FYI.

This story is over 5 years old.

Rubrica lui Greg Palast

L-am întrebat pe un afgan cum vede viitorul Afganistanului

După ce a citit tot felul de tâmpenii în presa propagandistă din State, Greg Palast a hotărât să meargă în Afganistan să îl întrebe direct pe un afgan care e perspectiva concetățenilor lui asupra talibanilor.
13.5.13

Greg Palast e reporter la New York Times, scriitor și jurnalist curajos ale cărui rapoarte apar la BBC la Newsnight și în ziarul The Guardian. Palast șterge pe jos cu bogătanii. Îi puteți vedea filmele și rapoartele pe www.GregPalast.com, unde îi puteți trimite și documente confidențiale, dacă aveți impresia că sunt de interes public.

„Acum că nenorocitul ăla a murit, ce mai vrea America de la noi?”

Publicitate

„Noi”, în această conversație, însemnând talibanii. Nenorocitul în chestiune e Osama bin Laden.

Frustrarea talibanilor mi-a fost transmisă de Yahya Maroofi, consilier al președintelui Afganistanului, Hamid Karzai – Kissinger al lui Karzai, cum ar veni, asta dacă Kissinger ar avea suflet.

Națiunea Kazahstanului, cea a drumului mătăsii, e un loc excelent unde să întâlnești dervișii Marelui Joc pentru obținerea controlului rutelor cămilelor și ale țevilor de petrol din stepele Asiei Centrale. Aici putem asista la idioțeniile diplomatic-militare ale noilor imperii care încearcă în mod jalnic să ignore scheletele uscate ale forțelor imperiale care au fost pe-aici înaintea lor.

Maroofi își petrecea ziua în capitala Kazahstanului, în drum spre niște negocieri de pace anunțate cam din scurt – din scurt pentru că nici unchiul Sam și nici mătușa Britanie n-au fost invitați. Prezența e limitată la acele state care vor ține grenada când America și Marea britanie vor scoate cuiul prin evacuarea trupelor lor în 2014. Printre ele se numără Kazahstan, Rusia, Kirghizstan (locul de naștere al atacatorilor cu bombă de la Boston) și ultima venită în cartier, Turcia, cât și Iranul, națiunea de care se tem și pe care o disprețuiesc cel mai mult talibanii. Oaspeții neanunțați, evident, sunt chiar talibanii.

Eu sunt aici pntru a sta de vorbă cu ministrul afgan după ce am citit tot felul de tâmpenii în presa propagandistă din State, scrise de oameni care pretind a fi reporteri. Preferatul meu e articolul „Se întrezărește o speranță pentru Afganistan după plecarea coaliției”, din New York Times. Pentru a ne oferi perspectiva unor experți, doi reporteri americani umplu rubrica lor din ziar cu cuvintele generalului Joseph F Dunford Jr, comandant al tuturor forțelor internaționale în Afganistan.

Yahya Maroofi, consilier al președintelui Hamid Karzai.

Dunford a sosit în Afganistan pentru prima oară aproximativ acum 12 săptămâni. Poate că nu face diferența între un tadjikistanez și un pârț de cămilă, dar vorbește fluent Pashto. (Pe asta ultima am inventat-o pentru că m-am săturat ca europenii să facă mișto de ignoranța americanilor în ce privește limbile străine.) Bineînțeles, articolul din Times despre viitorul Afganistanului nu conține nici măcar un singur cuvânt de la un afgan.

Publicitate

Dar generalul are multe medalii (vedeți?), așa că e o sursă suficientă de informații.

M-am întrebat de ce au zburat reporterii de la Timespână la Kabul ca să vorbească cu un general american când ar fi putut să scutească cheltuielile și timpul copiind pur și simplu comunicatele de presă ale Pentagonului la Washington. Ziarul Timesi-a pus lui „Joe Luptătorul”, cum e numit în biografia sa oficială, singura întrebare de interes pentru presa americană: „Oare trupele afgane vor reuși să-și îndeplinească responsabilitatea principală de a ucide talibani?” „Da!” spuse generalul-turist.

Așa că m-am gândit: „Ce dracu'! Ia să văd ce are de zis un afgan despre viitorul Afganistanului.” Maroofi, ministrul în mâinile căruia este acest viitor, are o cu totul altă perspectivă. Nu are timp pentru obsesia americanilor cu talibanii. Spune foarte clar că afganii nu vor deloc să se bată cu talibanii. Și nici talibanii nu vor să lupte cu afganii.

Dar generalul Joe vrea ca armata afgană să dea dovadă de loialitate „luptând împotriva concetățenilor lor musulmani”, după cum spune Times. Se pare că America e stăpânită de teama imensă că fără bocanci americani pe teren și drone în cer, războiul se va sfârși și, împreună cu el, Marele Joc cel atât de profitabil.

Speranța majorității afganilor și țelul guvernului Karzai e nu să ucidă talibanii, ci să-i aducă în guvern.

Sau, cum explică Maroofi, să recunoască public faptul că talibanii sunt deja în guvern, în Parlament, la guvernare – dar nu pe față. Vor să aducă talibanii înapoi la rădăcini, la statutul de organizație politică, nu de insurgență armată.

Publicitate

Maroofi menționează că au niște obstacole de depășit: momentan, membrii de sex feminin ai parlamentului afgan se tem să participe la discuții cu colegii lor talibani încă neoficiali.

„Talibanii sunt Pushtun. Sunt cetățeni ai Afganistanului. Trebuie să le găsim un loc în democrația noastră.” Unchiul Sam nu vrea să audă așa ceva. Președintele Barack Obama, Grănicerul Dronelor, vrea să convertească forțele afgane într-un fel de armată de drone, de ucigași controlați de la distanță care să continue să pună jar pe foc.

