Publicitate
Știri

E foarte uşor să scapi nepedepsit pentru că dezinformezi despre Coreea de Nord

Nu crede tot ce crezi despre Coreea de Nord.

de David Whelan
05 Noiembrie 2014, 8:29am

Liderul nord-coreean Kim Jong-un şi câţiva generali (Foto v​ia)

Imediat ce Kim Jong-un a reapărut luna asta rotofei, zâmbăreţ şi cu baston oamenii s-au dacă e pe bune. Desigur, sunt multe imagini cu Kim care şchiopătează prin Districtul Rezidenţial Wisong ca un câine proaspăt castrat, în care arată cu vreo 10 ki​lograme mai slab ca-n luna mai.

Există teorii care spun că cel din imagini ar fi de fapt o dublură (o sosie scoasă la înaintare doar în vremuri de criză precum cele în care Îndrăgitul Conducător îşi rupe gleznele sub propria greutate), genul de conspiraţie savuroasă care se potriveşte perfect Coreei de Nord, la fel cum se potrivesc extratereştrii cu Zona 51 sau grupurile de reptilieni bogătani deghizaţi cu Conferinţa Bilderberg.

Articolul North Koreea Misinformatio​n Bingo, publicat de Adam Cathcart pe blogul său, rezumă sumedenia de prejudecăţi privitoare la Coreea de Nord într-o listă cu 20 de termeni şi parodiază obsesia Occidentului faţă de statul asiatic. Fără dovezi factuale sau vreo metodă prin care afirmaţiile pot fi verificate factual oricine poate scrie orice căcat despre Coreea de Nord.

Cathcart aduce în atenţie un fapt esenţial şi anume modul în care presa occidentală generează (şi încurajează) atitudini ridicole şi dezinformează când vine vorba de Coreea de Nord, fără să confrunte direct guvernul nord-coreean. De asta dispariţia lui Kim Jong-un a provocat înmulţirea relatărilor de presă despre el în Occident. Cum am mai putea trăi noi fără vedeta noastră preferată?

Nu e de joacă. Aici vorbim despre afirmaţii serioase. Naţiunile Unite au încetat să mai acorde ajutor u​manitar nord-coreenilor, iar China, singurul partener comercial al Coreei de Nord, îi stoarce de bani p​entru produsele pe care le vinde lor şi îi plăteşte sub preţul pieţei pentru produsele pe care le cumpără de la ei. Până şi aliatul lor cel mai puternic le dă ţeapă.

Cele 20 de milioane de oameni care mor de​ foame nu sunt o glumă.

Situaţia e de aşa natură în Coreea de Nord încât ficţiunea creată în jurul ei poate trece drept realitate (o situaţie creată de statul nord-coreean însuşi, şi preluată cu mare interes de presa occidentală). În 2008, profesorul Toshimitsu Shigemura de la Waseda University a publicat o lucrare intitulată The True Character of Kim Jong-il (Adevărata faţă a lui Kim Jong-il) în care înainta ipoteza conform căreia Mult Iubitul Tată ar fi murit în 2003 şi ar fi fost înlocu​it cu o sosie ca să menţină stabilitatea politică în ţară. Imaginile din satelit, spune Shigemura, arată că sosia sa era cu 2.5 centimetri mai înaltă decât Liderul Suprem (şi asta fără faimoasele tocuri cubaneze ale fiului său).

Atunci a început toată teoria dublurilor: publicaţii precum The Telegraph, interesate să prezinte Coreea de Nord ca pe un spital de nebuni la scara naţională, i-au acordat lui Shigemura o platformă mediatică de unde să-şi poată disemina teoriile.

Ceva mai târziu, la Forumul Economic Internaţional din Tanjin, Shigemura a susţinut că o ana​liză digitală a vocii lui Kim Jong-il arată clar că e vorba de o persoană cu totul diferită (desigur, nici nu poate fi vorba de aceeaşi persoană răcită sau mahmură). Consecinţa finală a teoriei ăsteia e ca Bill Clinton s-​a întâlnit cu o dublură când purta negocieri pentru eliberarea a trei prizonieri americani.

O pictură murală care-i înfăţişează pe Kim Il-Sunt şi Kim Jong-il (Foto via Fl​ickr)

Ni se zice că e pos​ibil ca Jong-il să fi avut un infarct în 2008, dar anul următor a efectuat 122 de vizite pe teren. Dacă punem problema aşa, fie povestea cu infarctul a fost o minciună, fie cea cu vizitele. Sau, şi mai bine, poate că Jong-il şi-a trimis dublurile în inspecţie. Cumva asta se apropie foarte mult de speculaţiile de la rubrica de bârfe a tabloidului Mail Online.

