Am petrecut noaptea într-o cușcă de dans dintr-un club fetișist!

Fotografii de Jake Lewis

Aparent sado-masochismul a prins bine la populația adultă din Marea Britanie. Nu e tocmai boho-chic când vine vorba de trenduri izbitoare, dar conform Daily Mail, taţii fac cereri de extindere a temniţei din beci, iar mamele cumpără căluşuri în formă de bilă. Desigur, vina pentru această nebunie o are o anumită operă de artă intitulată 50 de umbre ale lui Grey. Dar din ceea ce am înțeles eu, cartea este un soi de My Fair Lady la care se adaugă pula și tortura sexuală, așa că mi-e puțin cam greu să cred asta.

Chiar intrăm într-o nouă eră de destrăbălare domestică? M-am decis să mă duc la un afterparty de la Săptămâna Fetișurilor din Londra, un eveniment care credeam că va reflecta gusturile sexuale ale unei națiuni. În plus, organizatorii au fost extrem de fericiți să aibă prezenți un reporter și un fotograf. Însă a existat o stipulare.

La petrecere a trebuit să petrec ceva timp în cușcă. Asta m-a îngrijorat. Am văzut niște lucruri de-a dreptul sordide de-a lungul vieții mele, dar e o diferență între a te preface că nu observi un cuplu care o face în aceeași cameră cu tine la o petrecere dintr-o casă și o mulțime de penisuri steampunk ieșite printre barele de oțel ale unei cuști ieftine, cumpărată de la un circ ilegal rusesc.

Știam că acest club are un cod vestimentar mai strict. Astfel m-am pregătit corespunzător. Deoarece nu sunt Kanye West, nu am pantaloni de piele. Am reușit să fac rost de unii de la o prietenă. Am găsit un tricou negru murdar pe podeaua dormitorului. Am cumpărat un guler de câine. În ciuda acestor aspecte, a fost mult mai ușor să mă adaptez la stilul sado-maso decât îmi imaginasem că va fi.

Abia mai târziu am aflat că gulerul mă făcea să par supus. Adică eram mai degrabă atras de partea masochistă a sado-masochismului. Mă întrebam dacă organizatorii îmi pregătiseră fundul de vanilie pentru vreo glumă cu jocuri sexuale ce implicau legarea.

În timp ce intram în club, figuri ciudate mă priveau din întuneric. Unele dintre ele erau în beznă, altele erau luminate. Alternarea între cele două mă făcea să mă simt dezorientat ca atunci când tragi un joint noaptea-târziu și îți imaginezi că un atacator sexual, o dronă fără nume sau un urs va veni să te vâneze deodată.

În cele din urmă am ajuns într-o cameră mare care părea parcarea abandonată a unui hypermarket. Era plină de echipamente de tortură arhaice care presupun că fuseseră închiriate pentru o noapte de la London Dungeon. De fiecare dată când treceam pe lângă ele mă așteptam ca un actor fără loc de muncă să apară și să strige ceva despre rolul pe care pedeapsa capitală îl juca în sistemul penal victorian.

Am început să mă plimb pe acolo. Părea că fiecare avea propria sa opinie despre ce însemna o ieșire reușită. Aveai supușii, dominatorii, mutilații, goticii. Existau și tipi care credeau că a te distra presupune să stea patru ore cu coaiele lipite de podeaua rece în timp ce strângeau în brațe o geantă de femeie ca o bătrână pietrificată dintr-un autobuz de noapte românesc.

E o idee ciudată. Majoritatea cluburilor sunt pline de mișcare, atingeri, frecări, dar aici totul pare îngheţat. Nimeni nu agaţă dându-se în stambă aici.

În cele din urmă a venit rândul meu. Era încă la începuturi. Astfel m-am simțit într-un fel neapreciat. M-am învârtit în cușcă. Nu eram ca un sclav sexual din timpul lui Caligula, cât eram un câine fericit și agitat care fusese pus în cușca de călătorie pentru că se pișase pe rufe.