Talibani jucând volei. Fotografie de A. M. Goraya.

Dar afganii s-au săturat să fie pioni în războiul altcuiva. Și caută oportunități să încheie masacrul. Toți diplomații asiatici cu care m-am întâlnit consideră că talibanii au fost înfrânți – cel puțin din punct de vedere militar; la fel ca și armata americană, nu pot avansa sau câștiga teren. Se confruntă cu alți cetățeni Pashtun (printre care Karzai, desigur), nu cu Alianța Nordică a minorităților care le controla opoziția pe vremuri. Deci nu prea se distrează ca-n 1999.

În plus, talibanii știu că că îi așteaptă un ciolan în valoare de patru trilioane de dolari pe cei care semnează un tratat de pace. Forțele aeriene americane au scanat resursele afgane și au măsurat valoarea națiunii în aur (în Badaksan), aramă (Balkhab), fier (Haji-Gak), cobalt (Aynak), carbonatită (Khanneshin), cositor (Dusar-Shaida) și multe altele. Afganistanul ar putea fi Arabia Saufită a mineralelor.

Publicitate

Pe dinafara rapoartelor publicate în State (dar în rapoarte pe care le-am scos eu la iveală dintre dosare vechi CIA) a fost lăsată cea mai importantă resursă dintre toate: uraniul, posibil cea mai mare rezervă de uraniu din lume, pe care au exploatat-o sovieticii în secret cu ajutorul lucrătorilor sovietici importați până când au fost alungați înapoi în Rusia în 1998.

Exploatarea cobaltului depășește comerțul de opiu (care oricum a luat calea Myanmarului). Speranța guvernului Karzai e să lase drept moștenire acea comoară, care nu poate fi exploatată până când solul de deasupra ei nu va fi eliberat de mine de teren și de maniaci.

Companiile chineze de stat stau aliniate în Kabul cu lopeți. Lui Maroofi îi plac companiile chineze – sunt în stare să ofere locuri de muncă și nu mită. Spre deosebire de companiile occidentale.

Mită. Corupție. Asta îl deranjează cel mai tare pe Maroofi. Da, peste afganii plouă cu mită și afaceri corupte, dar cine plătește mita asta? Cine permite corupția?

„Karzai i-a spus lui Lockheed (Lockheed Martin, compania de tehnologie pentru apărare): 'Semnați contracte în valoare de milioane de dolari cu familia mea și cu familia ministrului meu pentru că vă așteptați să cumpărați influență. Nu primiți ajutor din partea noastră și nici banii înapoi.'”

Președintele afgan Hamid Karzai. (Imagine via)

Maroofi mi-a dat toate detaliile – pe care am de gând să le investighez, așa că fiți cu ochii pe rubrica asta – despre toate contractele dubioase care otrăvesc tot sistemul de guvernare. Și asta e ideea: de a submina președintele.

Publicitate

[Răspunsul lui Rockheed a fost că statul american îi cere să ofere conctracte celui mai calificat ofertant, indiferent de relațiile familiale cu guvernul. (Cu orice guvern, se pare: Lynn Cheney, soția lui Dick, a fost la conducerea Lockheed.)]

Primele pagini ale ziarelor americane au fost inundate săptămâna trecută de declarația prin care CIA a recunoscut că a trimis o grămadă de bani biroului președintelui Karzai. Nimeni nu susține că mâinile lui Karzai ar fi murdare: banii sunt distribuiți comandanților militari care au nevoie de atenție. De exemplu, fanaticul uzbek Abdul Rashid Dostum s-a lăudat că îi cere CIA-ului 800 000 de dolari pe lună ca să rămână de partea guvernului.

Dar Karzai nu are niciun control asupra banilor și asupra sistemului care a luat-o razna. Maroofi nu înțelege de ce „aceste companii americane dau milioane de dolari guvernatorilor, deși știu că aceștia împart banii cu talibanii.” Una dintre teoriile preferate e că talibanii ar lua milioane de dolari mită (prin guvernatori) ca să permită trecerea de materiale folosite pentru aprovizionarea forțelor americane din zonele îndepărtate care se luptă cu talibanii.

Chiar acum, talibanii sunt pregătiți – chiar dacă ezitanți – pentru tratatul de pace, ca să obțină și ei o parte din resurse. Și sunt uimiți că, deși nenorocitul de Osama e mort, America încă le poartă pică.

De ce? Să fim serioși: Dacă Karzai poate opri războiul, atunci câștigătorul Marelui Joc e…China. La urma urmei, America are aproape tot cărbunele de care are nevoie. Și, spre deosebire de China, fiind disperată după țevile de gaz din Kirghizstan și cele de petrol din Marea Caspică, Americii îi iese gaz natural fracturat și petrol pe nas. Într-adevăr, eliberarea resurselor Afganistanului vor scădea prețul rezervelor de produse deținute de companiile americane.

Publicitate

Pacea în Afganistan înseamnă bunăstarea Chinei și recesiunea prețurilor în America.

Generalul Joe nu-și face griji. „Mă puteți acuza de optimism. Voi pleda vinovat.” Războiul din Afganistan e fără sfârșit. Pentru corporațiile americane, asta înseamnă un profit nesfârșit pentru că, chiar și după plecarea trupelor americane, trenul militar-industrial – plin cu antreprenori, mercenari, agenții de „dezvoltare” și ajutoarele lor - va continua să meargă liniștit.

Urmăriți-l pe Greg pe Twitter: @Greg_Palast

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Boston, bombe și Borat: Adevărul din Kazahstan