Nu teoria lui Shigemura e problema, ci sursele sale. Pare verosimil ca Jong-il să-şi fi asigurat nişte dubluri din motive de siguranţă. Au existat totuşi câte​va relatări despre tentative de asasinat la adresa sa. Problema e că Shigemura a fost informat de un agent nord-coreean (care, evident, nu poate fi numit sau găsit) că Kim Jong-il are „cel puţin patru dubluri" şi de fiecare dată când apare una din ele, un înalt oficial de la Phenian merge mereu în spatele ei, chipurile, ca să tragă sforile. Iar asta e puţin credibil.

Nivelul de credulitate în ce priveşte situaţia din Coreea de Nord e destul de înalt. Aceleaşi poveşti circula din nou şi din nou ca şi cum ar fi noutăţi. Acum opt ani, de exemplu, „o oficialitate" a relatat agenţiei de presă Yonhap că Kim Jong-il are cel puţin două dubluri id​entice care îi ţin locul în timpul evenimentelor publice. Din spusele oficialităţii, dublurile făcuseră operaţii estetice, fuseseră pregătite să vorbească asemenea lui Kim, şi, cel mai important, când sănătatea acestuia suferea, erau gata să îi ţină locul. „Erau copii fidele ale lui Kim: aceeaşi vârstă, aceeaşi înălţime, aceeaşi frizură şi aceeaşi burtă proeminentă," a spus oficialul.

Totuşi ce s-a întâmplat când Kim Jong-il a dispărut în 2003? Nimic. Dar când a dispărut din nou, în 2008, până trei ani mai târziu când a murit? Nimic. Dar când Kim Jong-un a dispărut pentru o lună anul ăsta? Nimic.

Nu trebuie să fii geniu ca să-ţi dai seama că treaba cu dublurile e vrăjeală, menită să submineze statutul conducerii nord-coreene, mai degrabă, decât să descrie realităţile sistemului politic din Coreea de Nord. E firesc să te gândeşti că, dacă zvonurile ar fi adevărate, atunci perioadele în care liderul are o problemă de sănătate sunt exact cele în care dublurile ar trebui folosite ca substitut. În schimb, n-am văzut niciuna să-i ia locul pe durata absenţei sale, iar asta-i pentru că probabil nu există nicio dublură. Dar noi ne încăpăţânam să credem teoria dublurilor în continuare.

Zvonurile sunt peste tot. Hitler î​l avea pe Gustav Weler. Winston Churchill îl folosea pe Norman Shelley, care îi ţinea discursurile radiofonice. Numai că niciuna dintre afirmaţii nu e adevărată: ambele sunt doar presupuneri sau încercări de dezinformare. Până şi John R. Reeder zicea că Osama bin​ Laden are câteva dubluri ascunse prin peşteri.

În 2008, când Kim Jong-il a suferit un atac de cord şi a dispărut din viaţa publică, Barbara Demick, autoarea cărţii Nothing to Envy (Nimic de invidiat), a scris despre situaţia de la Phenian, chiar de la faţa locului. Nimeni, relata ea, nu auzise de problemele de sănătate ale Îndrăgitului Conducător. „S​unt numai minciuni" e tot ce-a putut să obţină din partea autorităţilor. Sănătatea conducătorului suprem este esenţială pentru bunul mers al lucrurilor în Phenian.

Am întrebat-o pe Demick despre posibila existenţă a unor sosii ale conducătorului Coreii de Nord, iar ea mi-a spus că „nu ştie sigur."

„Dacă există, nu sunt folosite foarte des," a adăugat Demick. „Dacă într-adevăr se foloseau, nu am fi sesizat lipsa lui Kim Jong-un de pe scenă publică, 40 de zile la rând. Cel mai probabil, guvernului nord-coreean nu i-a plăcut imaginea unui lider care şchiopătează, în special când e vorba de unul aşa tânăr. În treacăt fie spus, există câţiva interpreţi care-l imită pe Kim Jong-il în ​Coreea de Sud. Genul ăsta de acte de divertisment îl întâlneşti pe la petreceri."

(Foto via pet​ersnoopy)

Dacă te gândeşti cât de schimbător este regimul nord-coreean, nu e de mirare că una dintre cele mai bune cărţi despre Coreea de Nord este The Orphan Master's Son, a lui Adam Johnson. Cartea se concentrează pe natura proteică a guvernului nord-coreean, iar personajele ei îşi schimbă numele şi identităţile în funcţie de hainele pe care le poartă. E o copie fidelă a percepţiei noastre asupra Coreei de Nord, însă nu a ţării însăşi.

