Mi-am petrecut toată ziua în metroul din Beijing

Dacă metroul din Beijing e inima pulsândă a orașului, Linia 2 e sistemul său circulator. Rutele ei urmează calea vechilor ziduri ale orașului. Un milion și jumătate de oameni folosesc zilnic linia, fiecare dintre ei fiind o globulă de sânge care ține în viață marea capitală.

Mi-am impus misiunea de a petrece o zi întreagă pe Linia 2 și de a lua toate trenurile, de la primul până la ultimul. Parțial un experiment de analiză socială și parțial test de rezistență, nu există modalitate mai bună de a experimenta viața unui oraș. E un paradis al observării oamenilor.

04.51- Smogul din aer e aproape palpabil în timp ce cobor în adâncimile subteranului. O voce blândă și generoasă îmi amintește să stau pe loc și să mă țin de balustradă, ceea ce e foarte util. Sigur aș uita să mă țin de balustrada scărilor rulante dacă nu mi s-ar reaminti constant. E bine de știut că statului îi pasă de mine.

05.05- Se deschid ușile primului tren. „Bine ați venit pe linia de metrou Teeooo" declară vocea robotului cu un accent chinez-american pe care, după 24 de ore, voi ajunge să n-o mai suport.

Îmi ocup locul într-un vagon luminat ca un spital plin de reclame la mașini. Pe ecranele video de deasupra fiecărui rând de scaune rulează reclame la un insecticid, la un site de dating online și la un ulei de gătit. Până și ferestrele le amintesc oamenilor de nevoia constantă de a consuma. Pe când gonim între stații, pe ecranele LCD dinăuntrul tunelului rulează alte reclame.

05.26- Locuitorii Beijingului sunt incredibil de matinali. La ora asta își fac de obicei exercițiile de dimineață, care sunt aici un fel de sport național. Dar mulți dintre ei sunt în metrou la ora asta. În vagonul meu sunt cel puțin zece. Metroul e pustiu până ajungem la stația cu titlul foarte creativ Beijing Railway.

Acolo dau năvală hoarde de pasageri, ale căror haine și piele arsă de soare sugerează că nu sunt din capitală. Stația e folosită în special de provinciali care vin la Beijing în căutare de lucru. Deja nu mai există scaune libere.

05.49- Termin prima rută completă în 44 de minute și am prima revelație majoră. Ușile de pe partea stângă sunt singurele care se deschid, ceea ce înseamnă că celelalte sunt complet inutile. Ar fi putut folosi spațiul acela pentru instalarea mai multor scaune. Sau poate a unor șezlonguri.

06.50- Vagonul începe să se umple cu sclavi ai consumerismului capitalist, toți cu ochii lipiți de smartphone-uri și tablete. Dar nu se aseamănă atmosfera din Occident. Cuvântul chinezesc pentru costum (xi fu) se traduce mot-a-mot prin „haine occidentale", dar nu văd așa ceva în jur. Majoritatea bărbaților poartă tricouri polo, iar femeile au rochii largi sau fuste plisate.

Suntem deja la ora de vârf. Care durează, de fapt, trei ore.

08.20- E mult mai puțin haos decât mă așteptam. Deși e destulă agitație când oamenii intră și ies din metrou, sistemul absoarbe eficient aglomerația. Nu există angajați care să împingă oamenii în vagoane (ca în Tokyo), nimeni nu rămâne pe peron (cum se întâmplă în Londra sau în București), iar trenurile nu se opresc în tuneluri (cum se întâmplă în majoritatea orașelor mari). Metroul din Beijing e o mașinărie unsă care funcționează perfect.

09:47- Atmosfera s-a eliberat puțin și o echipă de trei oameni trec prin vagoane, punând pliante în mânerele care atârnă de barele de sus. Pliantele fac reclamă la noi blocuri de apartamente private care s-au construit la periferia orașului.

Deținerea unei case și căsătoria sunt criteriile prin care se hotărăște dacă ai o viață de succes sau nu. Câțiva oameni de treizeci și ceva de ani examinează pliantele, dar majoritatea călătorilor le folosesc drept evantai.

Câteva minute mai târziu, un funcționar în uniformă trece prin vagon și colectează toate pliantele. Bătălia dintre băieții cu pliante și personalul metroului se va repeta de mai multe ori pe parcursul zilei.

10.40- Am ațipit câteva stații și m-am trezit înconjurat de copii așezați în genunchi care îmi examinau curioși trăsăturile. Mă strâmb la ei când părinții nu se uită. Copiii nu par foarte amuzați, dar glumele mele proaste mă ajută să mai treacă timpul.

Sunt și mulți bătrâni. Un bărbat de vreo patruzeci de ani îi cedează locul unei femei în vârstă. Mă apucă groaza. Respectul față de bătrâni înseamnă că va trebui și eu să-mi cedez locul, un gest mic care m-ar condamna la ore în șir de stat în picioare. Îmi cobor privirea ca să evit orice contact vizual.

