Uniți, salvăm Sierra Leone

Specializat în investigații transfrontaliere, Mihai Munteanu este parte din ONG-ul de jurnaliști Rise Project, reporter-at-large la Organized Crime and Corruption Reporting Project și membru al International Consortium of Investigative Journalists. Anterior a coordonat departamentul de investigații al ziarului Evenimentul Zilei și a fost reporter la Jurnalul Național și Cotidianul.

Mai jos aveți un insight din ultima sa investigație pe tărâm african, din care nu poate dezvălui încă foarte multe. Povestea prezintă doi tineri ce-și doresc să ajungă mineri în Sierra Leone, o țară unde o corporație minieră chiar a reușit cu ajutorul unui guvern corupt să facă legislația și să foreze aproape tot statul.

 Cecil

Când s-a trezit prins în schimbul de focuri, Cecil avea 15 ani și trecea prin fața a ceea ce numește el „o secție de poliție”. Asta se întâmpla în Freetown, Sierra Leone, în vara lui ‘97. Hunta militară și frontul rebel dictau atunci în țară după ce lovitura lor de stat a mutat războiul din junglă direct în capitală. În ziua aceea, Cecil Samuels a apucat să audă frăna puternică și să vadă camionul plin cu soldații-copii care au deschis focul spre el în timp ce se arunca după o rablă. Rafalele au durat o veșnicie, și-n veșnicia asta, Cecil n-a mai vazut nimic în norul de moloz care l-a înghițit. A auzit doar cum șuierau gloanțele ca viespile pe lângă urechile lui - ce-i drept cam mari -, apoi mitralierele au tăcut. Camionul a dispărut în hârtoape cu tot cu zdrențăroși și mitralierele lor Kalashnikov, lăsând molozul în aer și pe Cecil la pământ. Acolo s-au împiedicat de el, pur și simplu, mercenarii guvernului care alergau în dezordine spre polițiștii măcelăriți. Și uite așa, Cecil Samuels era să mai moară o dată, ca prostul. La un pas de linșaj, sub acuzația spontană de rebel căzut din camion, el a scăpat, în final, doar cu o bătaie aplicată științific și c-o revelație religioasă.

Acum, Cecil ar vrea să mânânce mai mult. Nu-i e neapărat foame dar, apăsat de rațiuni estetice, și-a propus să nu mai fie atât de slab. Până atunci, umblă în haine cu două numere mai mari, afișându-se cool cu el însuși. Chiar și când șeful său, un gras cu voce de bariton, îi pune-n vedere că e un imbecil nebun, Cecil bagă capul în pământ, tace inteligent și dispare iepurește când grasu’ își pierde vigilența. De când a terminat liceul, Cecil a supraviețuit cum a putut, l-a mai ajutat și Biserica. Azi, lucrează la un guest-house în Freetown și câștigă 60 de dolari pe lună, adică fix cât plătim noi cazarea pe zi, pentru că ăsta-i salariul mediu în Africa de Vest. Ar vrea să evadeze cumva, s-o șteargă din Sierra Leone, dar asta costă cam cât leafa lui pe cinci ani și, prin urmare, n-are încă un plan conturat. Se mai gândește. După moțăiala uzuală din amiază, noaptea nu mai surprinde deloc un Cecil tripat, cu ochii pironiți în umbrele gălăgioase de sub el. De regulă, ăsta-i momentul cheie în care Cecil își trăiește ora zilnică de libertate. Fapta se petrece într-un loc știut numai de el, sus, pe terasa hanului. Acolo, în dictatura beznei, își aprinde o „jamba” și pleacă mulțumit într-o excursie personală cu timpi dilatați, Grasu’ se duce definitiv la dracu’, contrabanda de pepeni în Maroc ni se pare o afacere genială și, evident, persistă dilema continentală legată de cum sunt tipele albe în pat. Habar n-avem, dar planul cu pepenii e valoros și pe grasu’ îl urâm.

Geografic vorbind, Cecil se sparge cu vreo trei mii de kilometri la sud de mișcările indignaților din Europa, de revoluțiile tip „Ocuppy tramvaiul 41” și de sociologii francezi care se sufocă, live, la Euronews. Cecil are prioritățile lui și, fie vorba între noi, i se rupe plenar de cauzele acelei lumi pentru care el e doar un element statistic. Asta nu înseamnă că n-are principii: îl iubește pe Isus, dar crede în Barrack Obama, deși arabii au și ei dreptatea lor, în fond, câtă vreme evreii îi caftesc pe unde-i prind. Lucrurile sunt destul de așezate în mintea lui Cecil, chiar dacă ecologia îl interesează la fel de mult ca gerontofilia. El vrea bani, cash și „some dead presidents”. El, plus un milliard și ceva de africani care nu s-au apucat de trafic de droguri ori n-au intrat încă în politică. Cu trei ani în urmă, Cecil a încercat să se angajeze la o corporație minieră. Nu murea să fie miner, dar viza o slujbă discretă, pe undeva la administrativ, logistică, contabilitate, genu’ șobolan la cravată. N-a fost angajat, n-a ajuns nici măcar la interviu, deși avea cu ce să se îmbrace și, teoretic, știa și unde să vină, fiindcă trece zilnic pe lângă sediul firmei din Wilkinson Road. Cecil n-a avut însă 300 de dolari, șpaga cerută de un funcționar al companiei în schimbul calificării la interviu. Sigur, asta l-a îndârjit, așa că s-a împietenit strategic cu nepoata unui pastor care lucrează exact în firma aia, la resurse umane, și care stă-n alertă până s-o ivi ceva pentru fratele Cecil. E o sarcină dată de comunitate, un proiect de perspectivă.