Când l-am întrebat pe Johnson dacă e vreo şansă că romanul lui să fie o descriere exactă a realităţii nord-coreene, mi-a răspuns ca şi Demick: „Nu ştiu nimic de existenţa vreunei sosii a liderului suprem, aşa cum era cazul cu Saddam."

Toată confuzia asta e cauzată de neînţelegerea rolului unei dubluri: în primul rând, o dublură are rolul de încasa gloanţe în locul originalului şi să creeze impresia că cel pe care-l dublează este omniprezent. În 2009 circula informaţia conform căreia Barrack Obama ar fi luat în consideraţie fol​osirea unei dubluri, din cauza numărului foarte mare de ameninţări cu moartea pe care le primea la acea vreme. Iha​m Am​as, un tip foarte asemănător cu Obama, n-a acceptat să-i fie dublură tocmai din cauza părţii cu încasatul gloanţelor.

Orice s-ar spune despre politicile guvernului nord-coreean legate de alimente, arme nucleare sau tobog​ane cu apă, nord-coreenii nu-şi prea omoară liderii. Spre deosebire de Irak, unde Saddam Hussein avea motive reale de îngrijorare. În septembrie 2002, Dr Dieter Buhmann de la Homberg Universitz a anunţat în timpul unei emisiuni televizate că, după ce a analizat câteva sute de fotografii şi înregistrări video cu Saddam Hussein, a descoperit că fostul lider irakian folosea cel puţin trei so​sii sau „dubluri."

Descoperirea asta dădea şi mai multă credibilitate ideii deja consacrate că Saddam Hussein e un tiran smintit care destabilizează regiunea. Aparent, Saddam era nerăbdător să creeze impresia că este omniprezent şi unele surse spun că obişnuia să se laude cu câte dubluri are. Mai târziu, fostul doctor personal al liderului irakian a infirma​t aceste zvonuri. Lăsând exagerările la o parte, este o probabilitate foarte mare ca Saddam Hussein să fi avut, într-adevăr, dubluri.

E uşor să ne închipuim că o ţară precum Coreea de Nord, care a construit „sate de formă," precum Kijong-Dong, în zona demilitarizată pentru a atrage sud-coreenii în partea de Nord cu promisiuni de prosperitate economică, nu se dă în lături să folosească dubluri pentru liderii săi ca să menţină aparenţele. În schimb, traiul în Coreea de Nord nu e aşa uşor. E dete​stabil.

​Statul nord-coreean are cu totul alte priorităţi în ceea ce priveşte siguranţa naţională decât Irakul lui Saddam Hussein. Imaginea liderului (fie că este Îndrăgit, Suprem sau Atotputernic) este difuzată oriunde, la orice oră; nord-coreenii nu au nevoie de dubluri pentru liderul lor, pentru că ideea de lider este permanentă pentru ei şi mult superioară prezenţei fizice a acestuia. Societatea nord-coreeană este relativ stabilă şi nu există grupuri de insurgenţi cu putere reală. Deci nu poate fi vorba de tentative de asasinat în public: dacă un lider urmează să fie omorât, asta se va întâmpla mereu în spatele uşilor închise.

Singurele dubluri 100% confirmate de care ştim sunt soldaţii britanici ME Clifton James şi Tex Banwell, care l-au impersonat pe generalul Montgomery în al II-lea Război Mondial, în timpul Operaţiunii Copperhead. Asta se întâmpla acum mai bine de 60 de ani, când nu existau programe de identificare facială sau imagini prin satelit care să poată indica atunci când ochii unei persoane sunt mai distanţaţi ca de obicei de la o distanţă de peste 30 de mii de kilometri.

Scopul Operaţiunii Copperhead era să-i facă pe germani să creadă că Aliaţii plănuiesc o invazie a sudului Franţei, dar avea nişte hibe majore: Banwell era mult mai înalt ca Montgomery, iar James era alcoolic. Banwell a căzut prizonier şi a fost trimis la Auschwitz, iar James a fost trimis sub arest la un hotel, unde a stat până la sfârşitul războiului, singur în compania alcoolului.

Charlie Chaplin în 1916 (Foto vi​a)

Există o întâmplare foarte interesantă cu Charlie Chaplin care ne poate aduce aminte de modul cum tratăm noi Coreea de Nord în prezent. Totul a început în august 1920, când Lordul Desborough, beat şi binedispus, s-a hotărât să povestească o anecdotă cu Charlie Chaplin. Chaplin, zicea Desborough, a intrat într-un concurs de dubluri pentru Charlie Chaplin şi a ieşit pe locul 20, „un eş​ec teribil."