Una dintre întrebările pe care mi le pusesem era Ce fel de muzică se ascultă într-un club fetișist? Mă așteptam la techno-ul Berlinez, dar nu era ceea ce crezusem eu.

De fapt, cea mai mare parte suna ca Julio Bashmore. Această muzică era ascociată de obicei cu pălăriile old-school, nu cu o mască de piele, dar eram fericit să o aud. Îmi aducea aminte de casă. Am început să îmi imaginez cum se simte un om aflat pe moarte când aude vocile familiei în drum spre fotoliul său.

Am devenit și mai patetic când scena a fost pregătită pentru Premiile Modei Fetișiste, singurul show de catwalk unde nimeni nu vrea să stea în primul rând.

Nu știu dacă se poate vedea cum trebuie în această poză, dar această femeie a apărut pe scenă cu un penis fals negru, ieșit din rochia ei. Acest lucru nu mi-a părut foarte șocant la câte penisuri erau în show-ul din cameră. A fost acesta un comentariu provocativ despre colonialism și relații rasiale? Sau a fost ceva ce trebuia să fie sexy, dar care a fost în realitate un pic macabru?

Orice ceremonie de premieră bună are nevoie de gazdă serioasă, iar Premiile Modei Fetișiste nu au făcut excepție. Nu am reținut numele acestei fete, dar pun pariu că era ceva inteligent de genul „Trofeul domnișoarei Anne". A descris vremea ca fiind „la fel de gri ca un pulover de școală" și a susținut că „se află undeva între Kate Middleton și Prințul Albert". Cred că era o referință deșteaptă legată de piercingul genital (numit tot Prince Albert) mai degrabă decât de soțul mort al Reginei Victoria. Dacă mă întrebi care era fetișul ei, cred că aș zice că își băga dicționare în cur.

Apoi au apărut aceste fete îmbrăcate ca o fuziune între Spice Girls, Power Rangers și cei cu probleme emoționale înrădăcinate adânc.

Dacă vorbim de probleme emoționale înrădăcinate adânc, una dintre colecțiile din show avea tematica lui Batman & Robin. Chiar mi-a plăcut filmul ăla când aveam nouă ani. Alicia Silverstone și Uma Thurman au devenit crush-urile mele prepubescente.

În anii ce au trecut de atunci am realizat însă că filmul era oribil. Acele fete au reușit să omoare orice atracție pe care o aveam pentru personajele lor. Am simțit că normativitatea mea erotică fusese luată în râs chiar în fața ochilor mei.

Dacă amintirile nu mă înșală, aceasta a fost colecția câștigătoare. Nu puteam lua notițe în cușcă. Modelele fetișiste sunt un soi interesant. Toate postează în rebele urbane și vorbesc despre cât de depravate sunt, dar când am vorbit cu ele păreau fete venite din provincie care se mutaseră la Londra și care încurcau subculturile pe care le poți cumpăra dintr-un catalog pentru o existență boemă.

Showul se terminase, dar încă mă aflam închis în cușca de oțel și plictiseală. Petrecere era în toi, dar mi se oferea la fel de multă atenție ca unui stand cu smoothie-uri de la Biker Bash. Am încercat să dansez. Am încercat chiar să mă frec de bare și să strig obscenități ca aceea a vecinului lui Hanibal Lecter când Clarice Starling trece pe lângă el. Mulțimea a părut neinteresată.

Poate că observau că nu sunt implicat total. Poate că aveau un fel de radar care îi oprea să lovească oameni care tocmai se aplecaseră să își încheie șireturile așa cum fac gayii ca să afle cine e de-al lor.

Am luat o pauză de la cușcă. A fost o decizie bună pentru că am întâlnit la bar un rasist bătrân, nedorit. Era interesant. Avea aerul unui pilot experimentat de avioane de pasageri sau unui DJ de la Magic FM mai degrabă decât cel al unui Zeu al Sexului.

Desigur există clişeul despre contabili și femeile surbane agresive și perverse, dar ăsta nu era un dormitor izolat fonic din suburbii. Asta era o noapte fetișistă hardcore într-un club întunecos din Londra sudică. A fost prima persoană care m-a făcut să mă întreb dacă acest curent devenea mainstream.