Abdul

E ceea ce încearcă și Abdul Sesay, un taximetrist puțin confuz din Freetown. Abdul e un tip mai pesimist care admite totuși că situația-i mai roz de când nimeni nu mai trage cu mitraliera pe stradă. În rest, Allah e mare dar și le știe pe ale Lui. În fiecare noapte, lui Abdul Sesay i se plimbă un păianjen pe cap. Abdul nu-l cunoaște decât după pânza cu care se trezește dimineața pe față, dar fiecare se descurcă pe cont propriu în vizuina de o sută de dolari pe an, închiriată lângă o moschee din nordul Freetown. Abdul e într-adevăr foarte slab și, chiar și atunci când râde, are veșnic o privire de maidanez hăituit. Câștigă în medie 50 de dolari pe lună și, laolaltă, el cu sora și fetița lui de un an trăiesc din acești bani. Abdul nu știe să citească dar, în mod bizar, știe să conducă. Muncește ca taximetrist pe un Nissan ruginit, dar împodobit frumos cu poza președintelui republicii rânjind cu o veselie suspectă.

Nici Abdul nu s-a plictist când era mic. La opt ani a fugit pe fereastra unui bordei de pământ, târănd după el un bebeluș. În logica lui de copil, avea indicii temeinice să creadă că părinții săi întârziau și atât. Bebelușul era sora lui. Atunci, în 1997, în districtul Port Loko din vestul Sierra Leone, trupele rebele au spulberat satul lui Abdul. În marșul lor haotic spre capitală, soldații RUF economiseau muniție, mutilând copiii și decapitând adulții. Așa se simțeau ei bine. Până la urmă, Abdul a înțeles că părinții lui nu întârzie pentru că așa vor ei și, cu gândul ăsta în cap, a împlinit 25 de ani. Nu prea s-a dus la școală, a muncit de-a rupt și nici desene animate n-a văzut cât timp a crezut că electricitatea e un concept futurist. Dar și-au păstrat astfel locul în „familia externă”, cum îi spune el, care i-a adoptat pe amândoi.

Fratele vitreg al lui Abdul trăiește azi în orașul Bo. E un tânăr respectat în tribul lui și câștigă aproape o sută de dolari pe lună ca șofer la aceeași corporație minieră, unde Cecil visează să lucreze. A încercat și Abdul să se bage acolo ca miner, el n-are fasoane cu 75$ lunar. N-a reușit, chiar dacă „frații externi” s-au forțat și l-au împrumutat cu banii de șpagă. Se cereau mineri care știu să citească, ori chestia asta a năruit din start cariera lui Abdul.

Acum, și dacă Abdul ar înțelege, de pildă, ce scriu ziarele, situația nu s-ar schimba decisiv. Presa din țara lui transmite bucuroasă nimic, fiind profilată dramatic pe pupat guvernul în cur și finanțată de corporația minieră cea mare și urâtă. Mare - pentru că firma nu forează așea, turistic, prin Siera Leone, ci forează aproape toată Sierra Leone. Urâtă – pentru că monopolul a fost construit pe un munte de corupție care a făcut implozie, afectând major două guverne și ambele partide bananiere din parlamentul local. Acolo, corporația a făcut legislația și, firește, Abdul nu știe asta. Iar relația de cauzalitate dintre corupție și sărăcie rămâne un mister public până și pentru Cecil care a învățat, de mult, să citească. Chiar dacă nu-i scrie nimeni. Și el și Abdul au votat, din nou, același președinte. La ei acolo, Băsescu și Ponta încap legal în același om. Excelența Sa a dat bine la televizor și poporul l-a ales, simțind că omul are coaie.

Cecil și Abdul sunt un fel de deja-vu. Mi s-a făcut dor de ei, urmărind tradiționala știre cu cei 33 de mineri închiși în galeriile din Roșia Montană pe motiv că vor să muncească. Mă rog, diferența e că aceștia ar putea ști mai multe. Cum ar fi că fondatorul Gabriel Resources deține, în prezent, corporația cea rea din Africa. Și că povestea de aici e nasoală cu dovezi.

Anterior: Protestul care schimbă jurnalismul