Întâmplarea cu Chaplin, precum oricare alta care implică dubluri şi sosii, era fictivă, dar asta nu i-a oprit pe cei din presa britanică, singaporeză, americană şi australiană să o relateze ca ceva real. În prezent, întâmplarea ocupă un rol central în mitologia care s-a dezvoltat în jurul figurii lui Chaplin, aşa cum par​curile tematice dubioase, starurile pop asasinate şi ateriz​area primului om pe Soare sunt mituri ţesute în jurul Republicii Populare Democrate Coreea.

Dacă încercăm să găsim sursa dezinformării legate de Coreea de Nord, ajungem inevitabil la presa sud-coreeană, a cărei intenţii faţă de statul vecin nu sunt mereu dintre cele mai bune. Există de​stule dovezi care sugerează că presa sud-coreeană este reglementată de politici autoritare, cel mai recent exemplu în acest sens este cazul reporterului japonez Tatsuya Kato, căruia i-a fost interzis să părăsească Coreea de Sud pentru defăimarea lui Park Guen-hye, preşedintele ţării. Presa de acolo nu e nici liberă, nici lipsită de o agendă. Regulile sunt simple: nu atacaţi liderul sud-coreean şi orice face Coreea de Nord să pice prost, face Coreea de Sud să pice bine.

Presa occidentală are destule antecedente în care a preluat necritic informaţii din presa sud-coreeană. În aprilie 2013, un ziar sud-coreean a pu​blicat ca „ştire​ de actualitate" nişte mărturii de la începutul anilor '90 despre scăderea profiturilor firmelor chineze în regiunea Dandong.

Acum doi ani, toată lumea credea că Kim Jong-un a fost ucis la Beijing, datori​tă unui zvon care circula pe site-ul de socializare chinez Weibo. Povestea absurdă conform căreia din rămăşiţele unchiului l​ui Kim Jong-un au fost hrăniţi 120 de câini a apărut pentru prima dată în paginile unui ziar din Hong Kong, Wen Wei Po şi e la fel de adevărată ca povestea despre cum Kim Jong-il a înscris la 11 găuri dintr-o singură lovitură în timpul unui meci de golf.

Zvonurile potrivit cărora un corp de gărzi vechi rezervat personalităţilor politice de la Phenian, fondat de Kim Jong-il şi condus de Pyong Şo, a încetat să asculte ordinele lui Kim Jong-un sunt contrazis​e de dovezile care o arată pe fosta gardă de corp a lui Kim Jong-un cum îl protejează pe fiul celui din urmă.

James Hoare, însărcinatul cu afaceri de la ambasada britanică din Phenian pe vremea lui Kim Jong-il, clasifica teoriile care spun că în Coreea de Nord liderii politici folosesc dubluri ca unele „conspiraţioniste."

„Singura dublură de care îmi amintesc e un actor care l-a impersonat pe Kim Il-sung pe timpul gherilelor," a declarat Hoare. „Îmi imaginez că înregistrarea încă există prin arhivele cinematografelor şi televiziunilor. În schimb, n-am auzit niciodată de o dublură a lui Kim Jong-il. Din moment ce ieşea în public foarte rar în comparaţie cu tatăl său şi nu apărea în filme, nu prea avea motiv să folosească o dublură. Dar ar fi fost foarte uşor de imitat: frizura lui era foarte populară printre bărbaţii nord-coreeni. Dacă mai adăugai nişte ochelari cu lentilă fumurie şi un hanorac, asemănarea era perfectă."

Dacă mă apuc să citesc ştiri despre ultima dispariţie a lui Kim Jong-il e ca şi cum aş urmări Groundhog Day (Ziua cârtiţei), unde Bill Murray îl joacă pe oricare Kim s-ar întâmpla să fie la putere în momentul ăla. Conform presei sud-coreene, Kim Jong-un şi Kim Jong-il au manifestat simptomele acelo​raşi afecţiuni înaintea dispariţiei lor în 2014, respectiv în 2003: diabet​, gută, obezitate. De asemenea, ambii au dispărut în luna septembrie pentru perioade de timp asemătoare (40 de zile pentru Îndrăgit, 42 pentru Suprem).

E vremea să ne mutăm atenţia dinspre regim şi să analizăm sistemele care se află în funcţiune. E vremea să abordăm realităţile din Coreea de Nord şi nu ficţiunea apărută în jurul lor. E vremea să obţinem nişte date noi.

@MrD​avidWhelan

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre Kim Jong-un:
Ki​m Jong-un citeşte VICE
Kim Jon​g-un + VICE + Dennis Rodman = LOVE
Interviu cu clona ​lui Kim Jong-un