupte cu dependenţa lui. Fusese clar în privința faptului că „nu mai foloseşte". Sigur. Peste câteva săptămîni, prietenii ciudaţi ai lui Clark au trecut pe la noi din nou. Erau toţi îmbrăcaţi în zdrenţe şi agitau instrumente cu corzi. Nu eram chiar sigur că aceşti copii aveau un pat spre care să se ducă când le era somn, dar am observat că locuinţa mea se transforma uşor într-o destinaţie pentru tineri și deliranţi.

Publicitate

A ŞAPTEA LUNĂ

Într-o zi când am venit acasă am găsit pe canapeaua mea un tip bătrân care arăta ca un gunoier fără job, angajat într-o discuţie serioasă cu Clark. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost despre iarbă, voia să ştie dacă aveam. Nu-şi termina propoziţiile, dar nici nu avea prea multe de zis din start. Încercam să fac conversaţie, dar nu puteam, pentru că mă tot gandeam la de ce naiba era omul ăsta în casa mea? După ce a plecat, Clark şi-a cerut scuze, iar eu m-am prefăcut că nu m-au deranjat toţi strainii care au venit la mine în casă. Nu-mi vine să cred că după tot acest timp, încă mă mai îngrijoram că paream iritat sau uncool. Evan practic locuia aici şi de fiecare dată când îl vedeam arata mai bolnav ca data trecută. Purta acelaşi haine zilnic. Mai întâi şi-a pierdut telefonul, apoi ochelarii, apoi papucii. A trecut într-o zi pe la mine sa-l caute pe Clark, dar nu era acasă, iar puştiul a luat-o puţin razna.

A OPTA LUNĂ

Era ora două noaptea, când am auzit paşi şi tic-tac-ul unor lăbi canine pe podeaua de lemn a holului. Era Gerald, unul dintre prietenii cei mai imprevizibili ai lui Clark, care începuse să mă placă în ultimile săptămâni. Ca deobicei, Clark nu-l aştepta.

„ Unde e J.J.?"

Eram în patul meu, în boxerii mei, lângă prietena mea pe jumătate adormită. Am descuiat uşa şi m-am dus în living.

„Ce s-a întâmplat, Gerald?"

„Urmează să plec la război, omule", zise fluturând un cuţit de bucătărie. Gerald nu era niciodată cu picioarele pe pământ dar, îmi dădeam seama că în seara aia se simţea uşor tulburat.

Publicitate

Există o serie de reacţii pe care le poţi avea când un tip are o armă la tine în casă. Poţi de exemplu să ţipi: „CĂCAT! IEŞI AFARĂ DIN CASA MEA!". Dar eu nu am făcut asta. Doar am zâmbit şi am spus „ştiu sentimentul ăla". Nu-l ştiam.

Apropo, Gerald nu purta tricou şi ţinea cuţitul orizontal, aproape de pieptul său. Începuse să meargă spre mine. Nu eram OK cu asta, așa că am hotărât să mă îndepărtez. Gerald a văzut asta, s-a oprit, a râs și mi-a aruncat un „nu te îngrijora omule, nu am să te omor". M-am întors în pat lângă iubita mea încă adormită şi am încercat să-i explic ce s-a întamplat în living. Ea s-a întors pe o parte şi m-a întrebat în timp ce căsca: „De ce locuieşti aici?" Nu aveam un răspuns bun la întrebarea asta. În punctul ăla am realizat că nu mă simţeam în siguranţă în propria casă.

A NOUA LUNĂ

Clark a invitat câţiva prieteni la noi într-un week-end. Unul dintre ăștia era un tip gay bătrân pe nume Ryan, din oraşul natal al lui Clark. Părea destul de normal, în afara faptului că umbla cu băieţi tineri şi dependenţi. Nici măcar nu voiam să ştiu ce urma să se întâmple în casa mea, aşa că am plecat în oraş să prind un spectacol. După câteva ore, când l-am sunat pe Clark să vină să mă ia, l-am prins într-o ceartă puternică cu tipul gay şi bătrân. Mi-a spus că a încuiat casa pe dinauntru şi că se va căţăra pe balcon pentru a ajunge la maşină. A spus că-mi va explica mai târziu.

Publicitate

Aşadar stăteam în locul pasagerului cu Clark lângă mine aproape în lacrimi. Ryan era dealer, infectat cu HIV şi umbla prin casă cu o rană deschisă, sângerând în chiuveta noastră. Acest lucru l-a făcut pe Clark să devină puţin anxios şi l-a rugat pe Ryan să-şi pună un bandaj. Lui Ryan nu i-a plăcut retorica şi a devenit sălbatic „Tu crezi că sunt un monstru!". A distrus bucătăria şi eram destul de sigur că ne-a furat toată argintăria.

În acel punct eram destul de obişnuit cu incidente ca cel de mai sus, dar apoi ceva neaşteptat s-a întâmplat. La semaforul dinaintea casei noastre, Clark s-a uitat la mine și mi-a spus „Îmi pare atât de rau că te pun să treci prin toate astea, omule."

Era probabil prima oară când Clark a fost sincer cu mine de când s-a mutat. Nu-l învinuiam -dependenţa de heroină era responsabilă pentru multe minciuni, devenise parte din el. Am dormit la prietena mea acasa în acea seară şi m-am simţit liniştit de scuza lui.

SFÂRŞITUL

Ultimile săptămâni petrecute în aceeași casă cu Clark au fost chiar foarte bune. Am râs împreună, am vorbit, am mâncat, am ieşit în oraş împreună. Era încă destul de dependent, dar nu mai era atât de apăsat de chestia asta cum obişnuia să fie. Apoi a dispărut. Mi-a spus că trebuia să meargă acasă pentru un weekend, însă peste câteva zile m-a anunţat că nu se va mai întoarce. Cineva care-l iubea făcuse ceva ce ar fi trebuit să fac eu cu mult timp în urmă, înainte ca Ryan să ne distrugă bucătăria, înainte ca Gerald să îndrepte cuţitul ăla spre mine - să-l interneze la o clinică de dezintoxicare. Câteva zile mai târziu, tatăl lui Clark se afla în casă împachetându-i lucrurile. Aşa cum probabil îţi imaginezi, era incredibil de ciudat să fii în aceeaşi cameră cu un tată care contemplează severitatea dependenţei de heroină a fiului său. Simţeam că se întreaba de ce nu i-am spus nimic. Şi eu mă întrebam asta. Era atât de simplu să te relaxezi şi să-ţi spui că nu este problema ta, că oamenii aleg singuri şi că trebuie să trăiască cu asta. Apoi priveşti un părinte trist cum împachetează lucrurile băiatului său, săpând prin dezordine. Atunci a fost poate prima oară când am înţeles profunzimea bolii cu care presupusul meu prieten şi coleg de cameră trăia. M-aş fi putut descurca mai bine.

Traducere: Oana Arsenoi