În cele din urmă am reușit să obțin puțină atenție feminină. Eram destul de sigur că era probabil mai interesată să îmi dea foc la sfârcuri decât de o drăgosteală pe ringul de dans, dar cel puțin nu mă mai simțeam ca un îngrijitor de câini.

Când a plecat, am decis să o caut. Poate era material de nevastă și aveam să ne întoarcem aici peste 40 de ani cu toate celelalte cupluri pentru a ne aminti cum ne cunoscusem.

În rest, tot ce am găsit erau ologi. Am încercat să îl întreb pe un tip dacă văzuse femeia care îmi furase inima, dar acesta a tăcut. Am pierdut-o ca lacrimile într-un tsunami. Era o sirenă care dispăruse într-unul din colțurile întunecate ale clubului pentru a zdrobi biluțele unui tip mai norocos.

Am fost străpuns de un val neașteptat de melancolie. Poate nu era destinul meu. Poate era menit să îmi petrec toată viața ca tipul ăsta. Mă întrebam dacă așa se nasc ologii, dacă sunt doar bărbați normali care au fost atât de loviți de dragostea convențională încât nu mai pot să suporte să simtă o parte din ea. Se uită la restul care râd și iubesc. Își ascund lacrimile și durerea în spatele glugii de cauciuc.

Acesta nu părea totuși prea sensibil. Se uita la mine și la Jake, fotograful, de parcă eram proprietarii unui magazin de prăjituri și cățeluși care abia se mutaseră lângă pubul aflat în pragul falimentului pe care-l conducea.

M-am întors la cușca mea pentru o ultimă încercare de a găsi o mireasă fetișistă, dar n-am avut noroc. Perechea care dansa frumos în timp ce eu stăteam singur, îmbrăcat cu hainele altcuiva, într-o cușcă dintr-o cameră întunecată plină de străini într-o zonă a Londrei cu care nu sunt familiarizat cimenta faptul că acesta era un domeniu destinat în esență cuplurilor. În realitate, clientela nu era prea diferită de ceea ce găsești la un concert cu trupe oldies. Doar purtau mai mult corsete de latex în loc de lână de la Fat Face.

Eram obosit, singur și plictisit în cușca mea. Mă simțeam acum de parcă luam parte la un truc magic elaborat de care nimeni nu era interesat. Mă simțeam ca gazda unui show sexual prin webcam pe care nu-l privea nimeni. Era clar că nu aveam să fac parte niciodată din lumea asta. Realizam că îmi plac fetele care poartă fuste și miros a gel de duș și țigări și am început să-i dau mesaje uneia în timp ce scoteam pantalonii de pe picioarele transpirate.

Per total, ce am simțit despre noaptea aceea? Ei bine, am avut sentimente mixte. Pe de o parte, nu poți să nu simți că se dau mai libertini decât sunt. E un aspect pe care-l au în comun cu cele mai proaste exemple din cultura frățiilor din facultăţi. Am simțit că există și o predică a mulțimii fetișiste, o convingere că ei sunt cei eliberați și siguri pe ei din punct de vedere sexual pentru că au o înțelegere mai profundă a impulsurilor aflate la baza umană, și că noi restul suntem saci placați de carne speriată a căror Kama Sutra nu a fost updatată de când Titanicul s-a scufundat.

Pe de altă parte, nu am putut să neg că toată lumea părea să simtă bine și că dacă ăsta-i modul în care te distrezi atunci nopțile ca astea trebuie să fie înviorătoare și extrem de eliberatoare. Ideea că există un mesaj în spate e un mit pentru mine. Totuși, mi-au plăcut pantalonii de piele.

@thugclive

Traducere: Alexandra Medaru

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește și:
Pacienţii români sunt nişte masochişti fără piele neagră şi bici
Iubirea la români e ca o durere în fund
Lascivious: Cum să-i loveşti pe cei pe care-i iubeşti