12.02- Reclamele video sunt întrerupte de un buletin de știri. Eu nici nu văd bine, nici nu știu chineza, deci sunt total pe-afară. Se pare că traficul e foarte aglomerat într-o zonă, ceva s-a întâmplat cu un avion și un grup de bărbați au avut o întâlnire într-o sală.

Încă o zi în China.

15.30- Numărul pasagerilor e în continuă creștere. Nu pot să-mi dau seama care e, de fapt, ora de vârf.

Oamenii sunt mult mai sociabili aici decât în metrourile din alte orașe. Locuitorii Beijingului sunt gălăgioși din fire și vagonul se umple de căldură și vorbărie. Disting silaba „arghr" carepare să predomine toate cuvintele din dialectul Beijingului. Conversațiile sunt punctate de „nei ge", un cuvânt de umplutură ca „hmm" sau „ăăă" și care pentru mine sună ca „nigger". Închid ochii și simt că mă aflu într-un vagon plin cu pirați rasiști.

15.45- Inevitabilul s-a petrecut. Nevoia de a urina îmi va distruge speranța de a privi orașul din scaunul pe care îl ocup deja de zece ore și 40 de minute.

Mulți părinți din Beijing le permit copiilor care au nevoie disperată să facă pipi în vagon, dar presupun că oamenii n-ar fi prea îngăduitori cu un adult aflat în aceeași situație. Opresc la o stație să mă ușurez și urc în următorul tren ca să-mi reiau observația. Băncile sunt din plastic dur și strălucitor, cu design ergonomic.

17.21- Zgomotul de bețișoare ciocnite anunță prezența unui cerșetor, care întinde spre noi un castron din tinichea. E bătrân, dar în putere. E greu să mai câștige compasiunea oamenilor după ce au trecut prin fața noastră nenumărați copii fără membre sau cu diverse defecte. M-am văzut pe nimeni care să doneze măcar un bănuț toată ziua. E întâmpinat cu indiferență.

Există zvonuri cum că handicapații din Beijing sunt exploatați de o rețea de infractori și obligați să cerșească. Dar poate e doar o scuză ca să nu-i ajutăm.

19.00- La suprafață, Indexul de Calitate a Aerului indică 477. Ca să vă faceți o idee, orice cifră peste 10 în Marea Britanie e clasificată drept un indice de poluare foarte mare. Când cifra e peste 50, ecologiștii ies în stradă să protesteze. Dar locuitorii Beijingului sunt indiferenți în fața pericolului, ba chiar susțin că trupurile lor s-au adaptat la aerul poluat. Nu văd niciun om cu mască anti-smog pe față pe Linia 2.

Dar probabil că ne aflăm în cel mai sigur loc din oraș în momentul de față. M-aș simți chiar bine dacă n-aș ști că excursia mea e sponsorizată de o marcă de apă minerală care a fost acuzată recent că ar conține arsenic. Uneori e greu să te eliberezi de sentimentul că toate necesitățile vieții se întorc împotriva noastră.

21.57- Trec prin stația Dongsi Shitiao pentru a 23-a oară și hotărăsc, din motive infantile, că e stația mea preferată. Mă copleșește plictiseala și încep să calculez de câte ori apar cuvintele „dong" și „shit" pe harta metroului. Mai am două ore.

22.36- Începe circuitul final. Ultimul tren e printre cele mai aglomerate, dar nu există oameni beți care se întorc de la petreceri și niciun distrus care se întoarce din oraș de la vreo sesiune de karaoke. Poate e din cauză că taxiurile din oraș sunt foarte ieftine.

22.59- Noaptea aduce cu ea concursul „Cel mai dubios îmbrăcat călător" pe Linia 2. O femeie poartă un tricou de fotbal cu steagul italian pe o parte, cuvântul „Germania" pe cealaltă parte și un cocoș francez pe mânecă. Am văzut și multe articole contrafăcute, cum ar fi niște pantofi „Hugo Boos" și o cămașă de celebrul designer „Galvin Klein".

23.20- Trenul își încheie traseul și sunt escortat ceremonios afară de către un paznic obosit. Am călătorit 600 de kilometri degeaba. Puteam să ajung în Mongolia dacă străbăteam distanța asta pe-afară, dar n-aș fi văzut toate aceste curiozități și contradicții care alcătuiesc această țară infinit de complexă.

Oscar Holland e un jurnalist freelancer care trăiește și lucrează în Beijing.

Fotografii de Lukas von Rantzau.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:
Cărţile de la metrou îţi dizolvă creierul
Portretele navetiștilor din Beijing transformate în GIF-uri bântuitoare
Scena subterană de reggaeton din stațiile de metrou din Ciudad de Mexico